Interpretarea si aplicarea art.1 alin.3 si art. 2 din Codul familiei, corelate cu art. 617 alin. 1 C.pr.civ.
Potrivit art. 1 alin. 3 din Codul familiei, familia are la baza casatoria liber consimtita între soti, articolul 2 din cod aratând ca relatiile de familie se bazeaza pe prietenie si afectiune reciproca între membrii ei, care sunt datori sa îsi acorde unul altuia sprijin moral si material. O separatie în fapt îndelungata (de mai mult de 10 ani) transforma casatoria într-o forma fara fond, aceasta pierzându-si sensul definit în art. 2 din Codul familiei si ramânând o simpla legatura juridica.
Curtea de Apel Iasi, decizia civila nr. 143 din 23 octombrie 2008
Tribunalul Iasi a respins apelul pârâtei T.S. si a pastrat hotarârea Judecatoriei Iasi, de desfacere a casatoriei reclamantului T.I. cu pârâta T.S., din vina ambilor soti.
Tribunalul a retinut ca, pentru a desface casatoria, este necesar ca instanta sa constate existenta unor motive temeinice care sa fi vatamat atât de grav si de iremediabil raporturile dintre soti încât continuarea casatoriei este vadit imposibila.
Reanalizând întregul material probator administrat în cauza, tribunalul a retinut ca fiind pe deplin dovedita urmatoarea situatie de fapt: cei doi soti sunt separati în fapt de mai bine de 10 ani. Separarea sotilor pe o perioada atât de lunga de timp constituie un motiv temeinic de divort si care conduce la ideea imposibilitatii reluarii convietuirii.
Fundamentul stabilitatii casatoriei îl constituie esenta morala a acesteia, adica afectiunea si înclinatia reciproca a sotilor, completata cu sentimentul datoriei morale fata de familie si societate cu comunitatea spirituala, ori fara o mare prietenie dintre soti nu poate sa se întemeieze o casatorie trainica.
În cazul de fata, pe perioada separarii cei doi soti si-au cladit vieti separate si nu se mai poate vorbi de sentimente de afectiune, de datorie morala, de prietenie de natura celor existente într-un cuplu real.
La acest moment casatoria partilor nu mai poate oferi nimic, fiind doar o forma fara fond, relatiile dintre soti devenind pur formale.
În concluzie scopul casatoriei nu mai poate fi atins, divortul fiind singurul remediu, a considerat tribunalul.
Prima instanta a retinut corect ca destramarea relatiilor de casatorie se datoreaza atât reclamantului cât si pârâtei-apelante care nu a stiut sa gestioneze criza familiala, adresându-i reclamantului permanent „reprosuri”.
Fata de cele expuse mai sus, tribunalul a retinut ca raporturile dintre parti sunt în mod cert, grav si iremediabil vatamate, iar continuarea casatoriei în aceleasi conditii care s-au dovedit a fi pentru ambii soti motive de frustrari, nemultumiri si neîmplinire a devenit imposibila.
Împotriva deciziei a declarat recurs T.S., criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea recursului ea arata ca atât decizia tribunalului cât si sentinta judecatoriei sunt nelegale, sub aspectul culpei retinute în sarcina sa la destramarea raporturilor de familie. Recurenta a sustinut ca nimeni nu îsi poate invoca propria culpa în fata instantei, tribunalul stabilind gresit ca o separatie în fapt a sotilor pe o perioada lunga (desi s-a dovedit ca nu a fost o separatie propriu-zisa, iar aceasta a fost vremelnica) constituie un motiv temeinic de divort, care conduce la imposibilitatea reluarii convietuirii.
T.S. a învederat ca nu s-a facut în nici un fel dovada vreunei culpe care sa îi apartina în destramarea raporturilor de familie, reclamantul fiind acela care a initiat relatii extraconjugale în numeroase rânduri.
Recurenta a aratat ca primele doua instante nu fac nici o referire la împrejurarea ca actiunea de divort, promovata de sot în anul 1990, a fost respinsa tocmai pentru ca s-a constatat ca el este cel vinovat de destramarea relatiilor de familie. T.S. a sustinut ca martorii propusi de ea au relatat ca reclamantul a parasit domiciliul conjugal pentru ca initiase o relatie extraconjugala si ca dânsa a luptat constant pentru salvarea casniciei (a se vedea depozitiile lui G.M.). Recurenta a pretins ca este surprinzatoare retinerea instantei de fond, potrivit cu care ea îi facea sotului reprosuri si era materialista. Pârâta a sustinut ca aceasta motivare se bazeaza pe o supozitie a martorei S.E., propusa de reclamant, a carei declaratie este în contradictie cu toate celelalte probe.
T.S. a mai învederat ca si la acest moment partile se înteleg foarte bine, separatia în fapt retinuta de primele doua instante nefiind una în adevaratul sens al cuvântului, ea existând cu intermitente. Recurenta a aratat ca nejustificat s-a dat o valoare probanta mai mare dovezilor prezentate de reclamant, hotarârile aparând ca partinitoare. În fine, ea a aratat ca a fost încalcat principiul consacrat de Conventia pentru apararea drepturilor omului privind dreptul la un proces echitabil.
Intimatul T.I. nu a depus întâmpinare.
Examinând actele si lucrarile dosarului, curtea a constatat ca recursul este nefondat.
Punctul 9 al art. 304 Cod procedura civila, în care pot fi încadrate argumentele prezentate de recurenta, nu este aplicabil în cauza, atât timp cât judecatoria – dispunând desfacerea casatoriei din vina ambilor soti – si tribunalul – respingând apelul pârâtei – au interpretat si aplicat judicios dispozitiile legale care reglementeaza materia divortului, în special art. 38(1) din Codul familiei si art. 617(1) Cod procedura civila. O parte importanta din motivarea recursului este consacrata criticilor vizând modalitatea de stabilire a situatiei de fapt. Asemenea critici nu mai pot fi – însa – examinate în recurs, punctul 11 al art. 304 Cod procedura civila – care permitea o astfel de analiza – fiind abrogat prin O.U.G. nr. 138/2000. Ca atare, curtea de apel nu poate modifica – în recurs – situatia de fapt stabilita de tribunal, careia i-a aplicat prevederile legale citate mai sus. Instanta de recurs a constatat ca este judicioasa concluzia tribunalului, potrivit careia casatoria partilor nu mai poate continua, reluarea convietuirii fiind imposibila. Curtea de apel a retinut ca – potrivit art. 1 alineat 3 din Codul familiei – familia are la baza casatoria liber consimtita dintre soti, art. 2 din cod aratând ca relatiile de familie se bazeaza pe prietenie si afectiune reciproca între membrii ei, care sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material. Principiul stabilit în textul legal citat nu-si mai gaseste aplicarea în practica în familia T., separatia îndelungata transformând casatoria într-o forma fara fond, raceala dintre soti fiind ireversibila si casatoria pierzându-si sensul definit în art. 2 din Codul familiei si ramânând o simpla legatura juridica.
Instanta de recurs a mai retinut ca în materia divortului opereaza dispozitiile speciale ale art. 617 alineat (1) Cod procedura civila, divortul putând fi pronuntat din vina ambilor soti, chiar atunci când numai unul dintre ei a facut cerere, daca din dovezile administrate reiese culpa amândurora.
În fine, curtea a constatat ca nu este detaliata critica vizând nerespectarea dreptului la un proces echitabil. Din examinarea hotarârilor primelor doua instante si a modului în care s-a derulat procedura judiciara nu rezulta încalcarea – într-o forma sau alta – a prevederilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Raportat considerentelor expuse, curtea, în baza art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedura civila, a respins recursul, mentinând decizia Tribunalului Iasi.