Leasingul financiar presupune, în principiu, ca în perioada de închiriere de baza (prima închiriere) sa se realizeze întregul pret al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum si, eventual, un beneficiu, iar acest tip de contract de leasing se încheie în mod obisnuit pentru o perioada de baza, care, de regula, este mai scurta decât durata de folosinta a obiectului închiriat.
Încetând de drept contractul de leasing ca urmare a disparitiei obiectului sau, în mod eronat s-a retinut de catre instanta de fond ca reclamanta-recurenta ar mai putea pretinde de la finantator, pe calea unei actiuni în raspundere contractuala, vreo reparatie a pagubei ce a suferit, caci nu ar exista temei legal pentru o astfel de raspundere dupa momentul încetarii relatiilor contractuale între parti.
Dimpotriva, singura cale deschisa reclamantei-recurente pentru recupararea prejudiciului suferit este o actiune în raspundere delictuala deschisa împotriva celui care prin fapta sa produsa din culpa a contribuit la producerea prejudiciului, iar problema întinderii acestui tip de raspundere a fost din nou eronat interpretata de instanta, atunci când a retinut ca nu s-ar putea cere decât, eventual, diferenta între suma achitata si suma pe care ar fi fost nevoita sa o plateasca pentru folosirea unui autovehicul de acelasi tip, prin închirierea lui, stiut fiind faptul ca repararea prejudiciului în cadrul acestui tip de raspundere include atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât si beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Decizia comerciala nr.107/R-C/2008 a Tribunalului Comercial Arges
La data de 06.06.2005, a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Comercial Arges cererea formulata de reclamanta S.C. A C L S.R.L. împotriva pârâtei S.C. C R S.A., chemata în garantie fiind S.C. A R S.A., solicitându-se obligarea pârâtei sa restituie reclamantei o autoutilitara Furgon marca Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC necesara desfasurarii activitatii.
A aratat reclamanta ca pretentia sa reprezinta prejudiciul pe care l-a cauzat electromotorul autoutilitarei Iveco ramas cuplat si care a provocat scurtcircuit electric, distrugând autoutilitara incarcata cu marfa, în proportie de 90%, în ziua de 26.03.2005.
În motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca la data de 9.10.2002 a încheiat cu S.C. A R S.A. contractul de leasing financiar nr.021009MB 02, având ca obiect autoutilitara Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC, înmatriculata sub nr. B 30 ZFZ. La data de 15.02.2005, conform contractului de leasing, reclamanta a efectuat la atelierul service al pârâtei reparatia electromotorului autoutilitarei, având garantie de reparatie pentru manopera 3 luni, conform devizului si facturii fiscale.
În ziua de 26.03.2005, aflându-se în incinta S.C. F B S.A., autoutilitara încarcata cu 2 tone de marfa textila a luat foc de la electromotor, acesta ramânând cuplat si provocând scurtcircuit, motiv pentru care a ars atât marfa, cât si autovehiculul în proportie de 90%.
În drept, au fost invocate disp. art.4 C.com., art.1079 si urm. C.civ., art.998 si urm. C.civ., art.274 C.pr.civ.
Legal citata, pârâta S.C. C R S.A. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea actiunii. S-a sustinut ca lucrarea efectuata de pârâta a constat în demontarea electromotorului, înlocuirea bendixului si remontarea ansamblului electromotor. Ceea ce s-a realizat a fost inlocuirea unor piese uzate, cu piese noi, de origine, cu certificat de calitate si garantie. Nu se poate pune problema vinovatiei pârâtei pentru evenimentul produs în 26.03.2005, întrucât daca existau deficiente de manopera autoturismul nu ar fi functionat peste o luna si jumatate în mod normal. Si în situatia în care focarul incendiului ar fi fost localizat la electromotor, aceasta situatie a fost provocata de o defectiune a pieselor, iar nu de manopera defectuoasa.
Prin sentinta comerciala nr.648/C/18.10.2005, Tribunalul Comercial Arges a declinat competenta solutionarii cauzei în favoarea Judecatoriei Pitesti, apreciind ca aceasta este competenta material, sub aspectul valorii pretentiei.
Cauza a fost înaintata Judecatoriei Pitesti, fiind înregistrata cu nr.12457/2005.
La data de 14.03.2006, reclamanta S.C. A C L S.R.L. a formulat cerere de modificare a actiunii principale, solicitând obligarea pârâtei sa înapoieze o autoutilitara Furgon marca Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC. De asemenea, s-a solicitat citarea în cauza si a S.C. A R S.A, pentru opozabilitate. Reclamanta a sustinut ca este necesara obligarea pârâtei sa înapoieze o autoutilitara de acelasi model, stare tehnica si an de fabricatie, pentru a putea sa-si continue activitatea de transport, având în vedere ca pâna la momentul când a intervenit evenimentul achitase deja 9 rate din contractul de leasing.
Prin întâmpinarea depusa la dosar 28.03.2006, pârâta S.C. CR S.A. a solicitat din nou respingerea actiunii. S-a aratat ca întrucât vehiculul ars nu mai poate fi folosit si nu se afla în posesia pârâtei, repararea prejudiciului suferit de reclamanta nu se poate acoperi decât prin echivalent, nu în natura. Pe de alta parte, reclamanta nu poate solicita înapoierea unui autovehicul identic cu cel ars, din moment ce nu a fost proprietara celui distrus, ci doar îl folosea în temeiul contractului de leasing. Prin înapoierea autovehiculului s-ar ajunge l-a situatia ca reclamantei sa i se confere un drept pe care nu îl avea. În subsidiar, s-au reluat consideratiile privind reparatia efectuata de pârâta si faptul ca incendiul nu a fost legat de manopera defectuoasa.
Prin sentinta comerciala nr.1352/29.03.2006, Judecatoria Pitesti a admis exceptia necompetentei materiale a instantei si si-a declinat competenta în favoarea Tribunalului Comercial Arges.
Înregistrându-se un conflict negativ de competenta, cauza a fost înaintata Curtii de Apel Pitesti care, prin Decizia nr.20/F-C/26.04.2006 pronuntata în dosarul nr.2039/46/2006, a stabilit ca Judecatoria Pitesti este competenta sa solutioneze cauza. Recursul declarat împotriva acestei hotarâri a fost respins de Înalta Curte de Casatie si Justitie prin Decizia nr.729/15.02.2007.
Cauza a fost reînregistrata pe rolul Judecatoriei Pitesti la data de 12.06.2007.
Prin încheierea de sedinta din data de 07.11.2007 instanta a încuviintat probele cu înscrisuri si cu expertiza tehnica judiciara, specialitatea auto.
La data de 12.03.2008, reclamanta si-a precizat din nou cererea, în sensul ca a solicitat înlocuirea obiectului pretentiei sale cu valoarea lui, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 98.874,73 lei. S-a sustinut ca în baza contractului de leasing reclamanta a platit pâna la momentul distrugerii bunului suma de 98.874,73 lei, si, în perspectiva exercitarii dreptului de a cumpara autoutilitara la expirarea contractului, prin distrugerea bunului pe care-l utiliza în regim de leasing s-au pierdut si drepturile sale decurgând din contract legate de exprimarea optiunii de cumparare a acestuia, precum si platile facute.
La termenul de la 09.04.2008, reclamanta a învederat ca întelege sa renunte la judecata în contradictoriu cu S.C. A R S.A., chemata în garantie.
Prin Sentinta comerciala nr.2177 din 09.04.2008 pronuntata în dosarul nr. 12448/280/2005, Judecatoria Pitesti a luat act de renuntarea la judecata a reclamantei S.C. A C L S.R.L. în contradictoriu cu chemata în garantie S.C. A R S.A. si a respins actiunea formulata de reclamanta împotriva pârâtei S.C. C R S.A.
Pentru a se pronunta astfel, instanta a retinut ca la data de 09.10.2002 s-a încheiat contractul de leasing financiar nr.021009MB02, având ca parti pe S.C. AR S.A., în calitate de finantator, si pe S.C. A C L S.R.L., ca utilizator, obiectul contractului de leasing fiind reprezentat de autoutilitara marca Iveco Eurocargo ML 75 E 14 MLC. Contractul a fost încheiat pe o perioada de 38 luni. Utilizatorul avea dreptul sa utilizeze autovehiculul pe perioada contractului, în schimbul platii ratelor de leasing, putând achizitiona bunul la expirarea contractului, în schimbul platii valorii reziduale. Potrivit sectiunii 7 din contract, utilizatorul avea obligatia de a repara autovehiculul numai în ateliere B sau în alte ateliere autorizate de Iveco.
La data de 15.02.2005, reclamanta a efectuat o reparatie la autovehiculul utilizat în regim de leasing, având nr. de inmatriculare B 30 ZFZ, la S.C. C R S.A., punct de lucru Pitesti. Conform facturii fiscale seria IFXJL nr.3449397, chitantei nr.9387257/15.02.2005 si devizului nr.00SLZ-18288 lucrarea a constat in demontarea electromotorului, înlocuirea bendixului si remontarea ansamblului electromotor. În deviz se mentiona ca garantia pentru manopera este de 3 luni, iar pentru piese conform dispozitiilor legale.
In data de 26.03.2005, Sectia de Pompieri Grozavesti a intervenit la stingerea unui incendiu produs la autoutilitara Iveco cu nr. B 30 ZFZ. In procesul-verbal de interventie nr.35 s-a mentionat ca locul focarului incendiului a fost compartimentul motor-instalatia electrica, aparitia incendiului fiind favorizata de electromotorul care a ramas cuplat, provocand scurtcircuit electric. In urma incendiului autoutilitara a ars în proportie de 90%, împreuna cu materialele textile cu care era încarcata.
Întrucât pâna la momentul producerii incendiului reclamanta achitase catre finantatorul S.C. A R S.A rate in valoare totala de 98.874,73 lei, potrivit situatiei depusa la dosar, aceasta s-a adresat pârâtei si finantatorului, solicitând o alta utilitara sau suma de bani necesara acoperirii prejudiciului suferit, având în vedere ratele achitate, s-a mai aratat de catre instanta în motivarea solutiei adoptate.
Din concluziile raportului de expertiza intocmit, instanta a retinut ca autoutilitara în discutie nu a putut fi inspectata fizic, întrucât epava acesteia fusese valorificata de societatea de leasing, prin vânzare, însa expertul a mentionat ca la schimbarea bendixului se impunea în mod obligatoriu si schimbarea volantului motorului termic, întrucât durata de utilizare a autoutilitarei impunea acest lucru. Nefiind efectuata aceasta operatie, pinionul nou al bendixului a fost fortat sa lucreze cu dantura uzata a coroanei volantului, cele doua suprafete ale danturii nu au putut angrena corect, iar uzura s-a accentuat. Ca urmare, în momentul unei tentative de pornire s-a produs blocarea (întepenirea) pinionului bendixului pe coroana, electromotorul intrând în scurtcircuit si având drept consecinta depasirea valorilor limita a caderilor de tensiune si a densitatilor de curent pe conductoarele de conexiune, precum si aprinderea izolatiei electrice, respectiv declansarea incendiului. S-a mai precizat de catre expert ca ar fi fost necesara, înainte de interventia service, efectuarea unei verificari tehnice generale a intregului circuit electric al sistemului de pornire, ceea ce pârâta nu a efectuat.
Instanta a retinut ca în cauza sunt incidente dispozitiile art.998 C.civ., însa ele sunt îndeplinite numai partial.
Astfel, s-a aratat în motivare, asa cum reiese din procesul-verbal încheiat de pompieri si cum precizeaza si expertul tehnic desemnat în cauza, incendiul s-a produs întrucât reparatia efectuata de lucratorii pârâtei, la solicitarea reclamantei, a fost superficiala, impunându-se nu doar înlocuirea bendixului, ci si schimbarea volantului motorului termic si chiar verificari generale ale instalatiei electrice. Maniera în care a fost efectuata lucrarea a determinat în timpul perioadei de garantei conditii prielnice pentru producerea accidentului si distrugerea aproape integrala a autoutilitarei. Prin urmare, întrucât nu au fost avute în vedere toate aspectele tehnice necesare pentru efectuarea corespunzatoare si în deplina siguranta a reparatiei de catre lucratorii pârâtei, instanta a retinut în sarcina acesteia savârsirea, din neglijenta, a unei fapte ilicite, prin aplicarea dispozitiilor art.35 alin.3 din Decretul nr.31/1954, conform carora faptele ilicite savârsite de organele sale obliga însasi persoana juridica, daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor.
Urmarea directa a acestei fapte a fost incendierea autoutilitarei ce facea obiectul unui contract de leasing. În baza acestui contract reclamanta folosea autoutilitara, achitând periodic ratele convenite cu finantatorul S.C. A S.A., în perspectiva achizitionarii bunului la expirarea contractului. Prin distrugerea bunului, reclamanta a pierdut masina pe care o avea in folosinta, a pierdut si dreptul de a-l cumpara, dar si sumele de bani platite cu titlu de rate. S-a produs asadar un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, consecinta clara a faptei pârâtei.
Legat insa de prejudiciu, instanta a retinut însa ca acesta, desi exista, nu ar fi cert, deoarece sunt probleme legate de evaluarea lui.
Initial, s-a aratat în motivare, reclamanta a solicitat înapoierea autoutilitarei, apoi a solicitat înapoierea unui autovehicul având aceleasi caracteristici, pentru ca în final sa se solicite plata sumei de 98.874,73 lei, reprezentând valoarea bunului distrus.
Sub acest aspect instanta a constatat, mai întâi, ca prin încheierea contractului de leasing nu s-a transmis reclamantei dreptul de proprietate asupra autoutilitarei, ci doar un drept de folosinta pe durata stabilita, precum si un drept de optiune la sfârsitul contractului, în sensul achizitionarii bunului mobil. Prin urmare, autovehiculul fiind distrus nu se poate aprecia ca prejudiciul suferit de reclamanta consta în chiar lipsa bunului sau în valoarea acestuia, dreptul de proprietate asupra autoutilitarei nefacând parte la acel moment din patrimoniul societatii. Nu s-ar putea deci dispune obligarea pârâtei la restituirea autoutilitarei, nici chiar daca aceasta ar mai exista, asa cum nu se poate dispune nici obligarea paratei la plata unei sume de bani reprezentand contravaloarea bunului, caci repararea prejudiciului suferit nu ar justifica acordarea celui vatamat de drepturi care nu existau înainte de savârsirea faptei ilicite.
În al doilea rând, a mai retinut instanta de fond în motivare, se constata ca reclamanta, prin modificarea ulterioara, a apreciat ca valoarea bunului pierdut consta de fapt în ratele de leasing achitate pâna la momentul producerii incendiului, însa aceasta sustinere nu poate fi retinuta, întrucât reclamanta nu are dreptul de a solicita plata valorii bunului pierit, si oricum nu s-ar putea considera ca valoarea aceasta este egala cu suma de 98.874,73 lei. Este evident, s-a mai aratat în motivare, ca aceasta suma a fost achitata, însa se pierde din vedere ca obiect al contractului de leasing a fost si dreptul reclamantei de utilizare a autoutilitarei. Prin urmare, în rata achitata a fost inclusa si suma reprezentand „pretul” utilizarii bunului, iar obligarea pârâtei sa restituie si aceste sume ar constitui o îmbogatire fara justa cauza a reclamantei.
Eventual, a mai retinut instanta în motivarea solutiei adoptate, pentru repararea prejudiciului suferit reclamanta ar putea solicita diferenta între suma achitata si suma pe care ar fi fost nevoita sa o plateasca pentru folosirea unui autovehicul de acelasi tip, prin închirierea lui. Reclamanta nu a formulat însa o asemenea cerere, aratând clar ca solicita bunul distrus sau valoarea lui, respectiv ratele achitate, astfel încât instanta, în baza disp. art. 129 alin. ultim C.pr.civ. si al principiului disponibilitatii, nu poate analiza acest aspect.
În fine, s-a mai aratat în motivare ca în contractul de leasing încheiat între reclamanta si finantatorul S.C. A R S.A. a fost stipulata si situatia în care bunul piere în totalitate, capitolul 8, pct.8.5, privind asigurarea vehiculelor, prevazând modul de rezolvare in acest caz. Prin urmare, ar exista posibilitatea ca reclamanta sa îsi poata recupera prejudiciul prin relatia cu asiguratorul si cu finantatorul, deci pe temei contractual, iar nu delictual cum se solicita în cauza de fata.
Împotriva acestei sentinte a formulat recurs în termen legal reclamanta S.C. A C L S.R.L., solicitând casarea ei, iar pe fond modificarea solutiei adoptate în sensul admiterii cererii si obligarii pârâtei S.C.C R S.A. la plata sumei de 98.874,73 lei RON.
În motivarea recursului sau, al carui temei legal nu a fost aratat, dar pe care tribunalul îl încadreaza în dispozitiile art.304 pct.9 C.proc.civila, recurenta-reclamanta a aratat ca desi instanta a identificat si a dezlegat corect raportul juridic litigios, constatând fapta, prejudiciul si legatura de cauzalitate dintre acestea, totusi concluzioneaza într-o maniera nelegala prin respingerea actiunii.
Argumentarea data de instanta de fond solutiei sale nici partea adversa nu a gândit-o si nu a invocat-o, iar rationamentul ei nesocoteste scopul urmarit de parti la încheierea unui contract de leasing, înlocuindu-l cu un efect secundar.
Astfel, instanta a gresit atunci când a considerat ca pâna la achitarea ratelor de leasing,utilizatorul nu este decât un „chirias” si ca dreptul lui de a opta pentru a deveni proprietarul bunului se naste numai în momentul achitarii tuturor ratelor, când, în realitate, scopul încheierii contractului de leasing este de la început anticiparea cumpararii bunului, iar dreptul de optiune (achizitie sau razgândire) apartine numai utilizatorului si nu poate fi folosit sau interpretat împotriva sa.
În argumentarea acestui punct de vedere recurenta-reclamanta a aratat ca a platit un avans de 15% din valoarea totala a autoutilitarei înca de la data încheierii contractului de leasing, avans care în nici o interpretare nu putea fi socotit drept chirie (pret al utilizarii) si care prefigura, din capul locului, scopul contractului: cumpararea viitoare a bunului.
Platile efectuate periodic se numeau „rate”, a mai aratat recurenta, iar nu „chirie”, si cu fiecare rata platita se diminua în mod corespunzator valoarea bunului, or chiria nu are nici o legatura cu pretul bunului.
Valoarea reziduala reprezinta ceea ce a mai ramas neacoperit din valoarea bunului dupa platile efectuate; chiria nu poate da nastere unei valori reziduale, însa ratele fiind parti din pret, creeaza obligatoriu o valoare reziduala.
Esentiale în corecta determinare a scopului contractului sunt urmatoarele elemente, a mai aratat recurenta: 1. optiunea pentru cumpararea bunului apatine exclusiv Utilizatorului, fiind intuitu personae, 2. momentul optiunii este numai acela al achitarii integrale a ratelor de leasing si 3. pâna în momentul achitarii se poate vorbi numai de doua drepturi indisolubil legate de patrimoniul utilizatorului: de a folosi bunul si de a opta pentru soarta contractului.
Instanta de fond a anihilat existenta în patrimoniul sau a dreptului de optiune pentru cumpararea autoutilitarei si a considerat ca daca nu a mai apucat sa ajunga la acel moment, dreptul de optiune nu mai exista, s-a mai aratat în motivarea recursului.
În fine, recurenta a mai sustinut în dezvoltarea motivelor invocate ca instanta a mai gresit si atunci când a statuat ca din despagubirea ce i se cuvine ar trebui scazuta o chirie lunara, stabilind astfel ca reclamanta ar fi avut doar calitatea de utilizator, or s-a demonstrat în cele anterior aratate ca optiunea de utilizator sau de cumparator numai reclamanta putea sa o aiba, nimeni în numele sau nu o putea exercita,iar daca cineva a împiedicat aceasta optiune prin fapta sa ilicita, prejudiciul trebuie recuperat de acea persoana.
Legal citata, pârâta-intimata nu a formulat întâmpinare si nici nu s-a prezentat la termenele fixate.
Tribunalul, analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, constata ca este fondat, urmând a-l admite cu urmatoarea motivare:
Hotarârea atacata a fost data cu aplicarea gresita a legii, ceea ce se circumscrie motivului de recurs prevazut de dispozitiile art.304 pct.9 Cod proc.civila, întrucât instanta de fond, desi a retinut în mod corect incidenta textului de lege incident spetei – art.998 si urm. Cod civil, care reglementeaza raspunderea civila delictuala – a aplicat în mod gresit acest text atunci când a retinut ca elementul prejudiciu nu este suficient de bine circumstantiat pentru a conduce la antrenarea raspunderii pârâtei.
Fara a relua motivarea primei instante cât priveste faptul ilicit si legatura de cauzalitate între acesta si prejudiciu, motivare bine argumentata si pertinent retinuta de instanta în raport de probatoriul administrat cauzei, tribunalul va analiza cu preponderenta existenta si întinderea prejudiciului, în raport de specificitatea contractului de leasing.
Astfel, s-a retinut de catre instanta de fond ca prin încheierea contractului de leasing nu s-a transmis reclamantei dreptul de proprietate asupra autoutilitarei, ci doar un drept de folosinta pe durata stabilita, precum si un drept de optiune la sfârsitul contractului, în sensul achizitionarii bunului mobil, însa analiza contractului de leasing s-a oprit în acest punct, cu consecinte majore asupra solutiei adoptate.
Sub acest aspect, tribunalul va retine ca definirea contractului de leasing în litigiu ca fiind unul de leasing financiar sau unul de leasing operational era de esenta stabilirii dreptului reclamantei recurente de a pretinde despagubiri si mai retine ca o astfel de calificare, desi nu s-a facut în mod explicit de catre parti la data încheierii lui, putea fi sesizata de instanta din analiza contractului aflat la dosar, iar departajarea dintre cele doua tipuri de leasing viza, în principal, continutul ratei de leasing.
Astfel, leasingul financiar presupune, în principiu, ca în perioada de închiriere de baza (prima închiriere) sa se realizeze întregul pret al obiectului contractat, inclusiv costurile auxiliare, precum si, eventual, un beneficiu, iar acest tip de contract de leasing se încheie în mod obisnuit pentru o perioada de baza, care, de regula, este mai scurta decât durata de folosinta a obiectului închiriat.
Cât priveste celalalt tip de leasing, leasingul functional (operational), acesta presupune ca în perioada de baza sa se realizeze doar o parte din pretul de export al obiectului contractului, accentul în acest tip de leasing cazând pe serviciile furnizate de societatea de leasing.
În speta, din continutul contractului de leasing rezulta fara putinta de tagada ca este vorba despre un leasing financiar, în principal pentru faptul ca s-a platit un avans de 15% din valoarea întregului bun, avans ce nu se regaseste în cazul leasingului operational, dar si pentru faptul ca în contract s-a prevazut optiunea de cumparare a utilizatorului în momentul achitarii integrale a ratelor de leasing.
De aici pornind, toate criticile aduse de recurenta-reclamanta sentintei se dovedesc a fi întemeiate: prin avarierea totala a autoutilitarei ce forma obiectului contractului de leasing, avariere survenita în perioada de garantie acordata de service si datorata fara nici un dubiu manoperei de reparare defectuoasa a vehiculului de catre pârâta, recurenta-reclamanta a fost prejudiciata cu contravaloarea sumelor platite ca rata de leasing, iar nu chirie – asa cum eronat s-a retinut în motivarea instantei de fond.
În acelasi timp, disparitia fizica a vehiculului a condus la încetarea de drept a contractului de leasing, ramas fara obiect, recurenta-reclamanta fiind lipsita în mod nejustificat si fara nici o culpa proprie de dreptul sau de a cumpara autoutilitara, platita în procent de 90%.
Urmare producerii avarierii totale a autovehiculului, finantatorul A R S.A. a ramas cu contravaloarea avansului platit la încheierea contractului, cu ratele de leasing achitate pâna la acea data, cu indemnizatia de asigurare achitata cu titlu despagubire de societatea de asigurare urmare producerii avarierii autovehiculului (pe care a primit-o în calitate de proprietar de drept al acestuia), precum si cu suma obtinuta prin valorificarea epavei autoutilitarei.
Încetând de drept contractul de leasing ca urmare a disparitiei obiectului sau, în mod eronat s-a retinut de catre instanta de fond ca reclamanta-recurenta ar mai putea pretinde de la finantator, pe calea unei actiuni în raspundere contractuala, vreo reparatie a pagubei ce a suferit, caci nu ar exista temei legal pentru o astfel de raspundere dupa momentul încetarii relatiilor contractuale între parti.
Dimpotriva, singura cale deschisa reclamantei-recurente pentru recupararea prejudiciului suferit este o actiune în raspundere delictuala deschisa împotriva celui care prin fapta sa produsa din culpa a contribuit la producerea prejudiciului, iar problema întinderii acestui tip de raspundere a fost din nou eronat interpretata de instanta, atunci când a retinut ca nu s-ar putea cere decât, eventual, diferenta între suma achitata si suma pe care ar fi fost nevoita sa o plateasca pentru folosirea unui autovehicul de acelasi tip, prin închirierea lui, stiut fiind faptul ca repararea prejudiciului în cadrul acestui tip de raspundere include atât prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât si beneficiul nerealizat (lucrum cessans).
Actiunea în raspundere civila delictuala promovata de reclamanta-recurenta se întemeiaza pe faptul producerii evenimentului pagubitor în perioada de garantie oferita de pârâta, în conditiile în care avarierea nu a fost urmarea vreunui accident, ci a fost consecinta reparatiei superficiale efectuata autovehiculului în litigiu de catre angajatii pârâtei, asa cum rezulta din continutul raportului de expertiza tehnica aflat la dosarul de fond.
Astfel, se retine faptul ca prin devizul nr.00SLZ 18288 din 15.02.2005, (aflat la fila 40 din dosarul nr.12448/280/2005), pârâta a garantat manopera de reparatie efectuata autoutilitarei timp de 3 luni, iar scurtcircuitul electric care a condus la distrugerea autoutilitarei încarcata cu marfa s-a produs în ziua de 26.03.2005, deci înlauntrul termenului de garantie.
De altfel, toata apararea construita de pârâta pe parcursul întregului ciclu procesual nu s-a referit sub nici un aspect la faptul ca garantia acordata nu ar fi operanta, nici nu a combatut în vreun fel concluziile raportului de expertiza tehnica care stabilea vinovatia în sarcina sa.
Recurenta-reclamanta nu a solicitat în actiunea sa, astfel cum a fost precizata, nici restituirea autoutilitarei, nici obligarea paratei la plata unei sume de bani reprezentand contravaloarea bunului, asa cum potrivit principiului reparatiei integrale ar fi avut dreptul sa procedeze, ci doar restituirea sumei pe care a achitat-o pe parcursul derularii contractului sau de leasing, suma ce se constituie într-un prejudiciu cert, precis determinat si care nu a fost reparat în nici un fel, întrunind asadar cerintele antrenarii raspunderii civile delictuale.
Concluzionând, tribunalul retine ca fiind întrunite în mod cumulativ elementele raspunderii civile delictuale în sarcina intimatei-pârâte, motiv pentru care va admite recursul si va modifica sentinta primei instante în sensul ca pe fond va admite cererea formulata de reclamanta S.C. C L S.R.L. si va dispune obligarea pârâtei S.C.C R S.A. la plata sumei de 98.874,73 lei RON, reprezentând despagubiri pentru prejudiciul produs din culpa sa, precum si la plata cheltuielilor de judecata în suma de 4.850 lei reprezentând taxa de timbru si 10 lei judiciar, urmând a se lua act de renuntarea reclamantei-recurente la cheltuielile de judecata reprezentând onorariu de avocat.