Litigiu comercial evaluabil în bani. Competenta materiala
C. proc. civ., art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a)
Potrivit art. 1 din Codul de procedura civila, judecatoriile judeca, în prima instanta, toate procesele si cererile, în afara de cele date prin lege în competenta altor instante, iar în conformitate cu art. 2 din acelasi cod tribunalul judeca în prima instanta, printre altele, procesele si cererile în materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum si procesele si cererile în aceasta materie al caror obiect este neevaluabil în bani.
Ca atare, se poate observa ca daca o actiune comerciala are un obiect evaluabil în bani, competenta în prima instanta este determinata de criteriul valoric, judecatorie sau tribunal, dupa caz.
Ori de câte ori pe calea actiunii în justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara. Atunci când este vorba despre desfiintarea unui contract ce a dat nastere unor drepturi patrimoniale, este evident ca si lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinte patrimoniale si, ca atare, actiunea prin care se valorica un asemenea drept este patrimoniala.
(Decizia civila nr. 40 din 23 februarie 2010, Sectia comerciala, dr. C.B.N.)
Prin sentinta civila nr. 1068 din 3 noiembrie 2009 pronuntata în dosarul nr. 1720.1/30/2008 Tribunalul Timis a respins ca neîntemeiata cererea formulata de reclamantul J.P. în contradictoriu cu pârâta S.C. I S.R.L. Timisoara având ca obiect anulare act juridic.
Împotriva acestei hotarâri a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea ei în tot, iar în urma rejudecarii cauzei, sa se admita cererea sa de chemare în judecata.
Prin decizia civila nr. 40 din 23 februarie 2010 pronuntata în dosarul nr. 1720.1/30/2008 Curtea de Apel Timisoara a admis apelul reclamantului J.P. si a anulat hotarârea atacata, trimitând cauza spre competenta solutionare Judecatoriei Timisoara.
În considerente s-a retinut ca, în speta, cu toate ca reclamantul a depus cererea de chemare în judecata a pârâtei S.C. I S.R.L. la Judecatoria Timisoara, apreciind ca aceasta instanta este competenta sa solutioneze litigiu prin care a solicitat anularea actului intitulat „Contract”, având nr. 13/05.11.2001, a carui valoare este de 56.000 lei, inclusiv T.V.A., dupa cum rezulta fara putinta de tagada din cuprinsul art. 3 al conventiei, judecatoria prin sentinta civila nr. 8724 din 19 septembrie 2007 respingându-i cererea ca neîntemeiata, prin decizia civila nr. 17/A din 10 iunie 2008 Tribunalul Timis, admitând apelul reclamantului, a anulat hotarârea judecatoriei, trimitând cauza spre competenta solutionare, în prima instanta, tribunalului, sectia comerciala.
Potrivit art. 1 din Codul de procedura civila, judecatoriile judeca, în prima instanta, toate procesele si cererile, în afara de cele date prin lege în competenta altor instante, plângerile împotriva hotarârilor autoritatilor administratiei publice cu activitate jurisdictionala si ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevazute de lege, si în orice alte materii date prin lege în competenta lor, iar în conformitate cu art. 2 din acelasi cod tribunalul judeca în prima instanta, printre altele, procesele si cererile în materie comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei, precum si procesele si cererile în aceasta materie al caror obiect este neevaluabil în bani si procesele si cererile în materie civila al caror obiect are o valoare de peste 500.000 lei, cu exceptia cererilor de împarteala judiciara, a cererilor în materia succesorala, a cererilor neevaluabile în bani si a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, dupa caz, posesorii, formulate de tertii vatamati în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar.
Ca atare, se poate observa ca în timp ce art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedura civila stabileste expres competenta dupa materie, în prima instanta, a tribunalului, în procesele si cererile de natura comerciala al caror obiect are o valoare de peste 100.000 lei ori este neevaluabil în bani, art. 1 pct. 1 din acelasi cod reglementeaza competenta de drept comun, în prima instanta, a judecatoriilor, ceea ce înseamna ca le sunt atribuite în competenta procesele si cererile în materie comerciala al caror obiect are o valoare pâna la 100.000 lei. Asadar, daca o actiune comerciala are un obiect evaluabil în bani, competenta în prima instanta este determinata de criteriul valoric, judecatorie sau tribunal, dupa caz.
Actiunile patrimoniale sunt cele care au un continut economic, pe când actiunile extrapatrimoniale corespund unor drepturi subiective indisolubil legate de persoana titularului lor, indiferent daca este persoana fizica sau juridica, drepturi fara continut economic, deci drepturi personale nepatrimoniale. Natura actiunilor corespunzatoare acestor din urma drepturi, precum si caracterele juridice ale respectivelor actiuni sunt atribuite de natura si specificul drepturilor personale nepatrimoniale prezentate, chiar daca incomplet, de art. 54 din Decretul nr. 31/1954.
Întrucât dreptul subiectiv material constituie fundamentul actiunii, fiind factorul configurator al acesteia, el impune si toate consecintele ce decurg de aici: calificarea actiunii, determinarea competentei, alcatuirea completului, determinarea caii de atac. Ca atare, se poate afirma ca dreptul subiectiv ce se cere a fi protejat în justitie „transfera” caracterul sau patrimonial sau nepatrimonial litigiului însusi si, astfel, procesul va putea fi evaluabil în bani, ori de câte ori în structura raportului juridic de drept substantial, dedus judecatii, intra un drept patrimonial, real sau de creanta.
În consecinta, ori de câte ori pe calea actiunii în justitie se tinde a se proteja un drept patrimonial, evaluarea obiectului litigiului este posibila si necesara. Aceasta, întrucât la stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretentia concreta, precum si dreptul subiectiv asupra fiecarui bun reclamat, sens în care a si impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedura civila obligatia reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii. De aceea trebuie considerate actiuni patrimoniale, în care valoarea obiectului cererii determina competenta materiala si caile de atac, între altele, actiunea prin care reclamantul solicita obligarea pârâtului sa-i întocmeasca act de vânzare-cumparare, cererea de raport, actiunea în reductiune testamentara, actiunile în constatarea existentei sau inexistentei unui drept, în masura în care se refera la bunuri evaluabile în bani, actiunile în constatarea simulatiei unui contract de vânzare-cumparare a unui bun imobil sau mobil, actiunile în regres si în revocare.
Atunci când este vorba despre desfiintarea unui contract de vânzare-cumparare, de locatiune, donatie etc., contracte ce au dat nastere unor drepturi patrimoniale, este evident ca si lipsirea de efecte a unor astfel de acte juridice are tot consecinte patrimoniale si, ca atare, actiunea prin care se valorica un asemenea drept este patrimoniala. A sustine ca actiunea în desfiintarea unui act juridic producator de consecinte patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamna a ignora natura însasi a dreptului pe care se fundamenteaza actiunea, drept care este personal si cu continut economic.
Un drept are caracter personal, fara continut economic si, prin urmare, neevaluabil în bani, atunci când este strâns legat de persoana, servind la individualizarea acesteia în cadrul societatii sau al familiei: dreptul la viata, la sanatate si integritate fizica si morala, la libertate, la onoare, cinste, reputatie, dreptul la nume si la domiciliu etc. Or, dreptul a carui valorificare se urmareste prin actiunea în desfiintarea sau ineficacitatea unui act juridic cu efecte patrimoniale nu poate fi integrat drepturilor personale nepatrimoniale mentionate anterior. A afirma ca exista actiuni patrimoniale neevaluabile în bani înseamna a sustine o contradictie juridica, a spune de fapt ca exista drepturi patrimoniale neevaluabile în bani, ceea ce contravine naturii intrinseci a acestor drepturi, cea care le deosebeste de drepturile personale nepatrimoniale, caracterul patrimonial al actiunii subzistând indiferent de formularea unor pretentii accesorii privitoare la repunerea partilor în situatia anterioara.
Cererea de chemare în judecata prin care se solicita pronuntarea anularii unui act juridic sau constatarea nulitatii absolute a aceluiasi act, fara a se cere si restituirea prestatiilor efectuate de parti, este o cerere patrimoniala atunci când tinde la desfiintarea unui act juridic ale carui efecte (drepturi si obligatii) au avut caracter patrimonial, pentru aceleasi argumente constituind o cerere patrimoniala si actiunea prin care se urmareste lipsirea de eficacitate a actului juridic pentru neexecutarea de catre una dintre parti a obligatiilor asumate – rezolutiunea/rezilierea. Ca urmare, pentru determinarea competentei materiale si a cailor de atac potrivit dispozitiilor art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a) si b) si art. 2821 alin. 1 din Codul de procedura civila nu se are în vedere denumirea generica a cererii, ci valoarea obiectului acesteia, indiferent daca ea este în constatarea sau realizarea dreptului.
Prin cererea introductiva reclamantul apelant a solicitat instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta în cauza sa dispuna anularea unui contract de prestari-servicii având ca obiect lucrari de reparatie si igienizare a unui imobil, act pe care sustine ca nu l-a semnat.
Fata de obiectul litigiului, care este unul evaluabil în bani, si cuantumul pretentiilor reclamantului (sub 100.000 lei) este fara putinta de tagada ca pricina trebuia sa fie solutionata în prima instanta de catre judecatorie si nu de tribunal, cum gresit s-a procedat în cauza, astfel ca sunt incidente prevederile tezei I a alin. 2 al art. 297 din Codul de procedura civila, potrivit careia daca prima instanta s-a declarat competenta si instanta de apel stabileste ca a fost necompetenta, anulând hotarârea atacata, va trimite cauza spre judecare instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala competent, afara de cazul când constata propria sa competenta.