Litigiu comercial. Forta probanta a înscrisurilor comerciale.
Prin Sentinta civila nr.1495/19.04.2010 pronuntata de Judecatoria Vaslui în dosarul nr. 1451/333/2009 a fost respinsa actiunea comerciala formulata de reclamanta SC „H” SA în contradictoriu cu pârâta SC F.G. SRL.
Reclamanta a solicitat prin actiunea formulata obligarea pârâtei la plata sumei 3770,57 lei, actualizata functie de inflatie, suma reprezentând contravaloare marfa conform celor doua facturi fiscale depuse la dosar precum si plata sumei de 25.269 lei reprezentând penalitati de întârziere de 1% pe zi calculate de la scadenta si pâna la data introducerii actiunii.
A motivat reclamanta ca din totalul debitului datorat, pârâta a achitat numai suma de 500 lei.
Pârâta, prin întâmpinare a solicitat respingerea actiunii motivând ca nu a cumparat de la reclamanta marfurile din cele doua facturi, facturi pe care nu le recunoaste si pe care nu le-a acceptat.
În cauza s-a dispus efectuarea unei expertize contabile din care rezulta ca între parti s-au derulat relatii comerciale de vânzare cumparare, reclamanta a emis facturi fiscale pentru marfurile vândute pârâtei, iar pârâta a efectuat periodic plati.
Reclamanta a depus la dosar o chitanta care atesta ca, la 20.07.2007 pârâta ar mai fi facut o plata de 150 lei, plata mentionata si în registrul de casa al reclamantei.
La data de 20.07.2007 soldul debitor al pârâtei conform actelor contabile ale reclamantei era tot de 3773,01 lei întrucât din decembrie 2006 si pâna în iulie 2007 reclamanta nu a mai emis alte facturi pe numele pârâtei.
Daca platile ar fi fost reale, având în vedere principiul dupa care reclamanta facea imputatia platii, suma totala de 650 lei ipotetic platita de pârâta ar fi stins debitul de 44,94 lei existent în luna august 2006 înainte de emiterea facturii din 4.11.2006, precum si parte din aceasta factura, respectiv 605,06 lei.
Astfel, daca s-ar pune problema recunoasterii obligatiei de plata de catre pârâta prin plata acestor sume, s-ar putea avea în vedere doar factura din 4.11.2006 care a fost stinsa partial prin cele doua plati, nu si factura din 5.12.2006.
Cu toate acestea, având în vedere ca pârâta contesta cele doua facturi care ar trebui sa faca dovada raportului juridic dintre parti, instanta va trebui sa stabileasca în ce masura aceste acte emise de reclamanta fac dovada împotriva pârâtei.
În acest context instanta a solicitat reclamantei sa depuna la dosar toate facturile emise în 2006 pe numele pârâtei.
Analizând restul facturilor comparativ cu cele doua facturi contestate instanta observa ca pe toate facturile cu exceptia celei din 5.12.2006 care este una din facturile contestate, numele delegatului care a ridicat marfa este G. R, reprezentantul legal al pârâtei.
În ce priveste factura contestata din 4.11.2006 desi si pe aceasta apare la rubrica „delegat” tot numele G, semnatura de primire nu seamana cu semnaturile de pe celelalte facturi.
Pe factura din 5.12.2006 numele delegatului este A. C., nume ce nu mai apare pe nicio alta factura, iar semnatura de primire nu se stie cui apartine întrucât nu seamana cu semnaturile de pe celelalte facturi.
Din punct de vedere probatoriu factura, ca înscris sub semnatura privata, face dovada împotriva emitentului (vânzatorului) si numai daca este acceptata de catre destinatar, ea face dovada si în favoarea emitentului, dar si împotriva destinatarului (cumparatorul).
Factura se considera acceptata atunci când destinatarul semneaza cu mentiunea „acceptat” pe factura sau când acceptarea rezulta din manifestari de vointa neîndoielnice ale destinatarului.
Or, în cauza de fata, având în vedere ca pe cele doua facturi contestate nu exista semnatura reprezentantului legal al pârâtei sau a unei persoane desemnate de acesta pentru a primi si semna facturi, ca în contabilitatea pârâtei nu se regasesc cele doua facturi dupa cum nu se regasesc nici cele doua plati pretins facute dupa cum a constatat expertul, instanta concluzioneaza ca respectivele facturi nu au fost acceptate de catre pârâta si, în consecinta, nu fac dovada raportului juridic dintre parti si implicit a obligatiei de plata a pârâtei.
Chiar daca cele doua plati apar mentionate în registrul de casa al reclamantei este dreptul instantei conform art. 50 Cod comercial sa aprecieze valoarea probatorie a acestuia. Or, conform aceluiasi articol doar registrele comerciantilor tinute în regula, pot face proba în justitie între comercianti.
În conditiile în care nu exista alte probatorii care sa dovedeasca raportul juridic dintre parti, o analiza a validitatii acestui registru ar fi fost un obiectiv exagerat si mult prea amplu pentru expertiza ce s-a efectuat în cauza. Prin urmare, instanta nu a considerat necesara o astfel de proba mai ales ca, asa cum s-a mai aratat, registrele comerciale ale partilor nu concorda. Conform art. 54 Cod comercial instanta este în drept de a aprecia daca poate atribui continutului registrelor unui comerciant, un caracter de validitate mai mult sau mai putin mare, daca trebuie a se renunta la aceasta proba în caz când registrele comerciale ale partilor nu concorda.
Instanta a optat pentru a înlatura aceasta proba în conditiile în care, asa cum s-a mai aratat, nu exista dovada acceptarii celor doua facturi prin semnatura, iar pârâta neaga efectuarea celor doua plati. Chitantele emise de reclamanta cu privire la platile respective nu pot face dovada decât împotriva reclamantei, în sensul ca a primit o suma de bani, conform regulii generale potrivit careia înscrisurile fac dovada împotriva celui de la care emana si nu fac dovada certa ca sumele respective au fost într-adevar platite de pârâta.
Prin urmare, pentru considerentele expuse mai sus instanta a apreciat ca reclamanta nu a facut dovada raportului juridic obligational al pârâtei fata de ea, motiv pentru care actiunea a fost respinsa.