Curtea de Apel Cluj, Sectia civila, de munca si asigurari sociale, pentru minori si familie, decizia nr. 361/R din 16 februarie 2010
Prin sentinta civila nr. 2607 din 09.11.2009 a Tribunalului Salaj s-a respins exceptia prescriptiei dreptului la actiune, exceptie invocata de Ministerul Public.
S-a respins exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a Ministerului Finantelor Publice, exceptie invocata de acest parat.
S-a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului R.T., începând cu data 27.03.2008, si în continuare, exceptie invocata Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Cluj.
S-a admis în parte actiunea reclamantilor în contradictoriu cu pârâtii: STATUL ROMÂN – prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE – Bucuresti, MINISTERUL PUBLIC – PARCHETUL DE PE LÂNGA ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE – Bucuresti, PARCHETUL DE PE LÂNGA CURTEA DE APEL CLUJ – Cluj-Napoca, PARCHETUL DE PE LÂNGA TRIBUNALUL SALAJ – Zalau si în consecinta au fost obligati pârâtii sa achite reclamantilor diferenta dintre indemnizatia încasata efectiv si cea corespunzatoare coeficientului de multiplicare 19 conform anexei 1 la O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea magistratilor, începând cu data de 11.09.2006 pentru reclamantii C.B. si R.T., începând cu data de 01.07.2008 pentru reclamantul F.S.E., si începând cu data de 29.01.2009 pentru reclamanta D.O.A. si pâna în prezent, cu exceptia reclamantului R.T., pentru care se va plati pâna la data de 27.03.2008, asupra carora sa se aplice dobânda legala si indicele de inflatie, calculate de la data scadentei si pâna la data platii efective, precum si la plata pe viitor a acestei diferente catre reclamanti.
A fost obligat pârâtul Parchetul de pe lânga Tribunalul Salaj sa faca mentiunile cuvenite în carnetele de munca ale reclamantilor.
S-a admis cererea de chemare în garantie a Ministerului Finantelor Publice, cerere formulata de Ministerul Public, si în consecinta a fost obligat chematul în garantie sa aloce fondurile necesare platii acestor sume.
S-a respins ca nefondata cererea formulata de reclamantul R.T. împotriva Casei Judetene de Pensii Salaj, având ca obiect recalcularea pensiei de la data pensionarii, respectiv 27.03.2008 si în continuare.
Pentru a hotarî astfel, prima instanta a retinut ca potrivit Legii nr.500/2002 si a H.G nr.208/2005 si a H.G nr.386/2007, Ministerul Economiei si Finantelor coordoneaza actiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregatirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie.
Astfel, rolul Ministerului Economiei si Finantelor, este de a raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum si elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuala a Ministerului Economiei si Finantelor se justifica si prin dispozitiile art.1 din O.G nr.22/2002, aprobata prin Legea nr.288/2002, potrivit carora executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizeaza din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadreaza obligatia de plata respectiva.
Cat priveste exceptia prescriptiei dreptului la actiune al reclamantilor, aceasta a fost respinsa, având în vedere faptul ca acestia au depus actiunea prezenta la data de 11.09.2009, prin urmare termenul de prescriptie potrivit dispozitiilor art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva, coroborate cu dispozitiile art. 3 alin. 1 din acelasi act normativ, nu a fost depasit de catre reclamanti.
De asemenea, instanta a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantului R.T., începând cu data 27.03.2008, si în continuare, exceptie invocata Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Cluj, având în vedere faptul ca ulterior datei pensionarii, acest reclamant nu a mai avut raporturi de munca cu Parchetul de pe lânga Tribunalul Salaj.
Cu privire la fondul cauzei, instanta a retinut ca reclamantii fac parte din categoria personalului din unitatile din justitie, (unitati bugetare care sunt finantate de la bugetul de stat), raporturile juridice de munca ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozitiilor art. 1 si art. 295 alin. 2 din acest cod.
În ceea ce priveste stabilirea existentei sau inexistentei discriminarii reclamantilor, prin neacordarea sporului de confidentialitate, instanta urmeaza sa cerceteze situatia în care se afla reclamantii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplica acestora, justificarile si criteriile tratamentelor diferentiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de munca si conditiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii si combaterii discriminarii, publicat în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii si constatarii discriminarii directe, tratamentul diferentiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situatii doar comparabile, iar nu neaparat în situatii chiar similare.
În speta, este fara putinta de tagada apartenenta reclamantilor la personalul salarizat în baza OUG nr.27/2006, acestia fiind procurori.
Prin O.U.G nr. 27/2006 a fost reglementata salarizarea judecatorilor, procurorilor, asistentilor judiciari si a altor categorii de personal din sistemul justitiei.
Conform art. 11 alin. 1 din O.U.G nr. 27/2006 si a art. II din Legea nr.45/2007, procurorilor din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie si celor din cadrul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism li se acorda o salarizare corespunzatoare Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie (nr.6-13 de la lit. A din anexa), precum si toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru acestia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O.U.G nr. 27/2006, este de remarcat faptul ca, potrivit art. 3 alin. 1 din aceasta ordonanta, salarizarea personalului prevazut de acest act normativ a fost stabilita în raport: cu nivelul instantelor sau parchetelor, cu functia detinuta si cu vechimea în magistratura (notiune definita de art. 86 din Legea nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficientii de multiplicare prevazuti în anexa ordonantei.
Însa, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus mentionate de stabilire a salarizarii nu au o existenta si o aplicabilitate de sine statatoare si izolata. Dimpotriva, aceste elemente sunt unitare, interdependente si se interconditioneaza reciproc.
Astfel, în primul rând, criteriul nivelului instantelor sau parchetelor îsi pierde orice relevanta fara criteriul vechimii în magistratura, care reprezinta conditia „sine qua non” pentru promovarea sau numirea într-o functie judiciara la o instanta sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în functia de procuror la Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, este necesara o vechime minima de cel putin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din Legea nr.303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instantelor sau parchetelor nu are nici o relevanta pentru salarizarea functionarilor publici de specialitate juridica, precum cei din aparatul administrativ al Ministerului Justitiei, Scolii Nationale de Grefieri si Institutul National de Criminologie, functionari care sunt doar asimilati magistratilor numai strict pe durata îndeplinirii functiei lor (conform art. 87 din Legea nr.303/2004), si care în mod evident nu functioneaza în cadrul instantelor sau parchetelor, dar sunt salarizati în baza O.U.G nr. 27/2007 (în functie de vechimea în magistratura).
În al doilea rând, nici criteriul functiei detinute nu are o relevanta proprie, deoarece este posibila o salarizare identica, în baza O.U.G. nr. 27/2006, pentru functii diferite.
Rezulta ca vechimea în magistratura reprezinta criteriul definitoriu, omniprezent si esential în stabilirea salarizarii personalului prevazut de O.U.G nr.27/2006, acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelatie directa, necesara si obligatorie cu celelalte doua criterii: nivelul instantelor sau parchetelor, respectiv functia detinuta.
Totusi, în cazul procurorilor din D.I.I.C.O.T., a fost în mod privilegiat eliminata corelatie obligatorie dintre criteriul nivelului instantelor sau parchetelor si criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece acestia sunt salarizati la nivelul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, chiar daca nu au vechimea minima (de 8 ani prevazuta de art.44 alin.1 lit.c din Legea nr. 303/2004) corespunzatoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 si art. 75 alin. 4 din Legea nr.304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiasi nivel al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, cât si în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D.I.I.C.O.T. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzatoare nivelului Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, cu toate ca nu îndeplinesc conditia de vechime minima necesare acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006, este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de aceasta salarizare majorata, sub pretextul ca nu are vechimea necesara pentru a accede la nivelul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, dar în acelasi timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D.N.A. si D.I.I.C.O.T.) li se recunoaste aceasta salarizare majorata, desi nu li se mai solicita vechimea minima necesara pentru acest nivel.
În plus, nu toti procurorii din cadrul D.N.A. si D.I.I.C.O.T. functioneaza efectiv în aparatul propriu al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, ci doar în structuri teritoriale, aceasta teritorialitate fiind analoga structurii celorlalte instante si parchete (potrivit art.5 alin.1 din O.U.G nr.43/2002 si art.4 alin.3 din Legea nr.508/2004). De asemenea, competenta, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regula, în prima instanta, tribunalelor, iar nu Înaltei Curti de Casatie si Justitie.
Pe de alta parte, s-a subliniat faptul ca D.N.A. si D.I.I.C.O.T. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie este o alta unitate cu alta personalitate juridica distincta, deci este vorba de institutii diferite conform alin.1 din OUG nr.43/2002 si art.1 din Legea nr.508/2004.
S-a mai aratat si faptul ca apartenenta procurorilor D.N.A. si D.I.I.C.O.T. la aceste structuri este doar temporara, conform art.87 alin.9 si art.75 alin.11 din Legea nr.304/2004, deci acesti procurori nici nu dispun în mod real si definitiv de gradul profesional de procuror al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Rezulta în mod evident faptul ca, în realitate, salarizarea procurorilor din D.N.A. si D.I.I.C.O.T. are ca si criteriu de baza domeniul specializat de activitate (urmarirea penala a faptelor de coruptie si criminalitate organizata), iar nu nivelul instantelor sau parchetelor, deoarece acest din urma criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, si anume: vechimea minima necesara posibilitatii de a accede la respectivul nivel al instantei sau parchetului si, implicit, la nivelul corespunzator de salarizare; numirea efectiva si reala în aparatul propriu al instantei sau parchetului respectiv; numirea reala si definitiva în instanta sau parchetul de nivelul respectiv, cu pastrarea definitiva a gradului profesional corespunzator nivelului).
Într-adevar, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D.N.A. si D.I.I.CO.T. se face doar prin procedeul asimilarii cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, iar nu pe baza acelorasi criterii care se aplica direct si nemijlocit procurorilor din cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie (persoana juridica distincta de D.N.A. si D.I.I.C.O.T.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însa, în aceste conditii, este discriminatorie asimilarea salarizarii doar a procurorilor din cadrul D.N.A. si D.I.I.CO.T. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.27/2006, care au aceeasi vechime minima în magistratura ca si cea ceruta procurilor din D.N.A. si D.I.I.CO.T.
În acest sens, Înalta Curte de Casatie si Justitie a statuat prin Decizia nr. VI/2007, cu forta obligatorie dispusa de art. 329 alin. 3 Cod procedura civila, urmatoarele: „folosirea drept criteriu de diferentiere a tratamentului salarial pentru magistrati doar apartenenta la anumite segmente restrânse de realizare a justitiei, pe considerentul ca domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizata si un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinita a situatiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi si a timpului de reactie necesara pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante si riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferential”, iar „distinctia care se face, tinându-se seama de apartenenta magistratilor la categoria celor implicati în solutionarea cazurilor privind faptele de coruptie sau de criminalitate organizata si de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhica este lipsita de justificare obiectiva si rezonabila, fiind astfel discriminatorie în senul art.2 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si al art.14 din Conventie pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existenta unui raport acceptabil de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat, cu toate particularitatile lui specifice”.
Deci, instanta suprema a statuat ca sunt discriminatorii criteriile de diferentiere de tratament salarial constând în apartenenta la categoria celor implicati în solutionarea unor cazuri de o anumita natura (cum sunt cazurile privind faptele de coruptie sau de criminalitate organizata si terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhica sau în anumite segmente restrânse de realizare a justitiei. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D.I.I.CO.T., care sunt salarizati prin asimilare, datorita criteriului implicarii în solutionarea unor cauze de o anumita natura, precum si datorita includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzator anumitor segmente restrânse de realizare a justitiei.
Cu alte cuvinte, unul si acelasi element constând în obligatia de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O.U.G nr. 27/2006), produce efecte juridice diferentiate în sistemul de salarizare al personalului, în functie de apartenenta la o anumita categorie socio-profesionala si de locul de munca.
Potrivit art. 4 din legea nr. 303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor „Judecatorii si procurorii sunt obligati ca prin întreaga lor activitate sa asigure suprematia legii, sa respecte drepturile si libertatile persoanelor, precum si egalitatea lor în fata legii si sa asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participantilor la procesele judiciare, indiferent de calitatea acestora, sa respecte Codul deontologic al judecatorilor si procurorilor si sa participe la formarea profesionala continua.”
Asadar, toti magistratii, indiferent de activitatea concreta desfasurata, au obligatia sa înfaptuiasca justitia, sa-si îmbunatateasca performantele profesionale în vederea cresterii eficientei activitatii instantelor si parchetelor si a încrederii publice în puterea judecatoreasca.
Prevederile din O.U.G. nr.27/2006 privind salarizarea procurorilor din cadrul D.N.A. si D.I.I.C.O.T. carora li se aplica indici de multiplicare superiori comparativ cu ceilalti magistrati au un caracter discriminatoriu si nu sunt justificate obiectiv de un scop legitim (diferit de cel al activitatii desfasurate de toti magistratii) si nu se poate sustine ca aceste prevederi cuprind metode adecvate si necesare.
Tot astfel, nu se poate, legal si moral, sustine ca procurorii din cadrul D.N.A. si D.I.I.C.O.T. îsi asuma un risc mai mare decât judecatorii sau procurorii, care, în fond, înfaptuiesc justitia prin hotarârile pe care le pronunta.
Prin sistemul de salarizare (institutie de dreptul muncii), se întelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor si formelor salarizarii care determina conditiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de baza, indemnizatii, sporuri si adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de doua principii fundamentale: cel al egalitatii de tratament (art. 154 din Codul muncii) si cel al diferentierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea si cantitatea muncii, respectiv conditiile de munca.
Ca atare, principiul egalitatii de tratament în salarizare implica recunoasterea acelorasi obiective si elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situatie comparabila.
De altfel, doctrina juridica si practica judiciara au statuat în mod unanim si constant existenta discriminarii în materie de munca, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de functie) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unitatii numai sefilor de proiecte si respingerea acordarii acestuia si cadrelor medii, echivaleaza cu o discriminare – Curtea de Apel Bucuresti, sectia a VII-a, Decizia civila nr.2814/R/2006, în Al. Ticlea, „Tratat de dreptul muncii”, 2007, pag.617).
Deci, reclamantii sunt discriminati în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzata asimilarea salarizarii sub pretextul ca apartin la o anumita categorie socio-profesionala si sub pretextul locului de munca (loc de munca specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art. 2 alin. 1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existenta discriminarii directe a reclamantilor rezulta si din dispozitiile: art.7 si art.23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (care garanteaza dreptul tuturor la protectie egala a legii împotriva oricarei discriminari si dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare); art.7 din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garanteaza dreptul la conditii de munca juste si prielnice si la egalitate de tratament în salarizare, fara nici o distinctie); art.14 din Conventia europeana privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Conventie (care interzic discriminarile); art.4 din Carta sociala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr.74/1999) care garanteaza dreptul la o salarizare echitabila; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c si lit.f, art.154 alin.3, art.165 si art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garanteaza plata integrala a drepturilor de natura salariala, fara discriminari, restrângeri sau limitari); art.20, art.16 alin.1, art.53 si art.41 din Constitutie (care garanteaza aplicarea principiului nediscriminarii si în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din continutul complex al dreptului constitutional la munca si care nu poate face obiectul unor limitari discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 si 2 din Constitutia României, cetatenii sunt egali în fata legii si a autoritatilor, fara privilegii si discriminari, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G. nr.137/2000, privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificarile si completarile de ulterioare, principiile egalitatii între cetateni, al excluderii privilegiilor si discriminarilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la munca, la libera alegere a ocupatiei, la conditii de munca achitabile si satisfacatoare, la protectia împotriva somajului, la un salariu pentru munca egala, la o remuneratie echitabila si satisfacatoare.
Prin art.2 al.1 O.G. nr.137/2000 se arata ca prin discriminare se întelege orice deosebire, excludere, restrictie sau preferinta, pe baza de rasa, nationalitate, etnie, limba, religie, categorie sociala etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlaturarea recunoasterii folosintei sau exercitarii, în conditii de egalitate a drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social si cultural, sau în orice alte domenii ale vietii publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiasi act normativ se arata ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajeaza anumite persoane, pe baza criteriilor prevazute la alin.1, fata de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate si necesare.
Ori, criteriul dupa care s-a facut distinctia, în speta dedusa judecatii, este categoria socio-profesionala si locul de munca (loc de munca specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferentiere injuste a personalului salarizat în baza O.U.G. nr.27/2006 si cu vechime în functiile detinute de cel putin 6 ani, fata de procurorii D.N.A. si D.I.I.CO.T.
Potrivit art.2 pct.1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, exercitiul drepturilor este aparat împotriva oricaror discriminari, iar conform art.29 pct.2, în exercitiul drepturilor si libertatilor sale, fiecare persoana este supusa doar îngradirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurarii, recunoasterii si respectului drepturilor si libertatilor celorlalti, în vederea satisfacerii cerintelor juste ale moralei, ordinii publice si bunastarii generale într-o societate democratica.
Art.2 pct.2 din Conventia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocuparii fortei de munca si exercitarii profesiei, prevede ca diferentierile, excluderile sau preferintele întemeiate pe calificarile cerute pentru o anumita ocupatie, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speta neacordarea salarizarii solicitate nu are la baza o astfel de justificare obiectiva si rezonabila, deoarece procurorii D.N.A. si D.I.I.CO.T. nu primesc salarizarea superioara (prin asimilare) pentru calificarile cerute de ocupatia acestora, ci doar pentru ca salarizarea acestora este asimilata, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, asimilare care are la baza criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecator si procuror solutioneaza un anumit gen de cauze care sunt deduse judecatii, ori pentru cele de natura civila, comerciala, fiscala, contencios administrativ si nici pentru cele din infractiuni de coruptie nu se cere o calificare superioara, aparte, a unora fata de ceilalti. Nu s-a prevazut faptul ca pentru a participa la solutionarea unor cauze privind infractiuni de coruptie si criminalitate organizata, procurorul trebuie sa aiba calificari superioare, conditii superioare de vârsta, vechime, doctorate, cunoasterea unei limbi straine, etc., ci dimpotriva tot personalul de specialitate juridica salarizat în baza O.U.G. nr. 27/2006 are aceeasi calificare.
Nu se contesta faptul ca, în multe situatii, legiuitorul a prevazut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesionala, dar acestea au într-adevar justificare reala, sunt nediscriminatorii, ori în speta simplul fapt ca se solutioneaza un alt gen de cauze nu justifica inegalitatea de tratament, prin asimilari preferentiale si privilegiate de salarizare.
Pe de alta parte, este total impropriu si injust a considera ca procurorii ce instrumenteaza cauze de coruptie al caror prejudiciu este, de exemplu, 200 euro, sunt supusi unor presiuni si pericole mai mari fata de cei care solutioneaza o cerere de restituire a unor case nationalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 euro, un litigiu de reorganizare judiciara cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc. Chiar si în cadrul domeniului cauzelor penale, nu se poate pune semnul egalitatii între un litigiu privind o infractiune de coruptie cu un prejudiciu mic, fata de o infractiune contra vietii sau economico-financiara cu un prejudiciu imens. Activitatea judiciara desfasurata de personalul judiciar este caracterizata în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamantilor, a familiilor acestora si a bunurilor lor, precum si de o suprasolicitare neuropsihica evidenta. Activitatea judiciara vizeaza transarea unor conflicte judiciare cu implicatii deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse si foarte tensionate inerente conflictelor de munca (concedieri colective, greve, etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate marita si consecinte deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate etc. Aceste împrejurari atrag un cortegiu de nemultumiri, adversitati, sicane si presiuni la adresa celor care desfasoara activitati judiciare.
De asemenea, nu se poate spune ca litigiile aflate pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie care sunt lucrate anterior pe fond, apel, de catre celelalte instante, au un grad de complexitate sporit fata de solutionarea lor în alte grade de jurisdictie.
Daca legiuitorul ar fi prevazut ca, pentru a beneficia de asimilarea salariala superioara în speta, este necesara o calificare superioara, un volum de munca ridicat, s-ar fi justificat diferenta de tratament, dar aceste conditii nu au fost prevazute de legiuitor pentru procurorii D.I.I.C.O.T.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru munca egala este obligatorie o remuneratie egala, aspect ce se afla în contradictie cu situatia de fata.
Art. 23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fara nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egala munca pentru solutionarea unor cauze de o anumita natura (cum ar fi cea din domeniul combaterii coruptiei si al criminalitatii organizate) nu poate fi considerata ca superioara celei restului personalului salarizat în baza O.U.G nr. 27/2006.
Pactul International cu privire la drepturile civile si politice stabileste, la art. 19 pct. 3, ca exercitiul drepturilor si libertatilor poate fi supus unor limitari prevazute de lege ce sunt necesare apararii securitatii nationale si ordinii publice, fapt ce implica inclusiv posibilitatea unor restrictii privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speta, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, ca acordarea unei salarizari superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificata pentru apararea securitatii nationale si a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidenta dispozitiilor art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 Codul muncii, dispozitii legale în baza carora actiunea este considerata întemeiata.
Pentru stabilirea cuantumului despagubirilor cuvenite reclamantilor, instanta a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O.U.G nr. 27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despagubiri, iar pe de alta parte, art. 3 din Codul civil opreste instanta sa invoce lacuna legislativa.
Nu au relevanta în speta nici deciziile Curtii Constitutionale, deoarece deciziile de respingere a unor exceptii de neconstitutionalitate au efecte doar „inter pares” (I. Deleanu, „Justitia constitutionala”, Ed. Lumina Lex, 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamantilor si nici instantei, care este obligata în mod imperativ sa faca aplicarea prioritara si peremptorie a dispozitiilor Protocolului nr. 12 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, cu respectarea art. 20 din Constitutie.
Acordarea despagubirilor solicitate nu se confunda cu o adaugare la lege, ci reprezinta o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garanteaza dreptul la despagubire, inclusiv pentru discriminarile în munca.
Obligatia pârâtilor de plata a drepturilor banesti, solicitate prin actiune, este o obligatie solidara.
Astfel, conform art. 295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecatii este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislatiei civile.
În acest sens, Codul civil reglementeaza solidaritatea pasiva între debitori (art. 1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat ca în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor banesti sunt implicate mai multe unitati, regula este ca acestea raspund solidar.
În consecinta, doctrina juridica recenta de dreptul muncii a concluzionat ca solidaritatea în domeniul platii drepturilor banesti este regula, iar în baza art. 295 din Codul muncii raportat la art. 1039 Cod civil, aceasta urmeaza regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasiva poate fi si solidaritate legala, potrivit art. 1041 Cod civil (C. Statescu, C. Bârsan, „Teoria generala a obligatiilor”, 1998, p. 385 – 392).
În speta, solidaritatea pasiva izvoraste, din prevederile art. 44, art. 35 si art. 36 din Legea nr. 304/2004, raportate la cele ale O.U.G nr. 177/2002 si O.U.G nr. 27/2006, conform carora pârâtii sunt persoane juridice care ordoneaza (principal, secundar, tertiar), ca si credite salariale, una si aceeasi suma baneasca pe care se solicita în prezenta actiune. Cu alte cuvinte, drepturile banesti nu pot fi platite decât dupa aprobarea data de toti acesti pârâti pentru plata uneia si aceleiasi sume, deci raspunderea lor este solidara (pentru aceeasi suma). Acesti pârâti sunt toti obligati concomitent de lege sa aprobe plata sumei pe care o datoreaza, fiind de neconceput si vadit ilegal ca plata sa fie dispusa exclusiv numai de catre unul dintre ordonatori.
Reclamantii au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflatie, cerere pe care instanta a gasit-o admisibila, tinând cont si de prevederile art. 1082 din Codul civil si art. 161 alin. 4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligatiei sau pentru întârzierea executarii, cu toate ca nu este de rea credinta din partea sa, afara numai daca nu va justifica faptul ca neexecutarea provine dintr-o cauza straina ce nu-i poate fi imputata. În prezenta cauza pârâtii sunt în culpa pentru neacordarea sporurilor, precum si pentru neinitierea unor masuri care sa aiba finalitate eliminarea acestor discriminari.
Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit si beneficiul de care a fost lipsit, ori în speta este de notorietate faptul ca sumele de bani datorate se devalorizeaza continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creantei conform indicelui de inflatie.
Tinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încalcate dispozitiile art. 16 alin. 1 si 2 din Constitutia României, art. 1 alin. 2 lit. e, pct. i din O.G nr. 137/2000, art. 2 alin. 1-3, art. 29 pct. 2 din O.G nr. 137/2000, art. 2 pct. 1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 2 din Conventia nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocuparii fortei de munca si exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul International cu privire la drepturile sociale si politice si art.5 si 6 din Codul muncii, instanta a apreciat ca întemeiata cererea reclamantilor, procedând la admiterea actiunii, în speta fiind incidente si dispozitiile 1082, 1084, 1039 din Cod civil, precum si art. 269, art. 165 si art. 292 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotarâri a declarat recurs pârâtul Parchetul de pe lânga Tribunalul Salaj, solicitând admiterea acestuia.
În motivarea recursului, pârâtul arata ca prin actiunea înregistrata, reclamantii au solicitat acordarea aceleiasi salarizari cu cea a procurorilor de la Directia de Investigare a Criminalitatii Organizate si Terorism - structura centrala si cea teritoriala, care, în viziunea lor, ar avea toti nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetului de lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Legea speciala de salarizare a magistratilor nu face referire în mod expres la procurorii care îsi desfasoara activitatea în cadrul Directiei de Investigare a Criminalitatii Organizate si Terorism, dupa cum nici Legea nr. 508/2004, privind înfiintarea, organizarea si functionarea în cadrul Ministerului Public a Directiei de Investigare a Criminalitatii Organizate si Terorism nu cuprinde prevederile speciale referitoare la salarizarea magistratilor cuprinsi în structura centrala sau în structurile teritoriale ale acestei directii.
Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera ca aceasta constituie o discriminare, asa cum este aceasta definitiva în legea privind prevenirea si combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezinta o deosebire excludere, restrictie sau preferinta efectuata pe baza de rasa, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV sau categorie defavorizata.
Mai mult de atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalitatii organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate si necesare.
Împotriva aceleiasi hotarâri a declarat recurs si pârâta Directia Generala a Finantelor Publice a judetului Salaj, solicitând admiterea acestuia asa cum a fost formulat si desfiintarea sentintei civile atacate ca fiind netemeinica si nelegala, în sensul respingerii cererii de chemare în judecata ca fiind inadmisibila, respingerea cererii de chemare în judecata a Ministerul Finantelor Publice, iar pe fondul cauzei respingerea ca nefondata a actiunii formulate de reclamanti.
În motivarea recursului pârâta arata ca pe cale de exceptie invoca inadmisibilitatea actiunii formulata de catre reclamanti, întrucât acestia nu au respectat procedura prealabila instituita de art.36 din O.U.G. nr.27/2006.
Conform art.36 din O.U.G. nr.27/2006, personalul salarizat potrivit prezentei ordonante de urgenta, nemultumit de modul de stabilire a drepturilor salariale poate face contestatie, în termen de 15 zile de la data comunicarii, la organele de conducere ale Ministerului Public, C.S.M., Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si ale Directiei Nationale Anticoruptie ori dupa caz, la Colegiul de conducere al Înaltei Curti de Casatie si Justitie. Contestatiile se solutioneaza în termen de cel mult 30 de zile.
Împotriva hotarârilor organelor prevazute la alin (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Sectia de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curti de Casatie si Justitie, sau, dupa caz, a Curtii de Apel Bucuresti.
Reclamantii nu au facut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii stabilite prin acest act normativ, iar Tribunalul Salaj nu este competent sa judece prezenta cauza.
Desi prin sentinta civila instanta a retinut în dispozitiv invocarile facute de catre pârâta cu privire la nerespectarea de catre reclamanti a acestei plângeri prealabile, aceasta nu s-a pronuntat prin dispozitiv cu privire la aceste aspecte.
Pe cale de exceptie, invoca lipsa calitatii procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finantelor în cauza.
În speta Ministerul Economiei si Finantelor nu participa nemijlocit la raportul juridic litigios pentru a fi citat conform Codului de procedura civila.
În conformitate cu prevederile art. 3 alin. 1 pct. 2 din H.G. nr. 386/2007 privind organizarea si functionarea Ministerului Finantelor Publice, acesta elaboreaza proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat si raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum si proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificarile corespunzatoare".
Totodata, se citeaza dispozitiile art. 4 alin. (1) si (2) si art. 15 alin. (1) si (3) din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, cu modificarile si completarile ulterioare, ca si ale art. 2 si 3 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, stabilite prin titluri executorii , concluzionându-se ca Ministerul Economiei si Finantelor nu poate fi implicat în plata drepturilor solicitate de reclamanti întrucât aceste fonduri sunt asigurate din bugetul Ministerului Public, nicidecum din cel al Ministerului Economiei si Finantelor.
Totodata, recurentul solicita respingerea actiunii ca nefondata.
Conform dispozitiilor Legii nr. 50/1996 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului din organele autoritatii judecatoresti, republicata, ale O.U.G. nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe lânga acestea, precum si din cadrul altor unitati din sistemul justitiei precum si ale O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea si alte drepturi ale judecatorilor, procurorilor si altor categorii de personal din sistemul justitiei, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 45/2007, la stabilirea indemnizatiei, salariului si celorlalte drepturi ale magistratilor si personalului auxiliar de specialitate din cadrul instantelor judecatoresti si al parchetelor de pe lânga acestea s-au avut în vedere raspunderea, complexitatea si riscurile functiei, precum si incompatibilitatile si interdictiile prevazute de lege pentru aceste categorii de personal.
Faptul ca legiuitorul nu a acordat anumiti coeficienti calculati la salariul de baza a magistratilor si personalului auxiliar, nu contravine principiului egalitatii în drepturi consacrat de art.16 alin.1 din Constitutie si nici nu instituie privilegii sau discriminari, întrucât se aplica în mod egal tuturor categoriilor de persoane aflate în situatia respectiva.
De altfel, principiul egalitatii de tratament nu exclude, ci dimpotriva presupune solutii diferite pentru situatii juridice diferite, justificate pe baza unor criterii rationale si obiective.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudenta sa constanta, legata de aplicarea garantiei instituita de art.14 din Conventie, a subliniat ca o diferenta de tratament are natura discriminatorie, doar daca nu se bazeaza pe o justificare rezonabila si obiectiva, adica nu urmareste un scop legitim sau daca nu exista un raport rezonabil de proportionalitate, între mijloacele folosite si scopul urmarit.
De asemenea, Curtea a statuat ca statele dispun de o anumita marja de apreciere, pentru a determina daca si în ce masura, diferentele dintre situatii analoage sunt de natura sa justifice un tratament diferit, iar autoritatile nationale competente ramân libere sa aleaga masurile pe care le socotesc potrivite pentru atingerea unui scop legitim.
Or, în cauza, nu se poate vorbi de un tratament preferential sau de existenta discriminarii în cadrul aceleiasi categorii profesionale, întrucât nu sunt „situatii analoage sau comparabile”, astfel cum a retinut Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
Pe de alta parte, Curtea Constitutionala a statuat, în repetate rânduri, ca sporurile, premiile si alte stimulente acordate demnitarilor si altor salariati prin acte normative reprezinta drepturi salariale suplimentare, iar nu drepturi fundamentale, consacrate si garantate de Constitutie. Diferentierea indemnizatiilor si a salariilor de baza pentru demnitari si alti salariati din sectorul bugetar, reprezinta optiunea libera a legiuitorului, tinând seama de importanta si complexitatea diferitelor functii. Legiuitorul este în drept, totodata, sa instituie anumite sporuri la indemnizatiile si salariile de baza, premii periodice si alte stimulente pe care le poate diferentia în functie de categoriile de personal carora li se acorda, le poate modifica în diferite perioade de timp, le poate suspenda sau chiar anula.
În considerarea conditiilor specifice de numire, functionare si eliberare din functie, dar mai ales a atributiilor profund diferite pe care le au anumite categorii de persoane, legiuitorul poate stabili drepturi diferite, drepturi care sunt indisolubil legate de rolul, raspunderea, complexitatea, privatiunile inerente fiecarei functii în parte, fara ca prin acestea sa se aduca vreo atingere principiului egalitatii reglementat de art.16 din Constitutie si de reglementarile internationale (Decizia nr. 239 din 5 iunie 2003 a Curtii Constitutionale - publicata în Monitorul Oficial nr.551 din 31 iulie 2003).
În consecinta, vointa legiuitorului a fost aceea de a acorda acesti coeficienti numai la anumite categorii de persoane, stabilite în mod expres prin lege, iar magistratii si personalul auxiliar de specialitate nu se încadreaza în aceste categorii, motiv pentru care nu sunt îndreptatiti la acordarea acestuia.
Sistemul de salarizare instituit prin O.U.G. nr.27/2006 cu modificarile ulterioare, are în vedere stabilirea unei indemnizatii de încadrare brute lunare în raport cu nivelul instantelor sau parchetelor, cu functia detinuta si cu vechimea în magistratura prevazute de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, pe baza valorilor de referinta sectoriala si a coeficientilor de multiplicare prevazuti în anexa ordonantei.
Fiind evident ca modalitatea de salarizare a magistratilor este distincta de cea reglementata de alte categorii profesionale, diferentele fiind motivate de locul si rolul justitiei în statul de drept, de raspunderea, complexitatea si riscurile functiei, de incompatibilitatile si interdictiile prevazute de lege pentru aceste categorii profesionale, lipsa beneficiului unui drept suplimentar de natura salariala recunoscut altor categorii de salariati, nu presupune plasarea într-o situatie discriminatorie.
Prin recursul declarat de pârâtii ¬Ministerul Public - Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Cluj si Parchetul de pe lânga Tribunalul Salaj, s-a solicitat admiterea acestuia pentru motivele prevazute de art.304 pct.4, pct.8, pct.9 C.pr.civ. cu aplicarea art.3041 C.pr.civ., casarea sentintei atacate si respingerea actiunii ca nefondata.
În motivarea acestui recurs pârâtii au aratat ca în temeiul art. 3041 C.pr.civ si al practicii judiciare si interpretarilor jurisprudentiale în materie solicita instantei de control judiciar sa analizeze cauza sub toate aspectele, inclusiv prin prisma reaprecierii si interpretarii probelor administrate si a starii de fapt si de drept incidente.
Fata de faptul ca reclamantii si-au întemeiat actiunea pe dispozitiile Ordonantei de Urgenta a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, republicata, iar instanta de fond a admis-o în virtutea presupusului caracter discriminatoriu al prevederilor legale invocate, învedereaza instantei de control judiciar ca prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curtii Constitutionale, publicata în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis exceptia de neconstitutionalitate invocata de Ministerul Justitiei si s-a constatat ca dispozitiile art. 2 alin. 1 si alin. 11, precum si dispozitiile art.27 din Ordonanta de Guvern nr. 137/2000 sunt neconstitutionale, Curtea Constitutionala a României retinând ca aceste texte lasa posibilitatea desprinderii unui înteles neconstitutional, în virtutea caruia (cum s-a si întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate exceptii sau în cauze similare, instantele judecatoresti au posibilitatea sa anuleze prevederile legale pe care le considera discriminatorii si sa le înlocuiasca cu alte norme de aplicare generala, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecatii.
Un asemenea înteles al dispozitiilor ordonantei, prin care se confera instantelor de judecata competenta de a desfiinta norme juridice instituite prin lege si de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstitutional, întrucât încalca principiul separatiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. 4 din Constitutia României, astfel cum a fost modificata si completata prin Legea nr. 429/2003 ca si prevederile art. 61 alin. 1 potrivit carora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Pe cale de consecinta, pârâtii apreciaza ca în mod corect Curtea Constitutionala a admis exceptia invocata de Ministerul Justitiei, constatând ca dispozitiile art. 2 si 27 din Ordonanta de guvern nr. 137/2000 sunt neconstitutionale din perspectiva art.1 alin. 4 din Constitutie, ce reglementeaza principiul separatiei puterilor în stat, a art.126 alin.6 ce garanteaza controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice pe calea contenciosului administrativ si a art. 144 lit. a) si c) ce stabilesc competenta Curtii Constitutionale de a analiza constitutionalitatea unor prevederi din legi sau ordonante în vigoare, raportat inclusiv la art.16 din Constitutie ce se refera la egalitatea în fata legii, în masura în care sunt interpretate în sensul ca se da în competenta instantei de judecata atributia de a retine încalcarea principiului egalitatii în fata legii prin examinarea si cenzurarea solutiilor cuprinse în legi si ordonante.
Fata de aceste aspecte, pârâtii solicita instantei sa faca aplicarea dispozitiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale, republicata, potrivit carora „Decizia prin care se constata neconstitutionalitatea unei legi sau ordonante ori a unei dispozitii dintr-o lege sau dintr-o ordonanta în vigoare este definitiva si obligatorie”.
Mai apreciaza ca instanta de fond a dispus în mod nelegal plata si pe viitor a drepturilor salariale solicitate, adaugând la legea speciala de salarizare a magistratilor, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativa - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
Instantele judecatoresti nu sunt abilitate sa creeze si sa adopte legi, ci doar sa le aplice pe cele deja existente care au girul puterii legislative ¬respectiv Parlamentului sau, în anumite cazuri, pe cel al puterii executive ¬reprezentate de Guvern.
De altfel, chiar actele adoptate de puterea executiva - ordinele, ordonantele si hotarâri le de guvern - trebuie sa fie în cele din urma validate printr-o lege de catre Parlament.
Acordarea pentru viitor a acestor drepturi salariale reprezinta o ingerinta grava a instantei judecatoresti în atributiile puterii legiuitoare si executive si, în consecinta, o încalcare a dispozitiilor constitutionale privind separatia între puterile statului.
Se face trimitere pe larg la prevederile art. 4 (ale carui dispozitii au intrat în vigoare la data de 12.11.2009) din Legea nr. 330 din 5 noiembrie 2009 – legea cadrul privind salarizarea unitara a personalului platit din fonduri publice – Anexa nr.VI intitulata „Reglementari specifice personalului din justitie” Sectiunea I, concluzionându-se ca în prezenta acestor dispozitii legale, solicitarea privind plata si pe viitor a drepturilor salariale acordate este ramasa fara obiect.
Pârâtii recurenti mai apreciaza ca instanta de fond a dispus în mod nelegal obligarea Ministerului Public la plata diferentelor salariale cuvenite în functie de coeficientii de multiplicare primiti de procurorii Directiei Nationale Anticoruptie si Directiei de Investigare a Criminalitatii Organizate si Terorism, depasind astfel atributiile puterii judecatoresti prin adaugarea la legea speciala de salarizare a magistratilor, schimbând întelesul lamurit si vadit neîndoielnic al acestui act normativ, hotarârea pronuntata fiind data cu aplicarea gresita a legii.
Intimatii-reclamanti au solicitat acordarea aceleiasi salarizari cu a procurorilor de la Directia de Investigare a Criminalitatii Organizate si Terorism - structura centrala, care - conform sustinerilor lor si celor retinute de instanta de fond - ar avea toti nivelul de salarizare al procurorilor din cadrul Parchetul pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Dupa cum se poate observa prin raportare la art. 1 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 27/2006, (astfel cum a fost modificata prin Legea nr. 45/2007), legea speciala de salarizare a magistratilor nu face referire în mod expres la procurorii care îsi desfasoara activitatea în cadrul Directiei de Investigare a Criminalitatii Organizate si Terorism, dupa cum nici Legea nr. 508/2004 privind înfiintarea, organizarea si functionarea în cadrul Ministerului Public a Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistratilor cuprinsi în structura centrala sau în structurile teritoriale ale acestei directii.
Drepturile salariale ale procurorilor sunt reglementate printr-o lege speciala, respectiv Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr.27/2006 privind salarizarea si alte drepturi ale judecatorilor, procurorilor si altor categorii de personal din sistemul justitiei, aprobata prin Legea nr.47/2007.
Din economia art. 2 si art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 27/2006, raportat la anexa care face parte integranta din ordonanta, se constata ca în prezent reclamantii beneficiaza de o indemnizatie lunara corespunzatoare coeficientului de multiplicare aplicabil în mod legal.
În atare situatie, solicitarea reclamantilor privind plata unei indemnizatii egale cu cea a procurorilor D.N.A si D.I.I.C.O.T, adica schimbarea coeficientului de multiplicare, excede atributiilor puterii judecatoresti, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-ar modifica printr-o hotarâre judecatoreasca indemnizatia de încadrare a magistratilor, stabilita printr-o lege de salarizare aflata în vigoare la data solutionarii prezentei cauze.
Fata de motivele invocate în sustinerea pretentiilor formulate, în situatia data, reclamantii aveau posibilitatea invocarii neconstitutionalitatii dispozitiilor legii de salarizare si nicidecum a solicita - pe calea unei actiuni în conflict de drepturi - acordarea unor drepturi salariale ce nu sunt prevazute în legea salarizarii în acest moment.
În realitate, prin acordarea diferentelor salariale pretinse s-a urmarit modificarea coeficientului de multiplicare de care beneficiaza în prezent reclamantii - acesta fiind însa un atribut exclusiv al legiuitorului.
Art.11 alin. l din Ordonanta de Urgenta nr.27/2006 prevede expres ca: „Procurorii din cadrul Directiei Nationale Anticoruptie si cei din cadrul Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism sunt salarizati potrivit nr. crt. 6 - 13 de la lit. A din anexa, în raport cu functiile pe care le detin sau cu care sunt asimilati potrivit legii”.
Potrivit dispozitiilor art. l alin. 1 din Ordonanta de Urgenta nr.43/2002, Directia Nationala Anticoruptie este o structura cu personalitate juridica, înfiintata în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, prin reorganizarea Parchetului National Anticoruptie.
Corespunzator, în conformitate cu dispozitiile art. l alin. l din Legea nr.508/2004, Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism functioneaza ca structura cu personalitate juridica, specializata în combaterea infractiunilor de criminalitate organizata si terorism, în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie.
A accepta sustinerile reclamantilor si instantei de fond, potrivit carora acestia sunt discriminati în raport cu procurorii din cadrul D.N.A si D.I.I.C.O.T, ar însemna implicit nesocotirea dispozitiilor legii salarizarii, în baza carora indemnizatiile magistratilor sunt stabilite de legiuitor în temeiul unor criterii determinate, în principal, în raport cu nivelul instantelor sau al parchetelor.
O astfel de interpretare a dispozitiilor legale citate ar însemna ca toti magistratii sa fie salarizati la acelasi nivel, legea de salarizare a magistratilor fiind considerata neavenita si discriminatorie.
Sustinerile instantei de fond - în sensul ca exista un nivel de salarizare diferit si ca aceasta are caracter discriminatoriu - sunt netemeinice, deoarece în cauza nu sunt aplicabile dispozitiile art. 2 alin. 2 din Ordonanta de Guvern nr. 137/2000, republicata, potrivit carora „sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonante, prevederile, criteriile sau practicile aparent, neutre, care dezavantajeaza anumite persoane, pe baza criteriilor prevazute la alin. 1, fata de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate si necesare”.
Astfel, în cazul în care ar exista o astfel de salarizare nu s-ar putea considera ca aceasta constituie o discriminare, asa cum este aceasta definita în legea privind prevenirea si combaterea tuturor formelor de discriminare, întru cât nu reprezinta o deosebire excludere, restrictie sau preferinta efectuata pe baza de rasa, etnie, limba, religie, categorie sociala, convingeri, sex, orientare sexuala, vârsta, handicap, boala cronica necontagioasa, infectare HIV sau categorie defavorizata.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalitatii si coruptiei, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unor astfel de drepturi banesti, sunt adecvate si necesare.
Din definitia legala - art.75 alin.2 din Legea nr.304/2004 – rezulta ca Directia de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism functioneaza în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, iar salarizarea se efectueaza potrivit coeficientilor de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie. Salarizarea procurorilor Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism are asadar în vedere nivelul parchetului în cadrul Ministerului Public.
Discriminarea nu rezida în posibilitatea magistratilor procurori de a participa la solutionarea unor asemenea cauze, ci eventual în îndeplinirea efectiva a acelorasi acte de cercetare si solutionare ca si procurorii Directiei de Investigare a Infractiunilor de Criminalitate Organizata si Terorism.
De altfel, aceste prevederi sunt reluate si în cuprinsul art. 154 alin. 3 din Codul Muncii, potrivit caruia „La stabilirea si la acordarea salariului este interzisa orice discriminare pe criterii de sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, vârsta, apartenenta nationala, rasa, culoare, etnie, religie, optiune politica, origine sociala, handicap, situatie sau responsabilitate familiala, apartenenta ori activitate sindicala”.
În lumina principiilor cuprinse în Conventia Europeana a Drepturilor Omului, discriminarea presupune cauzele si cazurile de discriminare traditionala, cu privire la sex, orientare sexuala, caracteristici genetice, vârsta, apartenenta nationala si de rasa, cetatenie, categorie sociala defavorizata, religie, convingeri, asa zisele diferente discriminatoare dintre diferitele categorii profesionale nefiind cuprinse în acestea.
Totodata, motivul pentru care s-a ajuns în situatia examinarii de catre Curtea Constitutionala a articolelor din actul normativ privitor la discriminare îl constituie o neinspirata traducere a textelor cuprinse în legislatia comunitara, care a dus la o gresita interpretare a conceptului de discriminare, astfel încât, la acest moment, în mod paradoxal exista pe rolul instantelor o multitudine de litigii care fac referire la discriminare fara a se pune într-adevar problema discriminarii si extrem de putine actiuni privitoare la cazurile traditionale de discriminare.
Discriminarea invocata de reclamanti si retinuta de instanta de fond în raport de alte categorii de personal este utilizata printr-un rationament juridic speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în conditiile în care, în sfera acelorasi dispozitii imperative ale unui act normativ, doua persoane aflate în aceeasi situatie si în aceleasi circumstante ¬primesc un tratament juridic diferit, iar diferenta nu poate fi sustinuta.
În consecinta, în cauza nu se pune problema discriminarii pe vreunul din criteriile aratate.
Pârâtii arata ca mai apreciaza ca instanta de fond a dispus în mod nelegal plata drepturilor banesti solicitate, actualizate cu rata inflatiei si cu aplicarea dobânzii legale, în situatia în care Ministerul Public - Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie ca institutie bugetara, nu poate sa înscrie în bugetul propriu nici o plata fara baza legala pentru respectiva cheltuiala.
Fondurile alocate Ministerului Public pe anul 2009 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin Legea Bugetului de stat nr. 18 din 27 februarie 2009, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata despagubirilor acordate de catre instanta, astfel ca acordarea ulterioara a unei sume de bani peste cea datorata - chiar reprezentând indicele de inflatie si aplicarea dobânzii legale - nu se justifica.
Se face trimitere la prevederile art. art.14 alin. (2), art. 29 alin. 3 si art. 47 din Legea nr.500/2002, dispozitiile legale fiind în sensul ca angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Ministerul Public - Parchetul de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie - reprezentat prin Procurorul General, în lipsa unei prevederi legale care sa reglementeze materia actualizarii drepturilor cu rata inflatiei ori dobânda legala nu are la dispozitie alte surse de finantare în afara celor alocate prin lege.
Mai mult, apreciaza ca actualizarea conform indicelui de inflatie si aplicarea dobânzii legale apar ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenintare spre a-l determina sa-si execute obligatia asumata.
Potrivit art. 1 din Ordonanta Guvernului nr.9/2000 - privind nivelul dobânzii legale pentru obligatii banesti, „Partile sunt libere sa stabileasca în conventii rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligatii banesti”.
Or, în speta nu exista nici o conventie între reclamanti si pârâti cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ sus¬ mentionat nu îsi gaseste aplicabilitatea în speta, capetele de cerere privind plata dobânzilor legale si aplicarea indicelui de inflatie fiind inadmisibile si lipsite de cauza juridica, situatie ce conduce la îmbogatirea fara justa cauza prin încalcarea prevederilor legale în materia salarizarii magistratilor.
Fata de cererea privind obligarea pârâtilor la operarea mentiunilor corespunzatoare recunoasterii drepturilor câstigate prin sentinta anterior mentionata în carnetele de munca, solicita respingerea acesteia ca nefondata deoarece în conformitate cu dispozitiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 - privind carnetul de munca, „actele pe baza carora se fac înscrieri în carnet, privind activitatea desfasurata, vor cuprinde: denumirea unitatii si perioada în care s-a lucrat, cu indicarea datei de începere si de încetare a raportului de munca, precum si precizarea modului de încadrare - pe durata nedeterminata sau determinata, prin transfer în interesul serviciului sau la cerere -, în toate cazurile cu mentionarea temeiurilor legale pe baza carora a avut loc încadrarea, modificarea sau încetarea contractului de munca; de asemenea, în acte se vor mentiona si functia, meseria sau specialitatea exercitata, retributia tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ în aceasta si, dupa caz, locurile de munca cu conditii deosebite care dau dreptul la încadrarea în grupele 1 si 2 de munca la pensie”.
Astfel, din dispozitiile legale anterior mentionate reiese ca singura categorie de drepturi banesti ce se poate transcrie în carnetele de munca este retributia tarifara de încadrare, precum si alte drepturi ce se includ în aceasta. Sporurile acordate de instanta de fond sunt drepturi salariale ce se adauga la retributia tarifara de încadrare si nu se includ în aceasta, deci sporurile si adaosurile salariale reprezinta o categorie de drepturi banesti ce nu pot face obiectul transcrierii în carnetele de munca.
Prin recursul declarat de Parchetul de pe lânga Curtea de Apel Cluj si înregistrat la data de 18.12.2009, s-a solicitat admiterea acestuia si s-au reiterat aceleasi motive de recurs sustinute de ceilalti pârâti.
Analizând sentinta atacata prin prisma motivelor de recurs formulate, Curtea retine urmatoarele:
Recursurile sunt nefondate si urmeaza a fi respinse ca atare.
Raportat la exceptia inadmisibilitatii actiunii, se retine ca recurentul Ministerul Economiei si Finantelor citeaza dispozitiile art. 36 alin. 2 din O.U.G. nr. 27/2006 pentru a motiva exceptia. Nu au aplicabilitate în speta aceste prevederi.
Textul legal mai sus citat se refera la situatiile în care nemultumirile de ordin salarial sunt legate de modul de stabilire a drepturilor salariale, or în prezenta cauza, nemultumirea vizeaza nu un drept stabilit în favoarea reclamantilor, ci unul care nu le este recunoscut si acordat.
Cât priveste sustinerea ca nu exista un temei legal pentru plata drepturilor solicitate prin actiune, Curtea constata ca acestea au fost în mod legitim acordate nu în cadrul unui litigiu pentru obtinerea unor drepturi salariale prevazute explicit prin lege în favoarea reclamantului, ci în cadrul unei actiuni ce a tins la constatarea unei situatii de discriminare si la repararea acesteia prin echivalent banesc, pentru înlaturarea discriminarii. Temeiul legal al actiunii si implicit al sentintei de admitere a acesteia îl constituie textele legale interne si internationale care permit o atare sanctiune a tratamentelor discriminatorii, indicate de altfel pe larg si în mod repetat în hotarârea recurata.
S-a mai aratat în motivele de recurs ca prin decizia Curtii Constitutionale a României nr. 818/2008, a fost admisa exceptia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 1, 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000.
Trebuie observat, în acest context, ca desi din aceasta perspectiva instantele sunt oprite de a mai cenzura prin hotarârile pronuntate situatiile de discriminare determinate de prevederi legale discriminatorii, ramân a fi aplicate în acelasi domeniu dispozitiile legale internationale, care au prioritate fata de cele interne, potrivit art. 20 din Constitutia României.
Or, hotarârea atacata face trimitere la toate dispozitiile legale internationale incidente sub acest raport, motiv pentru care urmeaza a fi respinsa critica privind lipsa temeiului legal al hotarârii.
S-a mai facut trimitere la încalcarea de catre instanta a atributiilor puterii judecatoresti prin pronuntarea unei hotarâri care are ca efect instituirea, modificarea sau abrogarea de norme juridice cu putere de lege.
Raportat la acest motiv de recurs, Curtea retine ca potrivit prevederilor Protocolului 12 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, ce reglementeaza „Interzicerea generala a discriminarii”, „1. Exercitarea oricarui drept prevazut de lege trebuie sa fie asigurata fara nici o discriminare bazata, în special, pe sex, pe rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine nationala sau sociala, apartenenta la o minoritate nationala, avere, nastere sau oricare alta situatie.
2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publica pe baza oricaruia dintre motivele mentionate la paragraful 1”.
Se observa astfel ca, desi alineatul 1 al articolului statueaza garantia cetateanului european de a nu fi discriminat în exercitarea oricarui drept prevazut de lege, alineatul 2 nu mai limiteaza asigurarea împotriva discriminarii la drepturile prevazute de lege, ci o extinde la toate situatiile în care cetateanul intra în contact cu o autoritate publica. Prin urmare, interpretarea acestui al doilea alineat este în sensul ca atitudinea nediscriminatorie a autoritatilor publice ale statelor semnatare trebuie sa se manifeste în toate relatiile cu cetatenii, nu doar în punerea în executare a drepturilor acestora. Consecinta este ca trebuie interpretata garantia mentionata ca extinzându-se si asupra situatiilor în care cetateanul se considera discriminat prin acordarea unor drepturi în favoarea unei categorii comparabile cu cea de care apartine, drepturi ce nu au fost prevazute prin lege si în favoarea acestei din urma categorii. Altfel, ar fi sa se interpreteze într-un mod care nu ar avea sens, anume printr-o repetitie nenecesara, stipulatiile alin. 2 al art. 1 din Protocolul 12 la Conventie, daca s-ar considera ca acesta nu face decât sa reia ideea transmisa la alin. 1 al articolului 1, aceea a garantarii nediscriminarii cu ocazia exercitarii drepturilor prevazute în lege.
Prin urmare, raportându-ne la prevederile art. 6 din Conventie si ale Protocolului 12 la Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale citate mai sus, precum si la dispozitiile Codului civil care interzic a se refuza judecata pe motiv ca legea este neîndestulatoare (art. 3), constatam ca instantele sunt în drept a constat discriminarea produsa prin prevederea unor drepturi în favoarea unei categorii socio-profesionale, coroborata cu neprevederea acelorasi drepturi pentru o categorie socio-profesionala comparabila, fara ca prin aceasta sa se instituie, modifice sau abroge norme juridice cu putere de lege ori sa se efectueze controlul de constitutionalitate al acestora, si deci fara ca aceasta sa reprezinte o depasire a atributelor puterii judecatoresti prin uzurparea atributiilor legislativului.
De asemenea, se mai constata, raportat la motivul de recurs privind cauzele de discriminare traditionale cuprinse în Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si în legislatia comunitara, ca, asa cum s-a vazut mai sus, Protocolul 12 la Conventie nu mai limiteaza protectia împotriva discriminarii la cauzele enumerate de recurenti, ci asigura garantia împotriva discriminarii în general, asa cum s-a detaliat în cele ce preced. Este adevarat ca legislatia comunitara asigura garantii împotriva discriminarii doar raportat la câteva aspecte, printre care orientare sexuala, handicap, vârsta, religie si convingeri, printre care nu se regaseste si apartenenta la o anumita categorie socio-profesionala, dar Curtea apreciaza suficiente trimiterile la dispozitiile Protocolului 12, mai sus citate.
Totodata, recurentii au aratat ca reclamantii aveau posibilitatea invocarii neconstitutionalitatii dispozitiilor legii de salarizare si nicidecum a solicita drepturi salariale pe calea unei actiuni în conflict de drepturi. Curtea retine ca nu se poate conditiona accesul la instanta al cetatenilor de urmarea unei proceduri care de altfel nu este deschisa acestora decât în cadrul unei actiuni judiciare (prin invocarea exceptiei de neconstitutionalitate, potrivit Legii nr. 47/1992), iar pe de alta parte, nu exista nici un text legal care sa impuna obligativitatea sesizarii pentru declararea neconstitutionala a unui text de lege ca o conditie a admisibilitatii actiunii în instanta. De altfel, Curtea a subliniat în cele ce preced admisibilitatea actiunii raportat la dispozitiile legale din tratatele la care România e parte.
Pe fondul cauzei s-a apreciat ca actiunea este neîntemeiata, fiind justificata diferentierea de ordin salarial între procurorii de la DNA si DIICOT si reclamanti.
Curtea apreciaza ca întemeiate retinerile instantei de fond sub acest aspect.
Chiar daca ar exista o aparenta de legalitate în acordarea unor coeficienti de multiplicare superiori procurorilor de la DNA si DIICOT, raportat la nivelul parchetului unde functioneaza si la situatia de egalitate ce trebuie asigurata în cadrul Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie, în realitate, salarizarea superioara a acestora fata de celelalte categorii de magistrati creeaza o situatie de discriminare nelegala. Asa cum s-a subliniat, procurorul din cadrul D.N.A. si D.I.I.C.O.T. beneficiaza, datorita prevederilor O.U.G nr. 27/2006, de o salarizare superioara judecatorului care judeca acele cauze instrumentate de acesti procurori în faza de urmarire penala. Or, nu se pot admite argumentele extrem de generale aduse în justificarea unei atari diferentieri. În mod evident, plusul de importanta a acestui gen de litigii se reflecta si în faza de judecata, magistratul însarcinat cu solutionarea cauzei prin pronuntarea unei hotarâri fiind în mod egal supus aceleiasi dificultati sporite. Pe de alta parte, sunt graitoare, raportat la magistratii care nu solutioneaza cauze de coruptie, argumentele aduse de Înalta Curte de Casatie si Justitie în cuprinsul deciziei nr. VI/2007 (invocate pe larg în motivarea sentintei atacate), care, chiar daca nu reglementeaza situatia dedusa judecatii în prezenta cauza, se refera la o pricina asemanatoare, determinata tot de discriminarea salariala între magistratii care la acea data aveau atributii efective în domeniul prevenirii, descoperirii si sanctionarii faptelor de coruptie si ceilalti magistrati. Or, aceste considerente au fost avute în vedere de prima instanta si pot reprezenta o justa întemeiere pentru admiterea actiunii, situatiile cenzurate în cadrul acelor hotarâri fiind similare.
Desi este de înteles ca diferentierile de ordin salarial introduse au un scop legitim, respectiv combaterea criminalitatii si coruptiei, nu se poate accepta, asa cum arata recurentii, ca metodele prin care s-a dorit sa se ajunga la realizarea acestui scop ar fi adecvate si necesare. Altfel spus, este legitim a se lua masuri pentru combaterea criminalitatii si coruptiei, însa modalitatea aleasa pentru stimularea realizarii acestui deziderat al societatii nu este adecvata, întrucât instituie un regim salarial de favoare pentru anumiti magistrati, punându-i pe ceilalti într-o situatie defavorabila fara ca acest efect sa fie necesar si suficient justificat, efectul fiind deci disproportionat si ca atare cenzurabil prin raportare la dispozitiile legale mai sus mentionate.
Concluzia trasa de recurenti, cum ca admiterea acestui gen de actiuni ar determina efectul ca toti magistratii sa fie salarizati la acelasi nivel, nu are caderea de a conduce la un alt mod de solutionare a litigiului, având în vedere ca doar în modalitatea admiterii actiunii se înlatura efectele discriminatorii ale dispozitiilor legale invocate de reclamanti.
Sentinta pronuntata a fost criticata si sub aspectul acordarii pentru viitor a drepturilor solicitate. Critica este nefondata, întrucât obligarea pârâtilor la plata drepturilor pâna la zi si în continuare nu reprezinta o legiferare a acestora, ci doar repararea unui prejudiciu viitor cert, legat de neplata acestui spor în viitor. În literatura de specialitate s-a agreat considerarea unui prejudiciu ca cert, chiar daca se va produce în viitor, în masura în care acesta este determinabil sub raportul cuantumului. Evident, sintagma „si în continuare” vizeaza doar perioada în care se vor mentine conditiile avute în vedere la pronuntarea sentintei, anume, caracterul datorat al drepturilor în raport de dispozitiile legale invocate în actiune si avute în vedere de catre prima instanta si refuzul acordarii lui de catre angajator. Având în vedere ca sentinta a fost pronuntata la data de 09.11.2009, deci anterior intrarii în vigoare a Legii nr. 330/2009, nu se poate solicita modificarea sentintei raportat la un text de lege care a început sa îsi produca efectele ulterior pronuntarii sale. Oricum, sintagma „si la plata pe viitor” urmeaza a se interpreta în sensul aratat mai sus, adica vizând doar acea perioada ulterioara pronuntarii în care a ramas aceeasi ipoteza avuta în vedere de instanta de fond, prin urmare textele de lege ce reglementau drepturile salariale ale reclamantilor si ale categoriei socio-profesionale luate ca termen de comparatie,
Sub raportul actualizarii sumelor datorate pentru trecut cu rata inflatiei, solicitata de reclamanti si acordata prin sentinta atacata, Curtea apreciaza ca sumele datorate cu titlu de drepturi salariale si neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate si cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce priveste situatia nelegalei neacordari a unor drepturi salariale, si care stipuleaza ca în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic si nelegal, instanta va obliga angajatorul la plata unor despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate. Or, chiar daca nu este vorba în speta de o nelegala concediere, ratiunea legii este aceeasi, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injusta neplata a unor drepturi salariale; stiut fiind ca salariul reprezinta de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitima solicitarea de a se actualiza cu rata inflatiei aceste sume, astfel încât puterea de cumparare sa se prezerve iar neplata la termen sa nu diminueze importanta economica a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel putin lunara, astfel încât cu privire la orice drepturi de natura salariala, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situatie în care actualizarea sumei de natura salariala neplatita la timp apare ca imperativa.
Cât priveste acordarea dobânzii legale, aceasta s-a facut în considerarea dispozitiilor art. 1084 Cod civil, apreciindu-se ca aceasta corespunde beneficiului de care au fost lipsiti reclamantii raportat la suma datorata (lucrum cessans). Si sub acest aspect se retine incidenta prevederilor art. 161 alin. 1 raportat la art. 155 Codul muncii.
Nu se poate deci retine nici inadmisibilitatea si nici îmbogatirea fara justa cauza a reclamantilor raportat la aceste dispozitii ale instantei, cauza justa a acestei îndestulari a reclamantilor în dreptul lor fiind tocmai dispozitiile legale indicate în sentinta atacata.
Apoi, aplicarea dobânzii si a actualizarii sumelor nu corespunde unui mijloc de constrângere, ci, asa cum s-a aratat, imperativului repararii integrale a prejudiciului cauzat prin situatia de discriminare în care au fost pusi reclamantii din punctul de vedere al salarizarii. Daunele cominatorii au fost o creatie a practicii si a doctrinei de specialitate în scop de constrângere a debitorului, dar în prezent au fost înlocuite cu dispozitii ale Codului de procedura civila, nefiind însa scopul daunelor interese de a constrânge, ci acela de a repara, asa cum s-a aratat.
S-a mai atacat sentinta sub aspectul dispozitiei privind operarea mentiunilor corespunzatoare recunoasterii drepturilor câstigate prin sentinta anterior mentionata în carnetele de munca, considerându-se ca dispozitiile art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976 exclud de la înscrierea în carnetul de munca a drepturilor banesti neincluse în retributia tarifara.
Se observa ca în cazul reclamantilor nu poate fi vorba despre o retributie tarifara, ci de indemnizatie, reclamantii având calitatea de magistrati.
Pe de alta parte, Codul muncii nu mai întrebuinteaza aceasta expresie, de „retributie tarifara”, ci defineste componentele salariului la art. 155 Codul muncii, acestea fiind salariul de baza, indemnizatiile, sporurile, precum si alte adaosuri.
Relevanta înscrierii în carnetul de munca a drepturilor salariale se circumscrie interesului de a putea dovedi, la data pensionarii, sumele contributive, pentru a se lua în calcul la stabilirea pensiei.
Ca atare, fiind necontestata în speta calitatea drepturilor solicitate de drepturi salariale, Curtea apreciaza nefondat acest motiv de recurs, având în vedere atât ratiunea legii, descifrata în cele ce preced, cât si textul art. 11 alin.2 din Decretul nr. 92/1976, interpretat prin actualizarea termenilor si a sintagmelor folosite în asa fel încât sa corespunda terminologiei actuale a dreptului muncii, dupa cum s-a aratat.
Raportat la recursul pârâtului Ministerul Finantelor Publice, Curtea retine caracterul nefondat al exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive, având în vedere ca prima instanta, admitând actiunea în contradictoriu cu acest pârât, a înteles sa îl oblige la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor de bani cuvenite reclamantului, astfel încât nu se pune problema ca prima instanta sa fi avut în vedere existenta unor raporturi juridice directe între reclamant si acest pârât. A fost avut în vedere rolul acestui pârât în elaborarea bugetului de stat din grija pentru a se asigura caracterul efectiv al hotarârii pronuntate. Nu se pune problema alocarii sumelor necesare achitarii drepturilor recunoscute reclamantului din bugetul propriu al acestui minister, ci, asa cum s-a aratat, asigurarea efectuarii demersurilor necesare pentru includerea în bugetul de stat, pentru Ministerul Public, a sumelor necesare achitarii acestor drepturi.
Chiar daca nu este în atributia acestui minister adoptarea bugetului, ministerul este cel care elaboreaza proiectul de buget precum si al legii de rectificare bugetara, astfel încât cu aceasta ocazie se impune a se avea în vedere de catre pârât includerea sumelor încuviintate prin prezenta hotarâre în bugetul de stat. Cât priveste necesitatea de a se depune proiecte ale bugetelor ordonatorilor principali de credite pentru adoptarea si modificarea proiectului bugetului de stat, se constata ca Ministerul Public este în egala masura parte în proces, fiindu-i opozabila hotarârea, astfel încât ambii pârâti sunt obligati la demersurile legale enumerate chiar prin motivele de recurs pentru a se asigura achitarea drepturilor salariale restante.
Critica privind situatia creata prin pronuntarea unei hotarâri de obligare la plata unor sume care nu au fost aprobate prin legea bugetara anuala, formulata atât de Ministerul Public, cât si de Ministerul Economiei si Finantelor, nu poate fi retinuta, având în vedere ca exista posibilitatea rectificarii legii bugetare, iar pe de alta parte, acest argument vizeaza momentul punerii în executare a hotarârii, deci nu este pertinent pentru solutionarea cererii pe fond. Obligatia de a se pune la dispozitie surse financiare pentru acoperirea sumelor datorate este subsecventa celei de a se plati aceste sume de catre instanta la care reclamantul si-a desfasurat activitatea.
În drept, se retine incidenta prevederilor art. 14 si 47 din Legea nr. 500/2002 privind finantele publice, art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002, art. 3 alin. 1 pct. 2 din H.G. nr. 34/2009.
Fata de toate aceste considerente, Curtea urmeaza a respinge ca nefondate recursurile formulate, având în vedere si prevederile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 4, 7, 8 si 9 si art. 3041 C.proc.civ.