Constata ca prin cererea înregistrata la data de 08.05.2009, reclamantii A V, B G, M L, P C, V D au solicitat în contradictoriu cu pârâtii Tribunalul Mures, Curtea de Apel Tg.Mures, Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti si Ministerul Finantelor Publice, ca prin hotarâre judecatoreasca:
- sa fie obligati în solidar pârâtii Tribunalul Mures, Curtea de Apel Tg.Mures, Ministerul Justitiei si Libertatilor Cetatenesti si Ministerul Finantelor Publice la plata sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica în procent de 50% din indemnizatia bruta lunara de încadrare, începând cu data de 08.05.2009 si în continuare cu aplicarea reactualizarilor în functie de rata inflatiei;
- sa fie obligat pârâtul Tribunalul Mures sa efectueze cuvenitele mentiuni în carnetele de munca ale reclamantilor;
- sa fie obligat pârâtul Ministerul Economiei si Finantelor sa aloce fondurile necesare platii drepturilor solicitate.
În motivarea actiunii s-a aratat ca pârâtii în mod netemeinic si nelegal refuza plata sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica pentru personalul judiciar, deoarece dreptul la acest spor a fost recunoscut prin art.47 din Legea nr.50/1996 si nu a fost abrogat. Reclamantii au mai invocat si Decizia nr.XXXVI/2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie. De asemenea, în motivarea actiunii s-a aratat ca acordarea sporului solicitat este impusa de conditiile de munca.
Prin întâmpinare, pârâtii au solicitat respingerea actiunii, aratând ca potrivit art.62 alin.3 din Legea nr.24/2000, abrogarea unui act normativ are caracter definitiv, nefiind admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior sa se repuna în vigoare actul normativ initial, astfel încât personalul judiciar nu mai beneficiaza de plata sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. De asemenea, s-a invocat si jurisprudenta Curtii Constitutionale.
Instanta este competenta material sa solutioneze cauza, în acest sens sunt si dispozitiile imperative ale art.1 alin.2 si art.295 alin.2 Codul muncii, care instituie aplicabilitatea Codului muncii si raporturilor de munca ale reclamantilor.
Potrivit Legii nr.500/2002, H.G nr.208/2005 si HG nr.386/2007, Ministerul Finantelor Publice coordoneaza actiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregatirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie.
Astfel, rolul Ministerului Economiei si Finantelor, este de a raspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum si elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuala a Ministerului Economiei si Finantelor se justifica si prin dispozitiile art.1 din O.U.G nr.22/2002, aprobata prin Legea nr.288/2002, potrivit carora executarea obligatiilor de plata ale institutiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizeaza din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadreaza obligatia de plata respectiva.
Având în vedere ca pretentiile reclamantilor constau în plata de diferente de drepturi de natura salariala restante (în sensul art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 si la art. 295 din Codul muncii) garantate de prevederi legale neabrogate, iar nu în plata unor despagubiri cauzate prin fapte de discriminare, în prezenta cauza dedusa judecatii nu sunt incidente prevederile speciale si derogatorii ale art. 27 din O.G. nr. 137/2000 (si nici celelalte prevederi ale acestei ordonante), reclamantii, de altfel, neîntemeindu-si actiunea pe acest din urma act normativ.
Pe fondul cauzei, instanta retine ca, potrivit art.47 din Legea nr.50/1996, reclamantii, în calitate de personal judiciar, beneficiau de sporul de 50% pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. Într-adevar, activitatea judiciara, desfasurata de reclamanti, este caracterizata în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamantilor, a familiilor acestora si a bunurilor lor, precum si de o suprasolicitare neuropsihica evidenta, inclusiv datorita volumului foarte mare de activitate si a specificului activitatii (reprezentat de caracterul litigios al acesteia, care este marcat de situatiile puternic conflictuale dintre interesele evident divergente ale justitiabililor, instrumentate prin proceduri bazate pe contradictorialitate, toate acestea generând încordare psihica si conditii de stres). Activitatea judiciara vizeaza transarea unor conflicte judiciare cu implicatii deosebite, cum ar fi conflictele sociale extinse si foarte tensionate inerente conflictelor de munca (concedieri colective, greve etc.), cauzele penale cu fapte de periculozitate marita si consecinte deosebite, litigiile patrimoniale cu valori ridicate si multe altele. Aceste împrejurari atrag un cortegiu de nemultumiri, adversitati, sicane si presiuni la adresa celor care desfasoara activitati judiciare, a caror conditii de munca (prin prisma dreptului la securitate si sanatate în munca) sunt caracterizate pregnant de prezenta riscurilor profesionale si a suprasolicitarii neuropsihice permanente.
Este de notorietate faptul ca nu au intervenit schimbari, sub acest aspect, în conditiile de munca ale reclamantilor, nici dupa adoptarea O.G. nr.83/2000 si pâna în prezent, acestia ramânând expusi acelorasi riscuri profesionale si suprasolicitarii neuropsihice. Dimpotriva, aceste conditii s-au acutizat, pe fondul cresterii volumului de activitate si al complexitatii reglementarilor si al relatiilor sociale supuse controlului judiciar.
Din aceste considerente, eliminarea, prin prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000, a sporului salarial pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, nu produce efecte, fiind contrara, în primul rând, dispozitiilor art.41 alin.2 si art.16 alin.1 raportat la art.15 alin.1 si art.53 din Constitutie, coroborat cu prevederile art.11 si art.20 din Constitutie raportate la cele ale Protocolului nr.12 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Aceasta, deoarece sunt încalcate drepturile constitutionale ale reclamantilor privind securitatea si sanatatea în munca, precum si dreptul la tratament egal în materie de salarizare, deoarece acest spor salarial a fost mentinut pentru toate celelalte categorii profesionale expuse riscurilor profesionale si suprasolicitarii psihice (de exemplu, prin art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b si lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.64/2006 etc.). Ori, este de neconceput ca, de pilda, activitati, precum cele premergatoare sau ulterioare desfasurarii proceselor (activitati accesorii activitatii judiciare principale), desfasurate de functionarii publici cu statut special din cadrul politiei si penitenciarelor, sa fie remunerate cu sporul de risc si suprasolicitare psihica, iar activitatea juridica principala, cea mai expusa riscurilor si suprasolicitarii, sa fie exclusa de la beneficiul acestei remunerari.
Deci, instanta retine ca reclamantii fac parte din categoria personalului din unitatile din justitie, (unitati bugetare, care sunt finantate de la bugetul de stat), raporturile juridice de munca ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozitiilor art.1 si art.295 alin.2 din acest cod. În scopul stabilirii existentei sau inexistentei discriminarii reclamantilor, prin neacordarea sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, instanta urmeaza sa cerceteze situatia în care se afla reclamantii în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplica acestora, justificarile si criteriile tratamentelor diferentiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea fortei de munca si conditiile de angajare (publicat în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii si constatarii discriminarii, tratamentul diferentiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situatii doar comparabile, iar nu neaparat în situatii chiar similare. În speta, este fara putinta de tagada apartenenta reclamantilor la personalul din unitatile de justitie (unitati bugetare). Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantii, sunt parte a unui raport juridic de munca, guvernat de Codul muncii, prestând o munca si, ca efect al acestor premise, li se naste dreptul la o salarizare echitabila, satisfacatoare, fara limitari si restrângeri, precum si dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c si lit.f, art.154 alin.3, art.165 si art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003). De asemenea, persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamantii, beneficiaza de drepturile privind securitatea si sanatatea în munca, precum si de dreptul la tratament egal în materie de salarizare
Deci, reclamantii se afla în aceeasi situatie, sub acest aspect, ca si restul personalului din sistemul bugetar. Însa, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: art.8 lit.b din H.G. nr.281/1993, art. 50 alin. 13 din Legea nr. 128/1997, art. 13 alin. 1 lit. b si lit. c din O.U.G. nr. 115/2004, art. 51 alin. 5 din Legea nr. 334/2002, art. 14 alin. 1 lit. b din Legea nr. 435/2006, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.38/2003, art.21 alin.1 si art.23 din O.G. nr.64/2006 etc), personalul din sistemul bugetar, care lucreaza în conditii de risc si suprasolocitare psihica, beneficiaza de sporul salarial corespunzator. Însa, este de remarcat ca reclamantii, desi îsi executa obligatia de a desfasura activitatea în conditii de risc si suprasolocitare psihica, în mod similar cu restul personalului din unitatile bugetare care lucreaza în aceste conditii, totusi pentru îndeplinirea acestei obligatii speciale si specifice, nu li se recunoaste sporul salarial de corespunzator, asa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul si acelasi element (constând în desfasurarea activitatii în conditii de risc si suprasolocitare psihica), produce efecte juridice diferentiate în sistemul de salarizare al personalului din unitatile finantate din fonduri bugetare, în functie de apartenenta la o anumita categorie socio – profesionala. Prin sistemul de salarizare (institutie de dreptul muncii), se întelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor si formelor salarizarii care determina conditiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de baza, indemnizatii, sporuri si adaosuri, conform art.155 din Codul muncii). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de doua principii fundamentale: cel al egalitatii de tratament (art.154 din Codul muncii) si cel al diferentierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea si cantitatea muncii, respectiv conditiile de munca. Ca atare, principiul egalitatii de tratament în salarizare implica recunoasterea acelorasi obiective si elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situatie comparabila. Deci, toate persoanele care se afla în aceeasi situatie (a desfasurarii unei activitati în munca în conditii de risc si suprasolicitare neuropsihica), trebuie sa li se recunoasca, pentru unul si acelasi element faptic generator de drept salarial, acelasi element salarial: sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. Din moment ce reclamantii sunt într-o situatie comparabila cu restul personalului din unitatile bugetare sub acest aspect, rezulta ca reclamantii nu pot fi tratati diferit. Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu exista nicio justificare obiectiva si rezonabila excluderii lor, deoarece criteriul acordarii sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica este unul si acelasi: prestarea muncii în aceste conditii..
Deci, este de subliniat faptul ca, în realitate, pentru aprecierea existentei discriminarii, relevanta are doar criteriul justificativ generator al sporului salarial, si anume existenta obligatiei de acordare a unei salarizari echitabile, nerestrânse, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de munca prestata în conditii de risc si suprasolicitare neuropsihica (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socio – profesionale. Într-adevar simplul fapt ca o persoana face parte dintr-o categorie socio-profesionala (cea judiciara) nu constituie o justificare obiectiva si rezonabila pentru decaderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestatie salariala echitabila pentru risc si suprasolicitare neuropsihica) cu toate efectele si consecintele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesionala este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii si acordarii indexarilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, elementul categoriei socio-profesionale a reclamantilor este total nepertinent si neconcludent în aceasta analiza, neavând nicio legatura cu fundamentarea acordarii sporului pentru risc si suprasolicitare neuropsihica. Singurele obiective si elemente care pot duce la o diferentiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea si cantitatea muncii, conditiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca aceasta diferentiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizatia) de baza (partea fixa a salariului), nu si în sporurile, adaosurile sau indexarile salariale, care întotdeauna au obiective si elemente cu totul speciale si specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul noptii, dobândirea unei pregatiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în munca, îndeplinirea unei obligatii speciale de confidentialitate, acoperirea efectelor negative ale cresterii preturilor de consum si ale inflatiei, prestarea muncii în conditii de risc si suprasolicitare neuropsihica etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului salarial pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, reclamantii sunt în mod evident si grav discriminati, deoarece se afla în aceeasi situatie juridica si faptica care fundamenteaza si genereaza adaos salarial si pentru restul personalului.
Ca atare, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, fiind contrare si dispozitiilor art.7 si art.23 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului (care garanteaza dreptul tuturor la protectie egala a legii împotriva oricarei discriminari si dreptul la o remuneratie echitabila si satisfacatoare); art.7 din Pactul international cu privire la drepturile economice, sociale si culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garanteaza dreptul la conditii de munca juste si prielnice si la egalitate de tratament în salarizare, fara nicio distinctie); art.14 din Conventia europeana privind apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Conventie (care interzic discriminarile); art.4 din Carta sociala europeana revizuita (ratificata prin Legea nr.74/1999) care garanteaza dreptul la o salarizare echitabila; art.5, art.6, art.39 alin.1 lit.a si lit.f, art.40 alin.2 lit.c, art.154 alin.3, art.165 si art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (lege organica, potrivit art.73 alin.3 lit.p din Constitutie, lege care garanteaza plata integrala a drepturilor de natura salariala, fara discriminari, restrângeri sau limitari); art.20, art.16 alin.1, art.53 si art.41 din Constitutie (care garanteaza aplicarea principiului nediscriminarii si în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din continutul complex al dreptului constitutional la munca si care nu poate face obiectul unor limitari discriminatorii).
În al doilea rând, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare si dispozitiilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 si alin.5, art.115 alin.1 si alin.2 din Constitutie, art.4 alin.1 si alin.2 si art.56 alin.2 din Legea nr.24/2000. Astfel, salarizarea si drepturile personalului din organele autoritatii judecatoresti sunt parte integranta a domeniului rezervat legii organice (conform art.73 alin.3 lit.l din Constitutie), deoarece vizeaza elemente ale organizarii si functionarii instantelor judecatoresti si a unitatilor de parchet, fapt confirmat si de dispozitiile art.1, art.98, art.149-150 din Legea nr.92/1992, art.1, art.73-74 din Legea nr.303/2004, art.133-134 si art.135 din Legea nr.304/2004.
Însa, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibila emiterea unor ordonante de Guvern, deci prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu puteau produce efecte extinctive cu privire la drepturile reclamantilor.
Este adevarat ca O.G nr.83/2000 a fost aprobata prin Legea nr.334/2001, care însa reprezinta o lege ordinara, deci nici acest din urma act normativ nu este apt sa produca efecte juridice extinctive asupra dreptului la sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, contrar dispozitiilor art.73 alin.3 lit.l raportat la art.1 alin.3 si alin.5 din Constitutie.
În al treilea rând, prevederile art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000 nu au produs efecte, deoarece sunt contrare si dispozitiilor art.1 alin.5, art.115 alin.2 din Constitutie raportate la cele ale art.56-59 si art.62-63 din Legea nr.24/2000. Aceasta, deoarece prin art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000, Guvernul a fost abilitat sa aduca numai modificari si completari la Legea nr.50/1996, iar nu sa opereze abrogari în textul acestei legi. Ori de câte ori Guvernul este abilitat sa opereze abrogari în cuprinsul unor acte normative, aceasta abilitare este expresa (exemplul cel mai elocvent fiind chiar dispozitiile pct. 3 ale aceluiasi art.1 lit. Q din Legea nr. 125/2000). Însa, potrivit art.56 din Legea nr. 24/2000, modificarea, completarea si derogarea sunt evenimente legislative distincte si inconfundabile (definite distinct si de art.57-59 si art.62-63 din Legea nr.24/2000), iar evenimentul legislativ al abrogarii poate fi dispus doar prin acte normative de acelasi nivel sau de nivel superior, având ca obiect evenimentul respectiv. Ori, art.1 lit.Q pct.1 din Legea nr.125/2000 nu permitea adoptarea normei de abrogare cuprinse în art.1 pct.42 din O.G. nr.83/2000, iar acest din urma act normativ nu era de acelasi nivel ca si Legea nr.50/1996 (nici Legea nr.334/2001, de aprobare a acestei ordonante, nu se ridica la nivelul legii organice).
Pe de alta parte, dispozitiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.50 alin.2 din O.U.G. nr.177/2002, deoarece aceste din urma prevederi dispun numai abrogarea art.1 indice 1, respectiv numai exclusiv a dispozitiilor referitoare doar la „salarizarea si alte drepturi ale magistratilor si personalului asimilat”, din Legea nr.50/1996, precum si abrogarea oricaror alte dispozitii contrare. Însa, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este cuprins în capitolul I sectiunea 1 a legii, având ca obiect „salarizarea si ale drepturi ale magistratilor”, ci la un alt capitol (capitolul V „Dispozitii comune”), deci nu face obiect al abrogarii. De asemenea, art.47 din Legea nr.50/1996 nu este contrar dispozitiilor O.U.G. nr.177/2002, deoarece aceasta ordonanta permite, prin art.34, beneficiul unor alte drepturi complementare, cum este si dreptul la sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica, deci nici sub acest aspect nu a intervenit abrogarea.
Dispozitiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin prevederile art.41 lit.f din O.U.G. nr.27/2006, deoarece si acest act normativ, prin art.32, permite beneficiul dreptului complementar la sporul pentru risc si suprasolicitare neuropsihica.
Dispozitiile art.47 din Legea nr.50/1996 nu au fost abrogate nici prin art.30 lit.a din O.G. nr.8/2007, întrucât o asemenea abrogare nu poate produce efecte, contrar prevederilor art.73 alin.3 lit.l, art.1 alin.3 si alin.5, art.115 alin.1 si alin.2 din Constitutie, art.4 alin.1 si alin.2, art.36 alin.2 din Legea nr.24/2000, deoarece, în domeniile rezervate legii organice, este inadmisibila emiterea unor ordonante de Guvern.
În concluzie, trebuie subliniat faptul ca acelasi rationament judiciar, ca si cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forta obligatorie dispusa de art.329 alin.3 Cod procedura civila, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de catre Înalta Curte de Casatie si Justitie, în situatia similara a dreptului complementar la sporul de vechime.
Este foarte important de remarcat faptul ca, în considerentele acestei hotarâri judecatoresti, a fost retinuta existenta unei decizii a Curtii Constitutionale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozitiile art.16 alin.1 din Constitutie (Decizia nr. 284/2001). Si totusi instanta suprema a statuat în sensul existentei si înlaturarii discriminarii, întemeindu-se direct pe dispozitiile Codului muncii (lege organica) si ale Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Într-adevar, conform art.124 din Constitutie, instantele judecatoresti sunt independente în stabilirea starii de fapt si aplicarea legii în cauzele deduse judecatii, existenta sau inexistenta unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lasata de lege la suverana apreciere a instantelor de judecata. De asemenea, instantele de judecata sunt independente în aplicarea dispozitiilor art.5, art.1 alin.2 si art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale Protocolului nr.12 la aceasta conventie, acestea din urma având prioritate fata de legile interne (inclusiv fata de deciziile Curtii Constitutionale), conform art.11 si art.20 din Constitutie.
Ca atare, instantelor de judecata le revine deplina competenta de a face aplicarea principiului egalitatii în drepturi, în situatiile concrete supuse judecatii, si de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum si dispozitiile prevalente ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, împreuna cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instante nefiind conditionate sau obligate sa sesizeze Curtea Constitutionala, pentru a putea pronunta hotarâri în acest sens al aplicarii principiului egalitatii în drepturi. Competenta instantei de contencios constitutional se rezuma doar la solutionarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilitatii doar cu Constitutia a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea si aplicarea legilor si conventiilor internationale în cauzele deduse judecatii (aceasta competenta revenind exclusiv instantelor de judecata, potrivit art.126 alin.1 si alin.3 din Constitutie). În subsidiar, este de observat ca oricum, potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992, Curtea Constitutionala nu se poate pronunta cu privire la dispozitii cuprinse într-o lege sau ordonanta care nu sunt în vigoare. Ori, prevederile O.G. nr.83/2000 si ale Legii nr.334/2001 sunt în prezent abrogate în conformitate cu art.60 din Legea nr.24/2000 (fiind acte de modificare si completare), abrogate fiind si prevederile O.U.G. nr.177/2002, deci ar fi inadmisibila (potrivit art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992) sesizarea Curtii Constitutionale cu privire la constitutionalitatea acestor acte normative, astfel încât, în temeiul art.4 alin.2 din Legea nr.303/2004, instanta de judecata este chemata sa statueze si sub acest aspect.
Nu au relevanta în speta nici deciziile Curtii Constitutionale, deoarece deciziile de respingere a unor exceptii de neconstitutionalitate au efecte doar „inter pares” (I. Deleanu, „Justitia constitutionala”, Ed. Lumina Lex, 1995, p.278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamantilor si nici instantei, care este obligata în mod imperativ sa faca aplicarea prioritara si peremptorie a dispozitiilor Protocolului nr.12 la Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, cu respectarea art.20 din Constitutie.
Acordarea drepturilor banesti solicitate nu se confunda cu o adaugare la lege, ci reprezinta o aplicare a prevederilor art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166, art. 269 alin. 1 raportat la art. 1 si la art. 295 din Codul muncii, care garanteaza dreptul la despagubire.
Legat de cererea de chemare în judecata a Ministerului Finantelor Publiceinstanta o gaseste întemeiata, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finantele publice, Ministerul Finantelor Publice, coordoneaza actiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregatirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum si ale legilor privind aprobarea contului general anual de executie. De asemenea, raspunderea Ministerului Finantelor Publice rezulta si din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 si ale art.3 din HG nr.386/2007.
În consecinta, tinând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încalcate dispozitiile art.16 alin.1 si 2 din Constitutia României, art.2 pct.1 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Conventia nr.111 privind discriminarea în domeniul ocuparii fortei de munca si exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul International cu privire la drepturile sociale si politice si art.5 si 6 din Codul muncii, ale art.14 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si ale Protocolului nr.12 la aceasta conventie, instanta apreciaza ca întemeiata cererea reclamantilor, urmând a proceda la admiterea actiunii, în speta fiind incidente si dispozitiile 1082, 1084, 1039 din Codul civil, precum si ale art.269 alin. 1, art. 165, art. 161 alin. 4, art. 164 alin.1, art. 166 raportat la art. 1 si la art. 295, art.292 din Codul muncii si la art. 110 alin. 2 si 3 Cod proc. civ.