Natura juridica a actunii in declararea falsului pe cale principala. Distinctie fata de actiunea in nulitate. Prescriptie. Competenta instantelor romane Inadmisibilitate.
Actiunea în declararea falsului nu este echivalenta cu actiunea în declararea nulitatii absolute, deoarece prima vizeaza constatarea inexistentei însasi a actului juridic privind ca negotium iuris, iar cea de-a doua valorifica neîndeplinirea conditiilor prevazute de lege, de fond sau de forma pentru îndeplinirea unui act juridic care a avut la baza manifestara de vointa a partilor emitente.
Din acest motiv, actiunea nu este supusa regimului juridic al prescriptiei extinctive, deoarece poate fi valorificata principal numai pe calea prevazuta de art. 111 din C.p.c., iar dreptul a carei inexistenta se solicita a fi constatata va fi retinut de instanta în starea în care se gaseste la orice moment al formularii cererii.
Admiterea ipotetica a exceptiei necompetentei instantelor române nu atrage respingerea cererii ca inadmisibila, ci ca nefiind de competenta instantelor române.
În cazul în care înscrisul a carei falsitate se solicita a fi constatata a fost retinut ca proba într-un proces finalizat cu o hotarâre definitiva, actiunea intentata pe cale principala devine inadmisibila, partea având la îndemâna revizuirea. Pe de-o parte, o hotarâre definitiva si intrata în puterea lucrului judecat nu mai poate fi retractata decât în urma exercitarii cailor extraordinare de atac, iar nu prin constatarea ca falsa a unei probe facuta într-un proces ulterior distinct, cu caracter principal. Deci partea are la îndemâna “actiune în realizare” conform art. 111 din C.p.c.
Prin cererea, înregistrata pe rolul Judecatoriei Rm. Vâlcea la data de 15.10.2008, sub nr. 7805/288/2008, reclamantii DL, PME si PI, solicitat sa se constate nulitatea absoluta a urmatoarelor documente: certificatele de deces ale IT, certificatul de mostenitor al lui GHT, procurile de reprezentare a lui GHT de catre CD, scrisoarea intitulata Sehr gechrter her prosident, cesiunea de drepturi nesuccesorale intitulata Abtretung von Erbrechten.
În motivarea în fapt, a cererii, reclamantii au aratat ca aceste înscrisuri nu îndeplinesc conditiile de forma si de fond pentru a putea fi luate în considerare ca probe în justitie, întrucât nu sunt semnate de GHT, semnaturile persoanelor care pretind ca au semnat nu exista si nu exista nici certificarile acestor semnaturi de catre autoritati, pe niciunul dintre documente nu este nicio parafa de autoritate, acestea nefiind nici apostilate, acestea prezinta modificari flagrante în ceea ce priveste pozitia parafelor si a semnaturilor, precum si a celorlalte documente de definire, nu au numere de înregistrare si lipsesc împuternicirile legale ale persoanelor care pretind ca le-au semnat.
Reclamantii mai precizeaza ca documentele mai sus mentionate au fost si sunt, în prezent, utilizate de CD si mostenitorii sai în dosarul civil nr. ------, aflat pe rolul Curtii de Apel Pitesti.
În drept, reclamantii s-au întemeiat pe dispozitiile art. 111 din C.p.c.
Ulterior, reclamantii si-au modificat cererea, în sensul ca au indicat, ca pârât pe CE. De asemenea, au aratat ca solicita ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna desfiintarea înscrisurilor falsificate mentionate, respectiv certificatele de deces ale IT, certificatul de mostenitor al lui GHT, procurile de reprezentare a lui GHT de catre CD, scrisoarea intitulata Sehr gechrter her prosident, cesiunea de drepturi succesorale intitulata Abtretung von Erbrechten.
La data de 9 ianuarie 2009, pârâta CE a formulat întâmpinare, prin care a aratat ca nici prin cererea principala, nici prin cea modificatoare, nu se indica numerele actelor a caror desfiintare se solicita.
Prin întâmpinare, pârâta CE arata ca certificatul de mostenitor si cesiunea de drepturi succesorale sunt evaluabile în bani, astfel ca reclamantii trebuie sa timbreze la valoare.
De asemenea, considera ca actele de la punctele 1-4 sunt emise de autoritati germane, ridicându-se problema daca judecatoria Rm. Vâlcea este competenta sa solutioneze cererea, impunându-se respingerea sa ca inadmisibila.
Pârâta considera ca actiunea este prescrisa, deoarece este una în declararea nulitatii relative.
În fine, apreciaza ca actiunea este si neîntemeiata, deoarece anterior s-a retinut ca autorul sau nu a comis infractiunile de fals si uz de fals, astfel cum reiese din cercetarile efectuate de organele de cercetare penala.
La termenul din data de 24.02.2008, reclamantii PME, PI si DL au declarat ca renunta la capatul de cerere privind desfiintarea certificatelor de deces, împrejurare de care, în temeiul art. 246 C.p.c, instanta a luat act prin încheierea termenului din data de 24.02.2008.
Prin aceeasi încheiere, aparatorul reclamantilor a aratat ca solicita anularea înscrisurilor ca urmare a împrejurarii ca acestea sunt false.
Analizând înscrisurile atasate dosarului cauzei în raport de obiectul precizat al cererii de chemare în judecata, instanta retine ca reclamantii solicita desfiintarea înscrisurilor întrucât acestea sunt false.
Altfel spus, dupa cum a precizat si aparatorul acestora, se înscriu în fals pe cale principala.
Potrivit art. 138 alin. 2 din C.p.c., instanta solutioneaza cu precadere exceptiile procesuale, precum si pe cele de fond, care fac de prisos analizarea fondului cererii.
Astfel, în primul rând, instanta apreciaza ca exceptia necompetentei instantelor române este neîntemeiata, deoarece reclamantii si-au restrâns pretentiile, renuntând la contestarea, pe aceasta cale, a actelor de stare civila.
În consecinta, instanta ramâne investita numai celelalte 4 înscrisuri.
În acest sens, instanta retine ca art. 149 pct. 5 din Legea 105/1992 atribuie competenta instantelor române în litigii cu element de extraneitate, daca locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligatii extracontractuale sau efectele sale se afla în România.
Invocându-se faptul falsificarii, ca fapt delictual, extracontractual, iar efectele actelor a caror desfiintare se cere se produc în România, textul legal citat este aplicabil. De altfel, competenta instantei române este data si de art. 149 pct. 8, deoarece litigiul este urmarea succesiunii lasate de autoarea TI, care cuprinde si imobile pe teritoriul României. Aplicabilitatea sa priveste deopotriva certificatul de mostenitor al lui GHT, precum si cesiunea de drepturi succesorale, ambele decurgând din succesiune. Iar scrisoarea si procurile sunt acte premergatoare cesiunii, astfel încât si în prezenta lor ramâne competenta instanta româna.
Asa fiind, exceptia necompetentei instantei române este neîntemeiata si urmeaza a fi respinsa.
Mai trebuie precizat ca daca aceasta exceptie s-ar fi dovedit întemeiata, solutia nu ar fi fost de respingere a cererii ca inadmisibila, ci ca nefiind de competenta instantelor române, astfel cum textul art. 157 din Legea 105/1992 dispune expres.
În al doilea rând, cu privire la exceptia prescriptiei, instanta considera ca aceasta este neîntemeiata, însa nu ca urmare a calificarii acestei actiuni ca fiind una în nulitate absoluta. Decizia Înaltei Curti atasata de reclamanta dosarului (fila 97) nu se poate opune cu autoritate pentru aceasta instanta, deoarece practica judiciara nu este izvor de drept. Ea se poate impune, ce-i drept, prin forta argumentelor.
Aceasta instanta considera ca nu exista echivalenta de notiuni de drept între actiunea în nulitate absoluta (de altfel, o actiune în realizare si nu în constatare) si actiunea în declararea falsului, pentru argumentele ce vor succede.
Astfel, prezenta actiune este una în declararea falsului pe cale principala, iar nu în nulitate absoluta.
Nulitatea, ca sanctiune de drept civil material, lipseste de efecte juridice actul juridic civil încheiat cu nesocotirea dispozitiilor de fond sau de forma, prevazute de lege la momentul încheierii actului.
Prin urmare, nulitatea vizeaza actul juridic ca negotium, atunci când nu sunt întrunite cerintele de fond (spre exemplu art. 948, când s-a fraudat legea, art. 969 etc.) sau când forma ceruta de lege ad validitatem nu este respectata. Dar si în acest din urma caz lipsa de efecte nu vizeaza aspectul formal (instrumentum) ci tot aspectul material, deoarece acordul de vointa al partilor nu a îmbracat forma ceruta de lege si deci nu poate produce efectele firesti.
Asadar, nulitatea lipseste de efecte actul juridic, manifestarea de vointa, negotium iuris. Premisa esentiala este existenta unui acord de vointa ce urmeaza a fi lipsit de vointa, a fi constata ca nevalabil.
În cauza, se solicita a se constata ca înscrisurile nu pot fi folosite ca proba în procesul în curs, altul decât prezentul, însa cu ca urmare a neîndeplinirii unei conditii de fond sau de forma, ci ca urmare a falsitatii acestora.
Or, în materia falsului, acordul de vointe nu a existat niciodata. Existenta sa a fost pretinsa printr-un act care nu provine de la autor, altul fiind semnatarul, sau cuprinde mentiuni care nu au fost niciodata însusite de autor, în cazul actului unilateral sau niciodata convenite de parti în cazul celui bi sau multilateral.
Altfel spus, în materia falsului nu a existat niciodata o manifestare de vointa care sa poate fi lipsita de efecte juridice. Prin declararea falsului, situatia pretinsa prin actul fals este confirmata ca inexistenta (negotium neexistând, niciodata, în realitate, indiferent daca actul pretins a fi fost încheiat, dar, în realitate nu a fost, ar produce efecte dintr-o data sau succesiv). Or, în materia nulitatii, desi efectele sunt, în principiu, identice în materia actelor cu executare prompta - uno ictu, actul-negotium desi existent, este nevalabil retroactiv; iar în materia celor cu executare succesiva, efectele se produc numai pentru viitor, deci actul nul a produs efecte pâna la declararea sa ca atare, aptitudine pe care înscrisul fals nu o poate avea, deoarece nu a existat vreun aspect material în ceea ce-l priveste.
Calificând actiunea ca fiind una în declararea falsului (calificarea cererii o face instanta în raport de motivele de fapt si de drept expuse de parte, aceasta fiind pusa în discutie la termenul din 24.02.2008, însusita fiind de reclamanta), prescriptia nici macar nu poate opera, deoarece aceasta institutie de drept material stinge dreptul la actiune în sens material (sau însusi dreptul real principal prescriptibil sau real accesoriu), daca nu a fost exercitat în termenul prevazut de lege.
Or, în materia falsului, nu exista un drept la actiune în sens material ci doar unul în sens procesual. Actul juridic neexistând, nu se poate pretinde ca executarea unei conduite decurgând din aparenta existentei sale (prin instrumentum falsificat) sa se faca într-un anume termen, deoarece însusi negotium, izvorul obligatiilor de executat nu a existat niciodata.
În materia falsului nu exista decât un drept la actiune în sens procedural. Din acest motiv procedura falsului este reglementata exclusiv de norme procesuale, iar nu de drept material. Acest drept la actiune în sens procedural este supus termenului de decadere anume prevazut de lege, însa numai atunci când înscrisul este înfatisat si numai atunci când se deruleaza procedura falsului (art. 184 C.p.c.) pe cale incidentala, în sensul ca partea trebuie sa se înscrie dupa ce i se opune înscrisul fals sau în materia revizuirii.
Când procedura falsului este admisibila pe cale principala, astfel cum se va arata în cele ce succed, nu exista un termen defipt de lege pentru exercitiul sau, deoarece, în acest caz, actiunea are caracterul uneia în confirmarea unei situatii trecute continue (inexistenta actului-negotium), deci una în constatare, care nu este afectata de prescriptie sau decadere.
În cauza, actiunea în constatarea (declararea) falsului pe cale principala nu face parte din domeniul prescriptiei extinctive, motiv pentru care exceptia prescriptiei este neîntemeiata, urmând a fi respinsa.
În fine, referitor la exceptia inadmisibilitatii, invocata din oficiu, instanta, reluând argumentele de calificare a prezentei actiuni ca fiind una în declararea falsului pe cale principala, retine ca promovarea unei astfel de actiuni nu este, de plano, inadmisibila, chiar daca legea nu reglementeaza in terminis o astfel de actiune.
Astfel cum se arata în mod unitar în doctrina, nimic nu se opune ca o parte sa solicite instantei declararea unui înscris ca fals, atât timp cât prin aceasta conduita poate preveni împrejurarea ca, într-un proces viitor, sa i se opuna acel înscris.
Concluzia doctrinei, pe care instanta si-o însuseste, în sensul ca actiunea în declararea falsului - ca natura juridica - o actiune în constatare (o actiune în constatarea inexistentei unui drept al adversarului, decurgând din aparenta creata de actul-instrumentum fals,- art. 111 C.p.c)- este admisibila numai daca nu este sau nu a fost un proces pe rol în care sa se fi opus un înscris, este justa.
Astfel, în cazul în care exista un proces pe rol, care nu este finalizat printr-o hotarâre definitiva, partea poate defaima înscrisul ca fals pe cale incidentala, conform regulilor prevazute de art. 180 si urm. din C.p.c., astfel ca nu mai are la îndemâna o actiune de sine statatoare, cu caracter principal, legea (art. 177 din C.p.c.) impunându-i sa precizeze pozitia sa.
Dimpotriva, daca s-a desfasurat un proces, finalizat printr-o hotarâre definitiva, în care s-a opus înscrisul fals, însa partea în drept nu l-a defaimat, considerând, spre exemplu, din eroare, ca este valabil, aceasta are la îndemâna revizuirea, întemeiata pe dispozitiile art. 322 pct. 4 din C.p.c. Din nou, aceasta cale de urmat este obligatorie, deoarece hotarârea pronuntata a intrat în puterea lucrului judecat care poate fi sfarâmata numai prin retractarea hotarârii definitive, iar nu prin pronuntarea alteia (sub sanctiunea aplicarii art. 322 pct. 7 din C.p.c.).
Prin urmare, calea principala a declararii falsului ramâne deschisa, în conditiile art. 111 din C.p.c., numai în cazul inexistentei unui proces pe rol în care sa se opuna sau sa se fi opus un înscris hotarâtor.
Din aceasta perspectiva, în cauza, instanta constata ca partile se judeca într-o actiune separata, care se afla pe rolul Curtii de Apel Pitesti, sub nr. de dosar 5330/90/2006.
Aceasta actiune a fost solutionata în fond si apel, iar în cadrul acesteia s-au opus înscrisurile contestate de reclamanti. De altfel, astfel cum reiese din încheierea data la termenul din 2 martie 2007, de catre Curtea de Apel, reclamantii s-au înscris în fals împotriva procurii (nu si împotriva celorlalte înscrisuri) abia în fata acestei instante. Ca urmare a înscrierii în fals si sesizarii organelor de cercetare penala, Curtea a suspendat judecata recursului, conform art. 244 pct. 2 din C.p.c., prin încheierea din 30 martie 2007.
Rezulta, asadar, ca, pronuntându-se o hotarâre definitiva (decizia 561/A/2.11.2006, pronuntata în apel de Tribunalul Vâlcea, în dosarul 5330/90/2006, reclamantii nu mai au la îndemâna calea actiunii principale de declarare a falsului, ci numai calea revizuirii, conform art. 322 pct. 4. împrejurarea prevazuta de art. 184 C.p.c., respectiv posibilitatea instantei civile de a cerceta falsul ea însasi, este aplicabila în cursul revizuirii, conform art. 326 alin. 1 din C.p.c.
Asa fiind, alegatiile reclamantei, prin avocat, în sensul îngradirii accesului la justitie sunt lipsite de orice suport real, deoarece legea prevede posibilitatea verificarii fondului sustinerilor sale, actiunea însasi fiind incorect aleasa, iar revizuirea – prevazuta de lege cu toate conditiile de accesibilitate si previzibilitate.
Art. 6 din CEDO nu presupune înfrângerea oricarei discipline procesuale în materia alegerii actiunii care sa permita verificarea fondului dreptului cu caracter civil, atât timp cât aceasta este edictata de legea interna cu suficienta claritate. Or, art. 322 pct. 4 este expus astfel, iar partea - asistata de avocat. Respingerea actiunii reclamantei ca inadmisibila nu reprezinta o suprimare a accesului sau la justitie, avându-l deschis în lumina celor aratate, iar nimeni nu poate invoca necunoasterea legii. Disciplina procesuala în materia alegerii caii de acces potrivite nu este o sarcina disproportionata si corespunde unui scop legitim urmarit-siguranta circuitului civil.
În consecinta, exceptia inadmisibilitatii se dovedeste a fi întemeiata, urmând a fi admisa, iar actiunea reclamante-respinsa ca inadmisibila.
Judecatoria Rm- Vâlcea, Sectia civila, s.c. nr. 3847/2009????
~ 6 ~