Dec. civ. Nr. 448R din 30.10.2009, irevocabila
Sectia a IX-a civila si paentru cauze privind proprietatea intelectuala
OUG nr. 40/1999. Interpretarea dispozitiilor art. 1 în ce priveste aplicabilitatea acesteia si raporturilor de locatiune în cadrul carora calitatea de chiriasi apartine unei organizatii neguvernamentale. Aplicarea dispozitiilor legale în concordanta cu art. 1 din Protocolul nr. 1 Aditional la CEDO.
OUG nr. 40/1999 : art.1, art. 14; Protocolul 1 aditional la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art.1
Deliberând asupra recursului civil de fata, constata urmatoarele:
Prin cererea înregistrata la data de 06.04.2006 pe rolul Judecatoriei Sectorului 3, reclamantul MAI a chemat în judecata pe pârâta AVPS, solicitând ca prin hotarârea ce o va pronunta sa dispuna evacuarea acesteia din imobilul situat în Bucuresti, sector 3, pe care îl ocupa fara titlu din data de 31.12.2005, si pâna în prezent, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamantul a aratat ca prin decizia nr. 237/07021989 a Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti - Comitetul Executiv - Biroul Permanent au fost transmise în administrarea Î. C. L T din administrarea UM (din cadrul MAI ) spatiile situate la parterul imobilului din Bucuresti, sector 3).
Dupa emiterea acestei decizii, imobilul mentionat a facut obiectul contractului de închiriere nr. 26058/03.03.1989, încheiat între UM Bucuresti si actuala AVPS, al carui termen de valabilitate a fost pâna la 02.03.1994, acesta fiind prelungit pâna la data de 31.12.1997 în baza Hotarârii Consiliului Local al Municipiului Bucuresti nr. 38/01.06.1995 comunicata reclamantei cu adresa nr. 337751/17.11 .1995.
Reclamanta a aratat ca potrivit OUG 179/2002 privind demilitarizarea unitatilor aparatului central al MAI si a structurilor subordonate acestuia, începând cu data de 01.01.2003, UM Bucuresti a primit o noua titulatura, respectiv D. G., unitate care face parte din structura MAI, fara personalitate juridica.
În drept au fost invocate dispozitiile art. 1436 Cod Civil.
Prin sentinta civila nr.1553/23.02.2007 pronuntata de Judecatoria Sectorului 3 Bucuresti în dosarul nr. 6646/301/2006, instanta a admis cererea principala formulata de reclamantul MAI, în contradictoriu cu pârâta AVPS, a dispus evacuarea pârâtei din imobilul situat în Bucuresti, sector 3 si a respins cererea reconventionala, ca neîntemeiata.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, prima instanta a retinut ca:
Prin contractul de locatiune nr. 260/658/03.03.1989 încheiat între MAI-UM Bucuresti în calitate de locator si AVPS, în calitate de locatar s-a transmis dreptul de folosinta asupra spatiului cu alta destinatie decât aceea de locuinta, folosit cu destinatia social-culturala, pentru o perioada de 5 ani, respectiv pâna la 02.03.1994. Ulterior, prin acte aditionale subsecvente, contractul de locatiune a fost prelungit pâna pe data de 31.12.2005
Fata de situatia expusa, instanta a constatat ca între parti s-a încheiat un contract de locatiune, iar nu de închiriere, dat fiind faptul ca obiectul derivat al contractului nu este un spatiu cu destinatia de locuinta, ci dimpotriva este vorba de un asezamânt social cultural, iar în cauza sunt aplicabile dispozitiile legale ce reglementeaza locatiunea, respectiv dispozitiile Codului Civil si în parte dispozitiile OUG nr. 40/1999.
Instanta a constatat ca potrivit întelegerii partilor, astfel cum este atestata de clauzele cuprinse în contractul nr. 260.568/03.03.1989 cât si actele aditionale la acesta, termenul contractului de locatiune s-a prelungit fata de momentul initial (02.03.1994) pâna la 31.12.2005. În aceste conditii, în conformitate cu dispozitiile art. 1436 alin 1 Cod Civil locatiunea facuta pentru un timp determinat înceteaza de la sine cu trecerea termenului, fara sa fie trebuinta de o prealabila înstiintare.
Instanta a constatat ca înainte de expirarea termenului contractual, la data de 13.12.2005, reclamanta a anuntat pârâtei concediul, preîntâmpinând astfel intervenirea tacitei relocatiuni.
S-a retinut ca dispozitiile OUG nr. 40/1999 sunt aplicabile numai în parte. Astfel, instanta a constatat ca în cauza este într-adevar vorba despre un asezamânt social-cultural, fiind incidente dispozitiile art. 1 din OUG nr. 40/1999.
S-a apreciat ca aceasta este singura dispozitie legala aplicabila partilor în cauza, întrucât reînnoirea contractului este aplicabila numai contractelor de închiriere (care au ca obiect o locuinta), nu si contractelor de locatiune, iar din interpretarea literala a dispozitiilor art.14 din OUG nr.40/1999 reiese ca textul legal face referire doar la spatiile cu destinatie de locuinta.
In consecinta, instanta a retinut ca pârâta nu are dreptul la reînnoirea contractului de locatiune, astfel cum acesta este reglementat de dispozitiile art. 14 din OUG nr. 40/1999, deoarece la momentul formularii cererii de chemare în judecata, aceasta nu mai avea un titlu al folosintei asupra imobilului din care s-a solicitat evacuarea.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel pârâta AVPS, la data de 06.07.2007, cerere ce a fost înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti - Sectia aV-a civila.
În motivarea apelului, apelanta-pârâta a aratat ca este eronat considerentul instantei de fond privind calificarea drept contract de locatiune a contractului de închiriere nr. 260.658/03.13.1989 pentru suprafetele locative cu alta destinatie decât cea de locuinta, întrucât contractul de închiriere are ca obiect locatiunea unor suprafete locative care, conform OUG nr.40/1999 pot avea destinatia de locuinte sau alte destinatii decât cea de locuinta, precizate la art.1 si 3 din OUG nr.40/1999.
Eronat este si considerentul privitor la faptul ca apelanta-pârâta nu avea dreptul la reînnoirea contractului de locatiune, în speta fiind aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, iar acest text de lege se refera la dreptul chiriasului la reînnoirea contractului, fara a face vreo distinctie bazata pe destinatia spatiului locativ (locuinta sau alta destinatie decât aceea de locuinta).
S-a aratat de catre apelanta ca textul art.14 alin.2 din OUG nr. 40/1999 nu este aplicabil în speta întrucât reclamantul nu este proprietarul spatiului închiriat, ci doar administratorul, iar pe de alta parte spatiul ocupat nu este o suprafata locativa cu destinatia de locuinta.
Prin decizia civila nr. 1373/31.10.2007, tribunalul a respins ca nefondat apelul declarat în cauza, pe baza urmatoarelor considerente:
În privinta sustinerilor apelantei vizând natura juridica a contractului încheiat între parti, Tribunalul a retinut ca acestea sunt fondate.
Contractul de închiriere, care este o varietate a contractului de locatiune presupune transmiterea folosintei temporare asupra unei suprafete locative în schimbul chiriei, în sfera notiunii de suprafata locativa fiind incluse atât spatiile cu destinatia de locuinta, cât si suprafetele locative cu alta destinatie, precum cea de asezamânt social cultural, cum este si cazul spatiului în litigiu.
Tribunalul a retinut în acest sens ca reclamanta si-a întemeiat pretentiile din prezenta cauza pe contractul nr.260658/8.03.1989, denumit "contract de închiriere pentru suprafetele locative cu alta destinatie decât cea de locuinta", spatiul închiriat fiind folosit în scop social cultural.
În consecinta, Tribunalul a retinut ca între parti s-a încheiat un contract de închiriere având ca obiect o suprafata locativa cu alta destinatie decât cea de locuinta, contract care, asa cum a retinut prima instanta, a fost prelungit succesiv prin acte aditionale pâna la data de 31.12.2005. Fiind o varietate a contractului de locatiune, contractul de închiriere este guvernat de normele speciale aplicabile acestui tip de contract, iar în masura în care nu exista astfel de norme speciale de dispozitiile dreptului comun în materie de locatiune.
Cu privire la dispozitiile speciale aplicabile contractului în speta, Tribunalul a retinut ca sunt incidente în cauza prevederile art.1 din OUG nr. 40/1999, fapt retinut în mod corect de prima instanta si necontestat de parti.
Conform dispozitiilor art.1 din OUG nr. 40/1999 contractele de închiriere privind suprafetele locative cu destinatia de locuinte, precum si cele folosite de asezamintele social-culturale si de învatamânt, de partidele politice, de sindicate si de alte organizatii neguvernamentale, legal înregistrate, prelungite sau reînnoite conform Legii nr.17/1994 si aflate în curs de executare la data intrarii în vigoare a prezentei ordonante de urgenta, se prelungesc de drept pentru o perioada de 5 ani de la data intrarii în vigoare a acesteia, în aceleasi conditii, cu exceptia nivelului chiriei.
Tribunalul a apreciat însa, asa cum a retinut si prima instanta, ca aceasta dispozitie legala este singura aplicabila în cauza.
Din examinarea actului normativ invocat, tribunalul a retinut ca acesta, asa cum reiese din chiar titlul sau, are ca scop protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatie de locuinta. singurele doua dispozitii legale care au în vedere spatiile cu alta destinatie decât cea de locuinta fiind art.1 si 3.
Prin urmare, scopul actului normativ nu a fost, asa cum a sustinut apelanta "protectia chiriasului", ci unul mai circumstantiat, vizând protectia chiriasilor din spatiile cu destinatia de locuinta.
Din interpretarea sistematica a dispozitiilor OUG nr. 40/1999, reiese ca procedura de încheiere a contractului reglementata de art.9 si urmatoarele, precum si procedura reînnoirii contractului sau a schimbului de locuinta, sunt aplicabile exclusiv spatiilor cu destinatia de locuinta proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, iar nu si spatiilor cu alta destinatie decât cea de locuinta aflate în domeniul public sau privat al statului, ori a unitatilor administrativ teritoriale, fapt ce reiese fara echivoc din folosirea notiunii de "locuinta", iar nu a aceleia de "spatiu locativ".
Interpretarea data de apelanta dispozitiilor art.14 alin. 1 si 2 din OG 40/1999 a fost considerata de tribunal total straina scopului urmarit de legiuitor prin edictarea acestor norme, în realitate, art.14 alin.1 consacrând cu titlu de principiu dreptul chiriasului la reînnoirea contractului, dispozitiile normative stabilind exceptiile de la aceasta regula si procedura reînnoirii, nici una dintre aceste dispozitii neavând în vedere contractele privind suprafetele cu alta destinatie decât cea de locuinta.
Constatând prin urmare ca normele speciale aplicabile contractului de închiriere încheiat de parti nu reglementeaza încetarea contractului s-a considerat ca fiind incidente dispozitiile dreptului comun în materia locatiunii, respectiv art.1436 alin.1 Cod civil si art.1348 Cod civil, fiind astfel mentinuta ca legala si temeinica solutia pronuntata de prima instanmta.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâta AVPS, solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii actiunii intimatei-reclamante ca nefondate, admiterii cererii reconventionale si obligarea intimatei-reclamante la reînnoirea contractului de închiriere pentru spatiul pe care ocupat în imobilul situat în Bucuresti, sector 3, în baza contractului de închiriere pentru suprafete locative cu alta destinatie decât aceea de locuinta nr. 260.658/03.03.1989.
Recurenta a invocat drept motiv de recurs dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, aratând ca desi instanta de apel a retinut în mod corect (contrar opiniei primei instante), ca s-a încheiat între parti un contract de închiriere (si nu de locatiune) având ca obiect o suprafata locativa cu alta destinatie decât aceea de locuinta, totusi, în mod eronat, a considerat ca (i) din continutul OUG nr. 40/1999 singura dispozitie aplicabila în cauza este art. 1, ca (ii) scopul acestui act normativ nu este " protectia chiriasului " si, în fine, ca (iii) în cauza nu îsi gaseste aplicare art. 14 alin. 1 din Ordonanta.
Potrivit sustinerilor recurentei, argumentele instantei de apel sunt eronate, sub mai multe astecte:
Actul normativ pe care si-a întemeiat cererea reconventionala este OUG nr. 40/1999 privind protectia chiriasilor si stabilirea chiriei pentru spatiile cu destinatia de locuinte.
Asadar, chiar din titlul actului normativ se desprinde intentia legiuitorului de a asigura protectie chiriasilor, în genere, si nu doar unei anumite categorii de chiriasi, asa cum a înteles gresit instanta de apel, astfel ca, daca legea nu distinge nici instanta nu trebuia sa facem vreo distinctie (ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus).
De asemenea, capitolul 1 al Ordonantei se refera, fara a introduce vreo distinctie, la " Protectia chiriasilor" si nu la protectia chiriasilor din spatiile cu destinatia de locuinta, asa cum a retinut în mod gresit instanta de apel.
Prin urmare, interpretarea data de instanta de apel scopului Ordonantei este gresita, fiind contrara regulii de interpretare amintita mai sus (ubi lex .....) si discriminatorie, totodata, fata de o anumita categorie de chiriasi, respectiv cei care detin suprafete locative cu alta destinatie decât cea de locuinte.
Chiar daca instanta de apel a dat o calificare corecta contractului detinut de recurenta ca fiind contract de închiriere si nu de locatiune, aceeasi instanta a gresit atunci când a apreciat ca singura dispozitie aplicabila în cauza din OUG nr. 40/1999 ar fi art. 1 al acesteia.
Contractului de închiriere nu-i sunt aplicabile numai dispozitiile art. 1 din Ordonanta ci si dispozitiile art. 14 alin. 1 din acelasi act normative deoarece legiuitorul se refera strict, în continutul acestuia la dreptul chiriasului la reînnoirea contractului, fara a face vreo distinctie bazata pe destinatia spatiului locativ (locuinta sau alta destinatie decât aceea de locuinta), astfel ca îsi gaseste aplicare aceeasi regula: ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus.
Prin urmare, la expirarea termenului de închiriere, recurenta avea dreptul la reînnoirea contractului, pentru aceeasi perioada, drept pe care intimatul-reclamant nu a înteles sa-l respecte.
Art. 14 alin. 1 din Ordonanta este un text legal de principiu, fara restrictii ori distinctii, art. 14 alin. 2 din Ordonanta introduce doua distinctii care ii confera o aplicabilitate restrânsa potrivit acestora, doar proprietarul (si nimeni altcineva) poate refuza - strict pentru motivele prevazute în cuprinsul sau - reînnoirea contractului de închiriere având ca obiect o suprafata locativa cu destinatia de locuinta.
Prin urmare, acest text legal, date fiind distinctiile facute de legiuitor (refuz al proprietarului/suprafata locativa cu destinatia de locuinta) nu poate fi aplicat dincolo de aceste limite (exceptio est strictissimae interpretationis).
Având în vedere aceste limitari, el nu-si gaseste aplicare în cauza de fata dat fiind faptul ca, pe de o parte, intimatul-reclamant nu este proprietarul spatiului închiriat ci doar administratorul acestuia - Statul roman fiind proprietarul - iar, pe de alta parte, spatiul ocupat de recurenta nu este o suprafata locativa cu destinatia de locuinta.
Un alt argument în sensul inaplicabilitatii în cauza de fata a art. 14 alin. 2 din Ordonanta, a considerat recurenta ca poate fi dedus din scopul acestei reglementari exprimat în titlul acesteia, si anume protectia chiriasilor. Prin urmare, orice interpretare a continutului Ordonantei nu trebuie sa ignore scopul pentru care aceasta a fost edictata sau sa dea o interpretare eronata, restrictiva, acestui scop, asa cum a facut instanta de apel.
In concluzie, potrivit aprecierii recurentei, contractului de închiriere nr. 260.658/3.03.1989 îi sunt aplicabile prevederile OUG nr. 40/1999, inclusiv art. 14 alin. 1 din acest act normativ, astfel încât are dreptul la reînnoirea acestui contract.
Intimatul M.I.R. A. a formulat întâmpinare în cauza, sustinând legalitatea hotarârii pronuntate în apel, solicitând a se constata ca potrivit OUG nr. 40/1999, invocata de catre recurenta în sustinerea cererii de recurs, contractual încheiat cu aceasta a fost prelungit de drept pâna la data de 8.04.2003 si, ulterior, pe temeiul actelor aditionale la contractual de închiriere, pâna la data de 31.12.2005, data dupa care recurenta a fost somata sa elibereze spatiul detinut pâna atunci cu chirie, în cauza nefiind aplicabile dispozitiile art. 14 alin.1 din acest act normativ, dispozitii ce sunt aplicabile exclusive locuintelor sau spatiilor cu destinatia de locuinta.
La termenul din 11.09.2008, Curtea a considerat cauza ca aflându-se în stare de judecata, partile punând concluzii asupra recursului.
Ulterior, dupa ramânerea în pronuntare, cauza a fost repusa pe rol, apreciindu-se ca fiind necesara solutionarii cauzei depunerea de catre recurenta a actelor constitutive ale Asociatiei, acte care au fost depuse pentru termenul din 2.10.2008.
Analizând actele si lucrarile dosarului, motivele de recurs si probele noi administrate în recurs, Curtea constata recursul nefondat, potrivit celor ce urmeaza:
În mod evident, dispozitiile OUG nr. 40/1999 pe temeiul carora recurenta pârata a invocat dreptul la reînnoirea contractului de închiriere încheiat cu intimata reclamanta sunt de natura sa suscite diverse interpretari, în raport de scopul actului normativ, astfel cum este specificat în preambul, de obiectul reglementarii, înscris în continutul art. 1 si de dispozitiile substantiale si de procedura reglementate exclusiv în legatura cu spatiile având destinatia de locuinta.
Interpretarea data de instanta de apel, potrivit careia numai dispozitiile art. 1 din acest act normativ ar fi aplicabile suprafetelor locative folosite de asezamintele social - cultural si de învatamânt, de partidele politice, de sindicate si de alte organizatii neguvernamentale, nu poate fi considerata corecta din perspectiva unui mod de interpretare logic si legal, câta vreme art. 1 din OUG poate fi considerat a reprezenta regula, în virtutea acesteia dispozitiile actului normativ urmând a fi aplicabile tuturor contractelor de închiriere ce intra în obiectul de reglementare definit prin continutul lui, fara a fi prevazute exceptii, de natura celei pe care instanta de apel a înteles sa o justifice.
Din aceasta perspectiva, criticile formulate de recurenta sunt fondate, distinctiile cu care a operat instanta de apel sunt nelegale, concluzia ce s-ar desprinde fiind aceea ca si contractului încheiat între parti, prelungit prin acordul acestora, i-ar fi în continuare aplicabile normele privitoare la reînnoirea contractului, prevazute de art. 14 din OUG nr. 40/1999.
Cu toate acestea si pentru argumente puse în dezbaterea partilor cu ocazia judecarii cauzei în recurs, modificarea deciziei si a sentintei pronuntate în cauza nu se justifica.
Curtea retine deci ca în cazul în speta nu se contesta ca fiind incidente dispozitiile legale interne de prelungire de drept a contractelor de închiriere, în baza OUG nr. 40/1999, a carei aplicare reprezinta o reglementare a folosirii bunurilor.
În aceasta situatie, intra în discutie alineatul al doilea al art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO, dispozitii în raport de care se impune analiza spetei, prin raportare la alte cauze solutionate de CEDO, respectiv Radovici si Stanescu contra României, Tarik împotriva României, Spanoche împotriva României, Cleja si Mihalcea contra Romaniei
Potrivit art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO: "Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."
Rcunoscând Statelor dreptul de a reglementa utilizarea bunurilor, dispozitia citata pune conditia ca acest drept sa se exercite printr-o punere în aplicare a unor " legi ", principiul legalitatii presupunând existenta unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise si previzibile în aplicarea lor (a se vedea, cauza Cleja si Mihalcea si mutatis mutandis, Broniowski).
Pe de alta parte, potrivit practicii constante a CEDO, se impune a fi luata în discutie chestiunea legata de modul în care dreptul intern este interpretat si aplicat, chiar în cazul respectarii cerintelor legale, în ce masura acesta produce efecte conforme cu principiile Conventiei.
În acelasi timp, în cauzele mentionate anterior, s-a decis în mod constant ca ,,ingerinta în dreptul de proprietate trebuie nu doar sa aiba în vedere un " scop legitim " conform " interesului general ", ci de asemenea sa pastreze un raport rezonabil de proportionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de orice masura aplicata de Stat, inclusiv masurile destinate sa reglementeze utilizarea bunurilor unui individ. Acest lucru este exprimat de notiunea de " echilibru just" care trebuie pastrat între exigentele interesului general al comunitatii si imperativele protejarii drepturilor fundamentale ale individului. În cauzele care privesc functionarea unei legislatii de mare amploare cu privire la locuinta, aceasta apreciere se poate referi nu numai la extinderea ingerintei Statului în libertatea contractuala si relatiile contractuale pe piata închirierilor ci si la existenta unor garantii procedurale si a altora destinate a garanta ca functionarea sistemului si impactul acestuia asupra drepturilor patrimoniale ale proprietarului nu sunt nici arbitrare, nici imprevizibile. Incertitudinea - fie ca este legislativa, administrativa, sau tine de practicile urmate de autoritati - este un factor de care trebuie sa se tina seama în aprecierea conduitei Statului. Într-adevar, când o problema de interes general este în joc, puterile publice sunt obligate sa reactioneze în timp util, în mod corect si cu cea mai mare coerenta" (cauza Cleja si Mihalcea contra României, paragraful 42)
Aplicând aceste principii in speta de fata, Curtea constata ca desi actul normativ pe temeiul caruia recurentul solicita a i se recunoaste dreptul de a mentine locatiunea imobilului, îi da aceasta posibilitate, norma de drept invocata de acesta, art. 14 din OUG nr. 40/1999 nu este suficient de accesibila si precisa, câta vreme actul normativ nu contine, cu privire la contractele de închiriere încheiate în legatura cu alte spatii decât cele având destinatie locativa, modalitatea în care proprietarul poate sa redobândeasca folosinta imobilului, dispozitiile articolului mentionat fiind edictate exclusiv pentru spatii cu destinatie locativa.
În aceste conditii, desi ,,ingerinta " în dreptul de proprietate este una prevazuta de lege, iar pe baza unor circumstante de natura socio-economica s-ar putea sustine existenta unui interes general si, corespunzator, a unui scop legitim care sa o justifice, norma de drept nu este suficient de precisa sub aspectul momentului la care locatiunea ar putea înceta, ceeace duce la ideea unei lipsiri de folosinta asupra imobilului perpetua, idee inacceptabila în raport de dispozitiile primului alineat al art. 1 din protocolul nr. 1.
În motivarea acelorasi hotarâri mentionate anterior, Curtea Europeana a retinut, astfel cum s-a aratat si anterior, ca, ,,chiar si într-un domeniu ca acel al locuintelor si în ciuda dificultatilor economice, sociale si legislative decurgând din procesul de tranzitie spre o societate democratica si o economie de piata, Statele membre continua sa aiba obligatia de a asigura un " just echilibru " între imperativele interesului general si cele ale protejarii drepturilor fundamentale ale individului" (paragraful 49 din cauza citata).
Cu atât mai mult cu cât aceasta apreciere a vizat spatiile cu destinatie de locuinta, ea este deopotriva valabila pentru ipoteza de speta, în care în discutie nu se afla un spatiu cu o asemenea destinatie.
Sub acest aspect, se retine în cauza ca recurenta ocupa imobilul apartinându-i intimatei din anul 1989, contractul de închiriere încheiat initial fiind prelungit în baza actelor normative speciale ce au reglementat acest domeniu, o perioada suficient de îndelungata pentru a se putea considera ca atâta vreme cât interesele intimatei reclama eliberarea spatiului si utilizarea acestuia pentru o alta destinatie, aceasta conduita se impune a fi respectata din perspectiva dreptului de proprietate, o continuare a raporturilor locative, cu nesocotirea dreptului sau de folosinta asupra imobilului reprezentând o încalcare a acestui just echilibru, în dauna proprietarului legitim, menit sa încalce dispozitiile art. 1 din protocolul 1 aditional la CEDO.
În considerarea acestor argumente, Curtea apreciaza ca si intimata, ca persoana juridica, se bucura de aceleasi drepturi ca cele ale unei persoane fizice, aflându-se, din perspectiva dreptului protejat, pe pozitie de egalitate, potrivit prevederilor înscriose în alin. 1 din art. 1 al preotocolului amintit.
Chestiunea legata de natura dreptului intimatei, de administrare si nu de proprietate, este considerata de asemenea ca nefiind semnificativa, în contextul în care dreptul de administrare asupra imobilului cuprinde în continutul sau folosinta acestuia.
Daca folosirea imobilului de catre recurenta a fost justificata, din perspectiva interesului intimatei, pentru perioada în care cea dintâi facea parte din structura organizatorica a intimatei - pâna în 2002, astfel cum rezulta din raspunsul la interogatoriu (fila 86), actualmente nu mai este justificata, statul însusi - proprietar al imobilului, neasumându-si nici o obligatie pentru asigurarea functionarii ca persoana juridica a recurentei, câta vreme aceasta fiinteaza ca un organism neguvernamental.
Dimpotriva, includerea imobilului în patrimoniul intimatei, cu drept de administrare, astfel cum rezulta din încheierea de carte funciara, are semnificatia recunoasterii dreptului acesteia de a se bucura de prerogativele de folosinta a bunului, ca si un veritabil proprietar.
Pe baza acestor considerente, menite sa înlocuiasca motivarea instantei de apel, Curtea, gasind nefondate criticile formulate în recurs, va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin.1 si 3 Cod procedura civila.