Procedura insolventei. Încalcarea competentei teritoriale exclusive. Consecinte
Legea nr. 85/2006, modificata, art. 6
C.proc.civ., art. 105
Toate procedurile reglementate de Legea nr. 85/2006, modificata, cu exceptia recursului prevazut la art. 8, sunt de competenta tribunalului în a carui raza teritoriala îsi are sediul debitorul, astfel cum figureaza acesta în registrul comertului, respectiv în registrul societatilor agricole sau în registrul asociatiilor si fundatiilor, si sunt exercitate de un judecator-sindic.
Norma de competenta teritoriala în materie de insolventa este imperativa, ea reglementând unul dintre cazurile de competenta exclusiva. Necompetenta absoluta poate fi ridicat pe tot parcursul desfasurarii procesului, atât în fata primei instante, cât si în fata instantei de recurs, caracterul imperativ al normelor de competenta absoluta justificând posibilitatea invocarii exceptiei direct în recurs, chiar daca ea nu a format obiect de discutie în prima instanta.
Pronuntarea unei hotarâri de catre o instanta care nu era competenta constituie un caz de nulitate a hotarârii, art. 105 din Codul de procedura civila aratând ca actele de procedura îndeplinite de un judecator necompetent sunt nule.
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala,
Decizia civila nr. 1021 din 29 septembrie 2009
Prin sentinta comerciala nr. 504 din 19 martie 2009 pronuntata în dosarul nr. 9812/30/2008 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Timis a admis cererea formulata de creditoarea S.C. N S.R.L. Arad în contradictoriu cu debitoarea S.C. D S.R.L. Stâlpu si, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, a dispus deschiderea procedurii generale de insolventa împotriva societatii debitoare, în calitate de administrator judiciar desemnând practicianul în insolventa S.C.P. F S.P.R.L. Timisoara, care urma sa îndeplineasca atributiile prevazute de art. 20 din lege, stabilindu-i un onorariu de 4.000 lei, a carui plata se va face din fondurile speciale aflate în administrarea U.N.P.I.R. Timis. De asemenea, în baza art. 61 si 62 din Legea insolventei, tribunalul a dispus notificarea deschiderii procedurii debitorului, asociatilor, creditorilor si Oficiului Registrului Comertului de pe lânga Tribunalul Timis, prin Buletinul procedurilor de insolventa, în vederea efectuarii mentiunii, precum si tuturor bancilor unde debitorul are deschise conturi. Nu în ultimul rând, judecatorul-sindic a fixat termenul limita pentru depunerea declaratiilor de creanta la 1 iunie 2009, termenul limita pentru verificarea creantelor, întocmirea, afisarea si comunicarea tabelului preliminar la 10 iulie 2009, termenul pentru depunerea eventualelor contestatii la 10 august 2009 si cel pentru afisarea tabelului definitiv al creantelor la 20 august 2009, data sedintei adunarii creditorilor fiind stabilita la 18 iulie 2009, iar primul termen dupa deschiderea procedurii la 11 iunie 2009, dispunându-se notificarea tuturor creditorilor de catre administratorul judiciar.
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs creditoarea D.G.F.P. Buzau, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate, solicitând casarea hotarârii atacate si trimiterea cauzei spre competenta solutionare Tribunalului Buzau, cu motivarea ca în speta este incident cazul de recurs prevazut de art. 304 pct. 3 din Codul de procedura civila, hotarârea primei instante fiind nelegala. Creditoarea considera ca sentinta pronuntata de Tribunalul Timis a fost data cu încalcarea competentei altei instante. Astfel, potrivit art. 16 din Codul de procedura civila, cererile în materia reorganizarii judiciare si a falimentului sunt de competenta exclusiva a tribunalului în circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului. Întrucât sediul intimatei debitoare S.C. D S.R.L. se afla în localitatea Stâlpu, judetul Buzau, competenta de solutionare a cauzei apartine Tribunalului Buzau si nicidecum Tribunalului Timis.
Prin decizia civila nr. 1021 din 29 septembrie 2009 pronuntata în dosarul nr. 9812/30/2008 Curtea de Apel Timisoara a admis recursul institutiei creditoare si a casat în tot hotarârea atacata, trimitând cauza spre competenta solutionare Tribunalului Buzau.
În considerente s-a retinut ca judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Timis în mod nelegal, încalcând competenta teritoriala exclusiva a altei instante, a dispus deschiderea procedurii insolventei fata de debitoarea S.C. D S.R.L. Stâlpu, precum si stabilirea tuturor masurilor care rezulta din adoptarea unei asemenea solutii.
Din analiza textului art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificata, rezulta atât competenta materiala, cât si cea teritoriala în materie de insolventa. Potrivit acestei norme, toate procedurile prevazute de prezenta lege, cu exceptia recursului prevazut la art. 8, sunt de competenta tribunalului în a carui raza teritoriala îsi are sediul debitorul, astfel cum figureaza acesta în registrul comertului, respectiv în registrul societatilor agricole sau în registrul asociatiilor si fundatiilor, si sunt exercitate de un judecator-sindic.
Norma de competenta teritoriala în materie de insolventa este imperativa, ea reglementând unul dintre cazurile de competenta exclusiva, ceea ce presupune ca exceptia de necompetenta teritoriala poate fi invocata nu numai de partea interesata, ci si ridicata din oficiu de catre judecator, stiut fiind faptul ca în ceea ce priveste normele de competenta absoluta instanta însasi este obligata sa faca verificari în legatura cu acest aspect si, în cazul în care constata ca nu ea este cea competenta, dupa punerea exceptiei în discutia contradictorie a partilor, are datoria sa-si decline competenta în favoarea instantei legal competente. Necompetenta absoluta poate fi ridicat pe tot parcursul desfasurarii procesului, atât în fata primei instante, cât si în fata instantei de recurs, caracterul imperativ al normelor de competenta absoluta justificând posibilitatea invocarii exceptiei direct în recurs, chiar daca ea nu a format obiect de discutie în prima instanta.
Actuala maniera de reglementare – având la baza un criteriu unitar, atât pentru comerciantul persoana fizica, cât si pentru debitorii persoane juridice – este una mai precisa si care nu prea mai ofera posibilitati de interpretare speculativa a textului, asa cum oferea formularea uzitata de art. 5 din Legea nr. 64/1995, înainte de modificarea adusa prin Legea nr. 99/1999, potrivit caruia toate procedurile prevazute de prezenta lege sunt de competenta exclusiva a tribunalului în jurisdictia caruia se afla sediul comercial principal al debitorului. Acest text se corobora cu fosta prevedere a art. 16 din Codul de procedura civila (înainte de modificarea adusa prin O.U.G. nr. 138/2000), care cuprindea, la rândul sau, o norma de competenta teritoriala: cererile în materie de faliment sunt de competenta instantei în circumscriptia careia comerciantul îsi are principala asezare comerciala, si întrucât ambele texte de lege se refera la „principala asezare comerciala”, respectiv la „sediul comercial principal al debitorului”, este evident ca cele doua notiuni sunt sinonime.
În prezent, ca urmare si a aparitiei Legii nr. 85/2006, care la art. 152 arata ca orice referire, în actele normative existente, la data intrarii în vigoare a prezentului act normativ, la Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului si orice trimitere la actul normativ mentionat se vor considera ca referire/trimitere la prezenta lege si/sau la sectiunile corespunzatoare din prezenta lege, dupa caz, textul art. 16 din Codul de procedura civila are urmatorul cuprins: cererile în materie de insolventa sunt de competenta exclusiva a tribunalului în circumscriptia caruia se afla sediul principal al debitorului.
Prin sediul comercial principal al debitorului se întelege locul în care comerciantul realizeaza, în general, activitatea sa comerciala, locatia unde organele sale de conducere îsi exercita principala activitate, locul în care desfasoara cele mai importante afaceri – ca volum si ca valoare – si, totodata, unde se afla cele mai importante bunuri din patrimoniul sau. Sediul comercial principal al debitorului poate sau nu sa coincida cu sediul social al comerciantului persoana juridica ori cu sediul mentionat de art. 3 din Legea nr. 26/1990, republicata, care statueaza urmatoarele: comerciantii cer înmatricularea la oficiul registrului comertului din judetul sau din municipiul Bucuresti, unde îsi au sediul, determinarea acestui loc, fiind o chestiune de fapt, este lasata la aprecierea instantei.
Astfel cum rezulta fara putinta de tagada din certificatul nr. 2302/11.03.2009 emis, la solicitarea judecatorului-sindic, de catre Oficiul Registrului Comertului de pe lânga Tribunalul Buzau si care se regaseste la dosarul primei instante, societatea debitoare îsi are sediul social în loc. Stâlpu, judetul Buzau, ceea ce, raportat la prevederile lipsite de echivoc ale art. 6 din noua Lege a insolventei, determina ca si competenta teritoriala privind aplicarea procedurii de executare colectiva sa apartina Tribunalului Buzau, solutia justificându-se prin aceea ca acest tribunal trebuie sa se pronunte daca persoana juridica se afla sau nu în insolventa la data solutionarii cererii introductive.
Pronuntarea unei hotarâri de catre o instanta care nu era competenta constituie, evident, un caz de nulitate a hotarârii, alin. (1) al art. 105 din Codul de procedura civila aratând ca actele de procedura îndeplinite de un judecator necompetent sunt nule. Dat fiind faptul ca textul legal (art. 304 pct. 3) din Codul de procedura civila) nu face nicio distinctie în ceea ce priveste normele de competenta încalcate, înseamna ca prin intermediul acestui motiv de casare se poate invoca atât necompetenta generala a instantei, cât si necompetenta materiala sau cea teritoriala. Conditiile în care va putea fi invocat acest motiv de recurs sunt diferite, dupa cum s-au încalcat norme imperative sau norme dispozitive de competenta. Încalcarea „competentei absolute” – reglementata prin norme imperative – poate fi invocata de orice parte interesata, de procuror sau de instanta din oficiu, în orice faza a procesului, chiar direct în recurs. În schimb, încalcarea „competentei relative” – reglementata prin norme dispozitive – trebuie invocata, sub sanctiunea decaderii, in limine litis – deci la prima zi de înfatisare în fata primei instante si înainte de a se intra în dezbateri – si numai daca prima instanta si apoi instanta de apel au respins exceptia de necompetenta relativa se va invoca aceeasi exceptie pe calea recursului.
Având în vedere ca nu numai competenta generala si cea materiala au caracter absolut, ci si competenta teritoriala exclusiva, cum este si cea referitoare la competenta teritoriala privind aplicarea procedurii, dupa cum s-a aratat mai sus, Curtea apreciaza ca motivul de recurs prevazut de pct. 3 al art. 304 din Codul de procedura civila invocat de institutia creditoare poate fi analizat chiar daca chestiunea competentei tribunalului nu a fost pusa în discutia primei instante, si el este întemeiat. Potrivit art. 312 alin. (6) din cod, în cazul casarii pentru lipsa de competenta, cauza se trimite spre rejudecare instantei competente sau organului cu activitate jurisdictionala competent, potrivit legii, cu exceptia cazului în care s-au încalcat normele de competenta generala, când instanta de recurs, casând hotarârea atacata, va respinge cererea ca inadmisibila, precum si în situatia în care instanta de recurs constata ca ea însasi era competenta sa solutioneze pricina în prima instanta sau în apel, când va casa hotarârea recurata si va solutiona cauza potrivit competentei sale.