Procedura insolventei. Conditiile pentru deschidere. Încalcarea principiului disponibilitatii. Consecinte
Legea nr. 85/2006 – art. 31, raportat la art. 1, art. 3 pct. 1, 6 si 12
C. proc. civ. – art. 129, art. 304 pct. 9, art. 316, raportat la art. 294
În mod gresit judecatorul-sindic a retinut ca si conditia valorii-prag ar fi îndeplinita, chiar daca la data înregistrarii cererii de chemare în judecata aceasta era sub limita impusa de Legea nr. 85/2006, modificata, fiind vorba de suma ce reprezinta strict valoarea facturilor, fara calcularea penalitatilor de întârziere, cu motivarea ca potrivit contractului de leasing utilizatorul are obligatia de a plati ratele de leasing si primele de asigurare restante cu penalitati de întârziere. Ca atare, în momentul calcularii lor si adaugarii la suma de 20.548,24 lei, pentru care societatea intimata a înteles sa formuleze cererea introductiva, va fi îndeplinita limita de prag stabilita de art. 3 pct. 12 din lege.
Prin aceasta apreciere prima instanta a pronuntat o hotarâre cu aplicarea gresita a legii, încalcând principiul disponibilitatii, care desemneaza, în sens material, dreptul partii de a dispune de obiectul procesului, si anume ca ea determina limitele judecatii si obiectul acesteia, iar în sens procesual, dreptul partii de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege.
(Decizia civila nr. 80 din 19 ianuarie 2010, Sectia comerciala, dr. C.B.N.)
Prin sentinta comerciala nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronuntata în dosarul nr. 4619/30/2009 judecatorul-sindic din cadrul Tribunalului Timis a admis cererea formulata de creditoarea S.C. V S.A. Arad si, în temeiul art. 33 alin. (6) din Legea nr. 85/2006, a deschis procedura insolventei – procedura generala – împotriva debitoarei S.C. T S.R.L. Timisoara, în calitate de administrator judiciar desemnând S.C.P. I S.P.R.L. Timisoara. De asemenea, în conformitate cu art. 61, raportat la art. 33 alin. (7), instanta a dispus notificarea deschiderii procedurii insolventei de catre administratorul judiciar debitoarei, creditorilor, Oficiului Registrului Comertului de pe lânga Tribunalul Timis, urmând ca notificarea sa fie publicata si în Buletinul procedurilor de insolventa, autorizând practicianul sa se adreseze registrului comertului pentru înregistrarea cuvenitelor mentiuni cu privire la debitoare, stabilind, totodata, si termenele prevazute de art. 62 alin. (1).
Împotriva acestei sentinte a declarat recurs debitoarea, criticând-o pentru netemeinicie si nelegalitate, solicitând modificarea ei în tot, în sensul respingerii cererii creditoarei.
Prin decizia civila nr. 80 din 19 ianuarie 2010 Curtea de Apel Timisoara a admis recursul debitoarei S.C. T S.R.L. Timisoara si a modificat în tot sentinta comerciala nr. 1320 din 22 octombrie 2009 pronuntata de Tribunalul Timis în dosarul nr. 4619/30/2009, în sensul ca a respins cererea creditoarei S.C. V S.A. Arad având ca obiect deschiderea procedurii insolventei.
Pentru a decide astfel instanta de control judiciar a retinut ca prin recursul formulat societatea debitoare a sustinut, în esenta, ca hotarârea atacata este netemeinica si nelegala întrucât cererea creditoarei în mod gresit a fost admisa de tribunal, în speta nefiind îndeplinite toate conditiile necesare declansarii procedurii insolventei, în sensul ca creanta reclamata de intimata S.C. V S.A. Arad nu atinge valoarea-prag impusa de lege.
Potrivit art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, astfel cum a fost ea modificata prin Legea nr. 277 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 173/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 85/2006 privind procedura insolventei si pentru modificarea lit. c) a art. 6 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 14 iulie 2009, în vigoare la data înregistrarii cererii introductive, prin creditor îndreptatit sa solicite deschiderea procedurii insolventei se întelege creditorul a carui creanta împotriva patrimoniului debitorului este certa, lichida si exigibila de mai mult de 30 de zile, iar conform pct. 1 al aceluiasi articol, insolventa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizeaza prin insuficienta fondurilor banesti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide si exigibile, ea fiind prezumata ca fiind vadita atunci când debitorul, dupa 30 de zile de la scadenta, nu a platit datoria sa fata de unul sau mai multi creditori. Articolul 31 din acelasi act normativ statueaza ca orice creditor îndreptatit sa solicite deschiderea procedurii colective împotriva unui debitor prezumat în insolventa poate introduce o cerere introductiva, în care va preciza: a) cuantumul si temeiul creantei; b) existenta unei garantii reale, constituite de catre debitor sau instituite potrivit legii; c) existenta unor masuri asiguratorii asupra bunurilor debitorului; d) declaratia privind eventuala intentie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui sa precizeze, cel putin la nivel de principiu, modalitatea în care întelege sa participe la reorganizare, anexând, totodata, documentele justificative ale creantei si ale actelor de constituire de garantii. Nu în ultimul rând, potrivit pct. 12 al art. 3, cunatumul minim al creantei, pentru a putea fi introdusa cererea creditorului, este de 30.000 lei, iar pentru salariati, de 6 salarii medii pe economie.
Ca atare, dispozitiile legale privind procedura insolventei se aplica daca sunt îndeplinite cele doua conditii de fond prevazut de art. 1 si art. 3 pct. 1 din legea amintita, respectiv debitorul sa aiba calitatea de comerciant, sa fie o societate agricola, un grup de interes economic sau orice alta persoana juridica de drept privat care desfasoara si activitati economice, si debitorul sa se afle în insolventa.
Debitoarea recurenta este o societate comerciala cu raspundere limitata si este stiut faptul ca societatile constituite cu respectarea formalitatilor prevazute de Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificarile ulterioare, au calitate de comerciant de la data înmatricularii în registrul comertului.
Insolventa debitorului fiind o conditie a aplicarii procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, modificata, cel care solicita declansarea acestei proceduri trebuie sa administreze dovezi din care sa rezulte: neplata la scadenta a datoriilor si lipsa lichiditatilor, iar pentru a veni în sprijinul creditorilor legiuitorul român, prin art. 3 pct. 1 lit. a), a prezumat starea de insolventa a patrimoniului debitorilor în situatia în care acestia, dupa 30 de zile de la scadenta, nu au platit datoria fata de unul sau mai multi creditori. Insolventa nu se caracterizeaza prin starea de fond generala proasta a afacerilor comerciantului în cauza sau existenta unui pasiv mai mare decât activul patrimonial al debitorului chemat în judecata, adica insolvabilitatea sa, ci printr-o lipsa a fondurilor banesti necesare pentru acoperirea datoriilor exigibile. Încetarea platilor trebuie sa aiba un caracter de generalitate si sa constituie indiciul exterior si manifestarea dezordinii si neputintei comerciantului de a executa obligatiile scadente asumate, de unde rezulta ca aceasta trebuie privita ca un fapt complex supus interpretarii si aprecierii judecatorului-sindic, impunându-se o delimitare clara între conceptul de „insolventa” si cel de „insolvabilitate”, trasarea unei asemenea linii de demarcatie fiind necesara si datorita faptului ca nu putini dintre debitori contesta împrejurarea ca s-ar afla în stare de insolventa invocând existenta în patrimoniul lor a unor active prin a caror valorificare s-ar putea obtine acoperirea creantei reclamate de creditori.
Insolventa este strâns legata de incapacitatea de plata, privita ca încetare efectiva a platilor. Aceasta incapacitate exprima starea patrimoniului debitorului, care face imposibila plata datoriilor exigibile cu sumele de bani disponibile. Asadar, insolventa semnifica insuficienta reala a lichiditatilor, absenta fondurilor banesti necesare platii obligatiilor scadente. Atunci când, indiferent din ce motiv, debitorul nu reuseste sa produca lichiditati într-un ritm adaptat obligatiilor asumate (pentru ca, spre exemplu, elementele active ale patrimoniului sau nu sunt lichide sau, fiind investite în operatii de lunga durata, nu pot fi afectate platii datoriilor), el se gaseste în insolventa ca urmare a incapacitatii sale de a plati, adica de a-si onora creditorii cu sumele pe care le datoreaza.
În conformitate cu Legea nr. 85/2006, modificata, creditorul nu poate declansa procedura decât pentru creante certe, lichide si exigibile, conditii reglementate de art. 379 din Codul de procedura civila, care se aplica, potrivit art. 149 din lege, si în aceasta materie, cel din urma text statuând ca dispozitiile Legii insolventei se completeaza, în masura compatibilitatii lor, cu cele ale Codului de procedura civila, Codului civil, Codului comercial si ale Regulamentului (CE) 1.346/2000 referitor la procedurile de insolventa, publicat în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene nr. L 160 din 30 iunie 2000. Caracterul cert al creantei vizeaza atât existenta acesteia, cât si cuantumul sau, iar caracterul lichid al creantei presupune ca întinderea acesteia, având ca obiect o suma de bani, sa fie determinata sau determinabila. În plus, creanta trebuie sa fie exigibila, adica sa fie ajunsa la scadenta, toate aceste conditii fiind, fara niciun dubiu, îndeplinite în speta.
Totusi, în mod gresit judecatorul-sindic a retinut ca si conditia valorii-prag ar fi îndeplinita în cauza, chiar daca la data înregistrarii cererii de chemare în judecata aceasta era sub limita impusa de Legea nr. 85/2006, modificata, fiind vorba de suma ce reprezinta strict valoarea facturilor, fara calcularea penalitatilor de întârziere, desi potrivit art. 12.1 din contractele de leasing, utilizatorul se obliga sa restituie vehiculele în trei zile lucratoare, de la data constatarii situatiei de fapt, pe cheltuiala sa, având obligatia de a plati ratele de leasing si primele de asigurare restante cu penalitati de întârziere. Ca atare, în momentul calcularii lor si adaugarii la suma de 20.548,24 lei, pentru care societatea intimata a înteles sa formuleze cererea introductiva, determinata la data de 30 iunie 2009, va fi îndeplinita limita de prag stabilita de lege, ceea ce înseamna ca creditoarea îndeplineste si conditia prevazuta de art. 3 pct. 12 din Legea insolventei.
Mai întâi, trebuie retinut faptul ca în speta nu sunt incidente cazurile de recurs prevazute de art. 304 pct. 6-8 din Codul de procedura civila, întrucât nu ne aflam în situatia în care tribunalul s-ar fi pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori nu s-ar fi pronuntat asupra unui lucru cerut (plus petita ori ultra petita), ca expresie a principiului disponibilitatii si a obligatiei instantei de a se pronunta asupra tuturor cererilor deduse judecatii, nici în situatia în care judecatorul-sindic nu si-ar fi motivat hotarârea de deschidere a procedurii insolventei, sentinta recurata necuprinzând motive contradictorii sau straine de natura pricinii si nici în ipoteza încalcarii principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit caruia conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante.
Cu toate acestea, Curtea apreciaza ca motivul de recurs aratat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotarârea pronuntata de prima instanta, desi nu este lipsita de temei legal, a fost data cu aplicarea gresita a legii. O hotarâre este lipsita de temei legal atunci când, din modul cum este redactata, nu se poate determina daca legea a fost sau nu corect aplicata, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundata cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de baza legala a hotarârii înseamna absenta unei norme juridice care sa poata constitui premisa majora a silogismului judiciar fata de solutia data. Cu alte cuvinte, urmeaza a se constata, pe de o parte, ca hotarârea nu este motivata în drept (daca ea este motivata, dar gresit, atunci viciul consta în violarea legii, cu nuantele ei – gresita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de alta parte, ca nu exista în legislatia în vigoare o norma juridica aplicabila ca premisa majora pentru concluzia la care s-a ajuns în cauza.
Criticile recurentei privitoare la faptul ca hotarârea atacata a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii, adica cu nesocotirea, de regula, a unei norme de drept substantial ori cu interpretarea eronata a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi în prezenta primei ipoteze trebuie întrunite urmatoarele conditii: a) legea pretins violata sa existe si sa fie în vigoare la momentul judecatii; b) sa existe o contradictie între considerentele si dispozitivul hotarârii; c) viciul sa se afle în dispozitivul hotarârii, care contravine exigentelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezenta celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanta, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, sa le fi dat o gresita interpretare sau faptele retinute sa fi fost gresit calificate, în raport cu exigentele textelor de lege, ipoteza care se regaseste în speta.
Astfel, chiar daca creditoarea în cuprinsul cererii introductive nu a facut nicio referire la cuantumul penalitatilor de întârziere pe care debitoarea i le-ar datora în temeiul art. 12.1 din contractele de leasing, ci din contra, a mentionat în mod expres ca la data de 30 iunie 2009 societatea chemata în judecata figureaza în evidentele sale contabile cu o restanta totala de 20.548,24 lei, aceasta suma reprezentând paguba înregistrata ca urmare a nerespectarii obligatiilor comerciale contractuale legal asumate, judecatorul-sindic a considerat ca creanta reclamata, împreuna cu penalitatile de întârziere prevazute în contractele de leasing, depaseste valoarea-prag stabilita de art. 3 pct. 12 din Legea insolventei, modificata, respectiv suma de 30.000 lei. Prin aceasta apreciere este fara putinta de tagada ca prima instanta a pronuntat o hotarâre cu aplicarea gresita a legii, încalcând principiul disponibilitatii, care desemneaza, în sens material, dreptul partii de a dispune de obiectul procesului, si anume ca ea determina limitele judecatii si obiectul acesteia (art. 129 alin. ultim din Codul de procedura civila), iar în sens procesual, dreptul partii de a dispune de mijloacele procedurale acordate de lege, principiu care trebuie corelat cu exigentele celorlalte principii ale procesului civil, între care legalitatea, egalitatea partilor, rolul activ al instantei, exercitarea drepturilor procesuale cu buna-credinta.
Apararile intimatei în sensul ca în mod corect tribunalul a retinut ca si penalitatile de întârziere calculate în temeiul art. 15 din O.G. nr. 51/1997, republicata, pâna în momentul introducerii cererii, precum si avansul platit executorului judecatoresc si toate celelalte cheltuieli ocazionate de actele de executare în cuantum de 4.411,33 lei, sume avansate de creditoare, dar care nu au mai fost facturate recurentei întrucât acestea urmau sa fie recuperate în urma executarii, dupa cum prevede art. 3711 din Codul de procedura civila, trebuie adaugate la debitul principal nu pot fi primite raportat la dispozitiile art. 294, la care face trimitere art. 316 din acelasi cod, în calea de atac neputând fi încalcata regula tantum devolutum quantum judicatum, potrivit careia în apel sau în recurs nu pot fi formulate cereri noi sau modificate elementele pe care prima instanta le-a avut în vedere la darea solutiei. De altfel, tot partea recunoaste faptul ca pentru respectivele sume nu au fost pâna în prezent emise facturi catre debitoare, întrucât prin facturarea penalitatilor s-ar genera doar obligatii fiscale fata de bugetul de stat, fara a mai fi posibila recuperarea sumelor de bani, ceea ce afecteaza caracterul cert al acestor creante.
Desi intimata a invocat tardivitatea recursului, ea nu a motivat în niciun fel de ce considera ca cererea de recurs nu ar fi fost introdusa în termenul prevazut de lege (10 zile de la comunicarea hotarârii, comunicare care a avut loc la 12 noiembrie 2009), desi aceasta a fost înregistrata la Tribunalul Timis la data de 23 noiembrie 2009, astfel ca exceptia nu este întemeiata.
Fata de cele aratate, vazând si prevederile art. 312 din Codul de procedura civila, Curtea a admis recursul debitoarei si a dispus modificarea în tot a hotarârii atacate, respingând cererea de chemare în judecata.