Raspundere civila delictuala. Neexecutarea obligatiei de plata a unei sume de bani dispusa printr-o hotarâre irevocabila. Consecinte
C. civ., art. 998-999
C. proc. civ., art. 3711, art. 404 alin. (2)
Orice fapta care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.
Raspunderea civila delictuala pentru întârzierea executarii unei hotarâri judecatoresti a fost expres prevazuta de legiuitorul român în alin. 2 al art. 404 din Codul de procedura civila, care statueaza ca în cazul respingerii contestatiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despagubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executarii.
Consecinta validarii popririi este operarea unei cesiuni de creanta, tertul poprit devenind, prin efectul validarii, debitor al creditorului popritor. Sentinta de validare, prin ea însasi, constituie un titlu împotriva tertului poprit, în sensul ca în cazul în care acesta nu s-a conformat, în mod nejustificat, hotarârii de validare, creditorul poate urmari, în baza acelei hotarâri, direct pe tertul poprit, fara a mai fi necesar un alt proces contra lui.
Curtea de Apel Timisoara, Sectia comerciala,
Decizia civila nr. 196 din 8 decembrie 2009
Prin sentinta civila nr. 411/P.I. din 7 aprilie 2009 pronuntata în dosarul nr. 3401/30/2008 Tribunalul Timis a respins exceptia lipsei calitatii de reprezentant al societatii reclamante ca neîntemeiata, respingând, totodata, si cererea de chemare în judecata formulata de reclamanta S.C. M S.R.L. Bucuresti, prin administrator judiciar Expert C S.P.R.L. Bucuresti, împotriva pârâtei M Bank S.A. – Sucursala Timisoara având ca obiect pretentii.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta S.C. M S.R.L. Bucuresti, prin administrator judiciar, solicitând modificarea în tot a hotarârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecata si obligarea pârâtei intimate la plata sumei de de 882.743,24 lei, reprezentând plata partiala a facturii nr. 6033/05.05.2005, adica acoperirea prejudiciului suferit de societate pentru întârzierea abuziva a executarii silite a deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2009 a Tribunalului Timis, prejudiciu determinat prin aplicarea penalitartilor de 1,35% pe zi de întârziere calculate asupra debitului specificat în hotarârea judecatoreasca mentionata pe perioada suspendarii (3 mai 2005-29 iunie 2005), cu cheltuieli de judecata în ambele instante.
Prin decizia civila nr. 196 din 8 decembrie 2009 pronuntata în dosarul nr. 3401/30/2008 Curtea de Apel Timisoara a admis apelul reclamantei si a dispus schimbarea în tot hotarârii atacate, în sensul ca admis cererea de chemare în judecata formulata de reclamanta S.C. M S.R.L. Bucuresti, prin administrator judiciar, împotriva pârâtei intimate M Bank S.A. – Sucursala Timisoara si a obligat pârâta sa plateasca reclamantei suma de 882.743,24 lei cu titlu de despagubiri, precum si 5.000 lei cheltuieli de judecata partiale din prima instanta.
Pentru a hotarî în acest sens instanta de control judiciar a retinut ca prin actiunea introductiva, ulterior precizata, societatea apelanta, prin administrator judiciar, a solicitat obligarea intimatei M Bank S.A. – Sucursala Timisoara la plata partiala a facturii nr. 6033/05.09.2005, reprezentând penalitati datorate catre un furnizor extern, calculate pentru perioada în care banca pârâta a beneficiat de suspendarea executarii deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timis, respectiv 3 mai 2005-29 iunie 2005, sustinând ca prin suspendarea obtinuta aceasta i-a cauzat un prejudiciu în cuantum de 882.743,24 lei.
Într-adevar, ca urmare a admiterii recursului declarat de S.C. M S.R.L. Bucuresti împotriva sentintei civile nr. 9691 din 1 noiembrie 2004 pronuntata de Judecatoria Timisoara în dosarul nr. 12156/2004, tribunalul a casat hotarârea atacata si, în urma rejudecarii cauzei, a admis cererea de validare a popririi fata de tertul poprit Banca de Credit si Dezvoltare R (actuala M Bank S.A.) pâna la concurenta sumei totale de 332.356 U.S.D. sau echivalentul în lei la data popririi, plus 25.012,35 lei, reprezentând creanta datorata, inclusiv cheltuielile de judecata în executare.
Ulterior pronuntarii acestei hotarâri irevocabile, intimata a promovat mai multe actiuni în instanta împotriva societatii apelante, prin încheierea nr. 7 data în camera de consiliu din 3 mai 2005 în dosarul nr. 4647/2005 Tribunalul Timis dispunând suspendarea provizorie a executarii silite a deciziei civile susmentionate pâna la solutionarea cererii de suspendare formulata în cadrul contestatiei în anulare, cale extraordinara de atac ce a fost respinsa irevocabil prin decizia civila nr. 198/R din 29 iunie 2005 pronuntata în dosarul nr. 4675/COM/2005 al aceleiasi instante.
Este de necontestat faptul ca în intervalul cuprins între data suspendarii executarii deciziei de validare a popririi si data respingerii contestatiei în anulare formulata de pârâta intimata, reclamanta apelanta a fost în imposibilitate de a duce la executare silita cele statuate irevocabil de catre instanta de judecata, respectiv de a-si recupera creanta de 332.356 U.S.D., precum si suma de 25.012,35 lei. De asemenea, în pofida dispozitilor lipsite de echivoc ale art. 3711 din Codul de procedura civila, care statueaza ca obligatia stabilita prin hotarârea unei instante sau printr-un alt titlu se aduce la îndeplinire de bunavoie si doar în cazul în care debitorul nu executa de bunavoie obligatia sa aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silita, potrivit dispozitiilor prezentei carti, daca legea nu prevede altfel; executarea silita are loc în oricare dintre formele prevazute de lege, simultan sau succesiv, pâna la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalitatilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum si a cheltuielilor de executare, banca pârâta nu a dat curs celor dispuse de tribunal prin decizia civila nr. 92/R din 25 martie 2005 a doua zi dupa pronuntarea acestei hotarâri judecatoresti. În aceasta situatie, apelanta a fost nevoita sa demareze în dosarul nr. 37/2005 executarea silita a creantei detinute, prin intermediul Biroului Executorului Judecatoresc M.G. din Timisoara, executare ce s-a finalizat, dupa cum însasi intimata o arata prin notele de sedinta depuse la termenul din 3 noiembrie 2009, astfel: a) la data de 16 august 2005 s-a virat din contul tertului poprit, deschis la B.N.R., în contul indicat de executor suma de 1.160.504,93 lei, reprezentând obligatiile stabilite în titlul executoriu, împreuna cu toate cheltuielile de executare; b) la data de 15 noiembrie 2005 s-a virat din acelasi cont suma de 48.877,17 lei, reprezentând actualizarea titlului executor cu rata inflatiei, împreuna cu toate celelalte cheltuieli de executare. Ca atare, apararile intimatei în sensul ca societatea reclamanta ar fi încasat integral creanta stabilita prin titlul executoriu, înainte de 5 septembrie 2005, data de la care calculeaza pretinsul prejudiciu, sunt neîntemeiate, despagubirile apelantei fiind calculate pentru o perioada anterioara (3 mai 2005-29 iunie 2005).
Paguba pe care S.C. M S.R.L. Bucuresti o reclama si a carei acoperire o solicita a fost generata tocmai datorita faptului ca pârâta nu a respectat prevederile legale în vigoare si dispozitiile statuate în cuprinsul unei hotarâri judecatoresti pronuntate de o instanta româna. Or, prin Hotarârea din 24 martie 2005 în Cauza Sandor împotriva României, proces în care s-a pus problema respectarii dreptului reclamantei la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Curtea de la Strasboug a statuat ca executarea unei sentinte sau a unei decizii, indiferent de instanta care o pronunta, trebuie considerata ca facând parte integranta din „proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din Conventie. Dreptul de acces la justitie ar fi iluzoriu daca ordinea juridica interna a unui stat contractant ar permite ca o hotarâre definitiva si obligatorie sa ramâna fara efect în detrimentul unei parti [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (M.C.), Cererea nr. 22.774/93, paragraful 63, CEDO 1999-V]. În speta dedusa judecatii, cu toate ca reclamanta a obtinut o hotarâre judecatoreasca definitiva prin care autoritatile administrative au fost obligate la o actiune specifica, aceasta nu este nici acum executata din cauza refuzului debitorului de a respecta aceasta hotarâre. Mai recent, prin Hotarârea din 11 noiembrie 2007 în Cauza Constantin Oprea împotriva României, statul român a fost din nou condamnat de catre instanta europeana, tot pentru încalcarea art. 6 alin. 1 din Conventie, retinându-se în sarcina sa faptul ca autoritatile nationale nu au oferit asistenta de o maniera adecvata reclamantului în demersurile sale pentru obtinerea executarii unei hotarâri judecatoresti a Curtii de Apel Timisoara.
În conformitate cu principiile consacrate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cele dispuse în mod irevocabil de instantele nationale trebuie aduse la îndeplinire într-un termen rezonabil, Curtea statuând în mod constant ca dreptul la justitie garantat de art. 6 protejeaza în egala masura si punerea în executare a hotarârilor judecatoresti definitive si obligatorii, care, într-un stat care respecta preeminenta dreptului, nu pot ramâne fara efect în defavoarea uneia din parti. Prin urmare, executarea unei hotarâri judecatoresti nu poate fi împiedicata, anulata sau amânata pe o perioada lunga de timp (a se vedea Hotarârile Burdov împotriva Rusiei, Cererea nr. 59498/00, alin. 34, din 7 mai 2002; Immobiliare Saffi împotriva Italiei susmentionat, alin. 63 si 66, si Hornsby împotriva Greciei din 19 martie 1997, Culegere de hotarâri si decizii 1997-II, pag. 510 - 511, alin. 40), fiind responsabilitatea fiecarui Stat contractant sa-si creeze un arsenal juridic adecvat si suficient pentru a asigura respectarea obligatiilor pozitive care îi revin având în vedere îndatoririle autoritatilor sale, în calitate de depozitare ale fortei publice în materie de executare. Sarcina Curtii Europene este numai aceea de a examina daca, în speta, masurile luate de autoritatile românesti au fost adecvate si suficiente (a se vedea, mutatis mutandis, Hotarârea în Cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, alin. 108, Cererea nr. 31679/96, 2000-I). De aceea, prin Hotarârea din 17 iunie 2003 (cauza Ruianu împotriva României) Curtea a retinut ca întrucât autoritatile române nu au luat masurile necesare în scopul executarii unei hotarâri judecatoresti definitive si executorii, acestea au lasat prevederile art. 6 alin. 1 din Conventie fara efect, si a constatat ca si în aceasta cauza a avut loc o încalcare a articolului amintit.
Prejudiciul a carui acoperire a solicitat-o apelanta este cauzat de faptul ca în temeiul contractului încheiat cu societatea cipriota S Ltd. înca din 1 decembrie 2001 si a actului aditional din 3 mai 2005, în situatia în care pâna la data de 31 mai 2005 reclamanta nu reusea sa diminueze creditul furnizor pâna la limita sumei de 250.000 euro ori nu era în masura sa-si achite facturile neplatite pâna la data mentionata sau la scadenta, aceasta era obligata sa plateasca partenerului extern, cu titlu de despagubiri, penalitati de 1,35% pe zi de întârziere aplicate la suma restanta, cuantumul penalitatilor putând depasi suma facturata. Dat fiind faptul ca societatea reclamanta, ca urmare a neexecutarii benevole, în conditiile art. 3711 din Codul de procedura civila, de catre pârâta intimata a celor dispuse irevocabil prin decizia civila nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timis si a imposibilitatii executarii silite a creantei detinute în perioada cuprinsa între data suspendarii executarii deciziei de validare a popririi si data respingerii contestatiei în anulare, a fost în imposibilitate de a-si respecta propriile angajamente contractuale legal asumate fata de partenerul strain (caracterul pro causa al acestor acte nefiind dovedit în niciun fel de catre banca), cocontractantul, la data de 5 septembrie 2005, i-a emis factura nr. 6033/2005 pentru valoarea de 300.000 euro cu tiltu de „penalitate conform 1 dec. (partiala), contract 2001”, suma care, potrivit extrasului de cont eliberat de banca emitenta a ordinului de plata extern si factura având aplicata mentiunea „platit” de catre Banca U S.A. – Sucursala Bucuresti, a fost achitata integral la 30 septembrie 2005, afirmatiile pârâtei referitoare la neplata acestor penalitati contractuale catre partenerul strain nefiind sustinute de vreo proba.
În aceasta situatie, este evident faptul ca datorita culpei bancii intimate, care nu a respectat dispozitiile legii si cele ale unei hotarâri judecatoresti irevocabile, apelanta a suferit un prejudiciu patrimonial, adica un rezultat negativ ca urmare a faptei ei ilicite, fiindu-i încalcat un drept subiectiv, nu doar un simplu interes (cu toate ca si acesta da drept la reparatiune, în anumite conditii), paguba îndeplinind toate conditiile cerute de lege pentru a putea solicita acoperirea ei, si anume: 1) este certa, atât în privinta existentei, cât si în privinta posibilitatii de evaluare – lucru care rezulta fara putinta de tagada nu numai din încrisurile la care s-a facut referire mai sus, ci si din continutul raportului de expertiza contabila efectuat în prima instanta de dl. expert I.D., care a concluzionat ca cuantumul penalitatilor de 1,35% pe zi de întârziere calculate asupra debitului retinut prin decizia civila nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timis pentru perioada 3 mai 2005-29 iunie 2005 este de 260.235,03 U.S.D., adica 882.743,24 lei; desi suma platita de apelanta partenerului comercial cipriot a fost mai mare, respectiv 300.000 U.S.D., este evident ca aceasta nu are dreptul sa-i impute intimatei întreaga suma achitata cu titlu de despagubiri, ci doar proportional cu creanta detinuta în temeiul titlului executoriu obtinut, si la care avea dreptul înca din data de 26 martie 2005; 2) paguba nu a fost reparata, ceea ce impune în sarcina pârâtei obligatia acoperirii prejudiciului cauzat.
În materie de raspundere civila delictuala functioneaza doua principii general recunoscute: a) autorul pagubei este obligat sa acopere nu numai prejudiciul efectiv, ci si beneficiul nerealizat, el raspunzând atât pentru prejudiciile previzibile, cât si pentru cele neprevizibile, gravitatea vinovatiei neconstituind un criteriu pentru stabilirea cuantumului despagubirii; altfel spus, autorul pagubei este obligat sa acopere integral prejudiciul, chiar si pentru cea mai usoara culpa; b) în principiu, repararea prejudiciilor trebuie sa se faca în natura si doar în cazul în care acest lucru nu este posibil legiuitorul impune ca repararea sa se faca prin echivalent.
Prin fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, se întelege orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei persoane, în aprecierea caracterului ilicit al faptei urmând a fi avute în vedere nu numai normele juridice, ci, deopotriva, si normele de convietuire sociala în masura în care acestea reprezinta o continuare a prevederilor legale si contureaza însusi continutul, limitele si modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.
Chiar daca este de la sine înteles ca orice fapta comisiva care întruneste conditiile ilicitului constituie o fapta ilicita, este fapta ilicita si omisiunea, inactiunea ilicita, care reprezinta neîndeplinirea unei activitati ori neluarea unei masuri, atunci când aceasta activitate sau masura trebuia, potrivit legii, sa fie întreprinsa de o anumita persoana, cum este cazul nerespectarii de catre intimata pârâta a celor dispuse printr-o hotarâre judecatoreasca executorie si, prin aceasta, cauzarea unor prejudicii patrimoniale societatii reclamante. Altfel spus, inactiune constituie fapta ilicita ori de câte ori norma legala obliga o anumita persoana sa actioneze într-un anumit mod, cerinta legala care nu a fost respectata, aceasta inactiune reprezentând, în fapt, „o actiune” împotriva legii, de natura a angaja raspunderea patrimoniala a autorului sau.
De asemenea, raportul de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu este de netagaduit în conditiile în care în urma neachitarii sumelor prevazute în decizia civila nr. 92/R din 25 martie 2005 la momentul la care legea impunea aceasta, reclamantei i-a fost cauzata o paguba certa de 260.235,03 U.S.D., echivalentul a 882.743,24 lei la cursul B.N.R. din data de 23 februarie 2009, inactiunea bancii fiind cea care a provocat acest prejudiciu. Tocmai de aceea, afirmatiile intimatei din cuprinsul primelor note de sedinta potrivit carora nu ar exista nicio legatura de cauzalitate între pretinsa fapta si prejudiciul reclamat, întrucât stabilirea, asumarea si, eventual, plata unor penalitati de întârziere la acest nivel extrem de ridicat, reprezinta exclusiv manifestarea liberei vointe în gestionarea afacerilor comerciale de catre fostul administrator statutar al S.C. M S.R.L. Bucuresti, nu pot fi retinute de catre Curte. De altfel, acesta a fost si sensul avut în vedere de legiuitor atunci când prin art. 998 si 999 Cod civil a statuat ca orice fapta care cauzeaza altuia un prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara, omul fiind responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.
Având în vedere ca pârâta este o societate bancara, trebuie avut în vedere ca potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, actele juridice facute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor care le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însasi, faptele licite sau ilicite savârsite de organele sale obligând însasi persoana juridica, daca au fost îndeplinite cu prilejul exercitarii functiei lor. Din aceasta norma se poate conchide ca raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitarii functiei ce le revin, vor fi savârsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, cum este cazul în speta.
Raspunderea civila delictuala pentru întârzierea executarii unei hotarâri judecatoresti a fost expres prevazuta de legiuitorul român în alin. 2 al art. 404 din Codul de procedura civila, care statueaza ca în cazul respingerii contestatiei, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despagubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executarii, iar când contestatia a fost exercitata cu rea-credinta, el va fi obligat si la plata unei amenzi de la 50 lei la 700 lei. Din acest motiv apararile intimatei în sensul ca actualizarea titlului executor reprezinta unica posibilitate a creditorului de acoperire a prejudiciului derivat dintr-o executare cu întârziere a unei obligatii (aceasta actualizare având loc, în temeiul dispozitiilor art. 3712 alin. 3 din acelasi cod, prin procesul-verbal din 10 octombrie 2005, executorul judecatoresc stabilind ca suma aferenta actualizarii deciziei de validare a popririi este de 48.877,17 lei, care a fost integral achitata de banca), prin prezenta cerere de chemare în judecata reclamanta urmarind repararea unui prejudiciu a doua oara, nu pot fi primite, partea facând confuzie între actualizarea debitului, operatiune juridica ce poate fi realizata atât pe calea procedurii reglementate de art. 3721 din Codul de procedura civila, cât si pe calea unei actiuni separate, adresata instantei competente, si repararea pagubei cauzata prin executarea de bunavoie, dar cu întârziere a obligatiei stabilita printr-o hotarâre judecatoreasca executorie, sau prin întârzierea în executarea silita a titlului, fie prin formularea unei contestatii la executare în conditiile art. 399 si urmat. din acelasi cod, fie prin promovarea unei cai extraordinare de atac (cum este si contestatia în anulare), concomitent cu obtinerea unei suspendari provizorii a executarii hotarârii ce constituie titlu executoriu ori a unei suspendari data în temeiul art. 403 alin. 1 sau a art. 3191 din cod. Chiar daca initial, tribunalul, ca instanta competenta sa solutioneze contestatia în anulare promovata de intimata M Bank S.A., a admis cererea de suspendare provizorie a executarii hotarârii a carei anulare contestatoarea o solicita, în mod gresit prima instanta a apreciat ca cererea pârâtei, întrucât nu s-a întemeiat pe o eroare de apreciere, interesul sau legitim fiind recunoscut prin admiterea acesteia, ipoteza ce exclude, prin ea însasi, exercitarea cu rea-credinta a dreptului procesual, determina ca actiunea reclamantei sa nu fie întemeiata, raportat la prevederile art. 723 din Codul de procedura civila. Aceasta, motivat de faptul ca judecatorul fondului, pe de o parte, nu a tinut seama de temeiul juridic invocat de reclamanta, respectiv art. 998-999 Cod civil, art. 3191 Cod procedura civila, raportat la art. 403 alin. 3 si 4 si art. 404 alin. 2 din acelasi cod, iar pe de alta parte, nu a avut în vedere faptul ca, în cele din urma, contestatia în anulare a fost respinsa de instanta, astfel ca, si în situatia suspendarii provizorii a executarii hotarârii atacate pe aceasta cale extraordinara, partea în culpa trebuie sa suporte eventualele prejudicii cauzate creditorului.
Desi este adevarat ca prin contractul din 22 februarie 2008 reclamanta apelanta a cesionat creantele pe care le avea împotriva M Bank S.A. potrivit deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2005 a Tribunalului Timis catre cesionarul S.C. R S.R.L. Bucuresti, iar în conformitate cu art. 2 alin. 2 din acest contract, creanta trece din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului, cu toate drepturile si accesoriile (garantiile) pe care i le confera aceasta cedentului la momentul semnarii conventiei, cesiunea fiind notificata debitorului cedat la data de 26 februarie 2008, nu pot fi primite apararile intimatei referitoare la faptul ca, în categoria „accesorii” se includ si daunele derivate dintr-o eventuala executare cu întârziere a obligatiei de plata, ceea ce ar determina ca societatea apelanta sa nu mai detina vreo calitate de a actiona în temeiul titlului executor, deoarece respectiva cesiune nu produce niciun efect în privinta dreptului de creanta nascut direct în patrimoniul reclamantei ca urmare a cauzarii unei pagube prin neexecutarea la timp a celor statuate printr-o hotarâre irevocabila. Sub acest aspect, trebuie avut în vedere ca, potrivit art. 1396 din Codul civil, vânzarea sau cesiunea unei creante cuprinde accesoriile creantei, precum cautiunea, privilegiul si ipoteca, adica numai acele drepturi care au luat nastere în patrimoniul cedentului si sunt grefate pe acea creanta si care, fara aceasta, nu ar mai exista, solutia fiind data de principiul accesorium sequitur principallem. Or, dreptul invocat de apelanta în prezentul litigiu nu este unul accesoriu creantei cesionate, ci un drept independent, ce îsi are izvorul în fapta ilicita cauzatoare de prejudicii savârsita de intimata. Tocmai de aceea, si plata sumei cuprinsa în titlul executoriu, pe calea executarii silite demarata de societatea creditoare, ulterior respingerii contestatiei în anulare si, implicit, a încetarii masurii de suspendare provizorie dispusa de tribunal prin încheierea de sedinta nr. 7 din data de 3 mai 2005, nu produce vreo consecinta asupra creantei reclamate, care continua sa existe, soarta ei nedepinzând în niciun fel de soarta juridica a creantei ce a format obiectul cesiunii.
Tot astfel, este lipsit de relevanta juridica în cauza împrejurarea, reala de altfel, ca dupa executarea silita a bancii intimate si încasarea integrala atât a sumelor prevazute în titlul executoriu, cât si a actualizarii acestora, în cadrul unei contestatii la executare, Judecatoria Timisoara, în dosarul nr. 6798/2005, a pronuntat sentinta civila nr. 2278 din 8 martie 2006, ramasa irevocabila, prin care a dispus întoarcerea executarii si restabilirea situatiei anterioare, obligând apelanta si la plata cheltuielilor de judecata de 33.486,52 lei. Aceasta, întrucât creanta pârâtei s-a nascut cu mult ulterior cauzarii unei pagube în patrimoniul reclamantei prin neexecutarea deciziei civile nr. 92/R din 25 martie 2005, iar cesiunea titlul executoriu catre S.C. R S.R.L. Bucuresti, societate care ulterior a deschis mai multe dosare de executare silita, nu poate produce efectele invocate de intimata. De altfel, tocmai pentru ca în prezent, ca urmare a platii debitului, pârâta are doi debitori, respectiv S.C. M S.R.L. Bucuresti si S.C. G S.R.L. Timisoara, iar întoarcerea executarii nu a fost înca realizata, aspect ce rezulta din mentiunea operata pe ultima pagina a sentintei judecatoriei de catre organul de executare – „restituit titlul, creditorul nu a încasat nicio suma de bani” –, titularul unei creante cu mai multi codebitori solidari având dreptul sa-si înscrie creanta în toate tabelele la valoarea ei nominala si nu se va reduce valoarea din niciun tabel pâna când creditorul nu va fi platit în integralitate, în numerar sau în bunuri, în prezent banca intimata apare înscrisa în ambele tabele de creante ale codebitorilor solidari, aflati în procedura insolventei, astfel cum dispune expres art. 70 din Legea nr. 85/2006, modificata. Pe de alta parte, art. 52 din acelasi act normativ, prevede ca deschiderea procedurii de insolventa nu afecteaza dreptul unui creditor de a invoca compensarea creantei sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când conditiile prevazute de lege în materie de compensare legala sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii.
Curtea apreciaza ca în speta nu poate fi invocat cu succes nici principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, care, într-adevar, constituie o garantie a respectarii regulilor de convietuire sociala (morala) în raporturile juridice civile, el reprezentând, practic, un refuz la actiune pentru cei care urmaresc sa se foloseasca în fata instantei de actele lor imorale, încercând sa obtina protejarea unui drept. Or, nu se poate sutine cu temei ca în cauza de fata reclamanta apelanta si-ar invoca propria turpitudine în sustinerea actiunii în despagubiri doar pentru simplul motiv ca intimata apreciaza ca aceasta, întemeindu-se cu rea-credinta pe o eroare de redactare a dispozitivului deciziei tribunalului, a considerat în mod nejustificat ca banca, în calitate de tert poprit împotriva caruia s-a validat poprirea, ar raspunde cu bunurile proprii pentru datoria debitorului urmarit.
Articolul 460 din Codul de procedura civila statueaza ca daca tertul poprit nu-si mai îndeplineste obligatiile ce-i revin pentru efectuarea popririi, inclusiv în cazul în care, în loc sa consemneze suma urmaribila a liberat-o debitorului poprit, creditorul, debitorul sau organul de executare, în termen de 3 luni de la data când tertul poprit trebuia sa consemneze sau sa plateasca suma urmaribila, poate sesiza instanta de executare, în vederea validarii popririi. Instanta va cita creditorul urmaritor, debitorul si tertul poprit si, daca din probele administrate rezulta ca tertul poprit datoreaza sume de bani debitorului, va da o hotarâre de validare a popririi prin care va obliga tertul poprit sa plateasca creditorului, în limita creantei, suma datorata debitorului, iar în caz contrar, va hotarî desfiintarea popririi, tertul poprit, care, cu rea-credinta, a refuzat sa-si îndeplineasca obligatiile privind efectuarea popririi, putând fi amendat, prin aceeasi hotarâre, cu o suma cuprinsa între 200 lei si 1.000 lei. Daca sumele sunt datorate periodic, poprirea se valideaza atât pentru sumele ajunse la scadenta, cât si pentru cele care vor fi scadente în viitor, validarea producându-si efectele numai la data când sumele devin scadente. Dupa validarea popririi, tertul poprit va proceda, dupa caz, la consemnarea sau plata prevazuta la art. 456, în limita sumei determinate expres în hotarârea de validare. În caz de nerespectare a acestor obligatii, executarea silita se va face împotriva tertului poprit, pe baza hotarârii de validare ce constituie titlu executoriu.
Ca atare, consecinta validarii popririi este operarea unei cesiuni de creanta, tertul poprit devenind, prin efectul validarii, debitor al creditorului popritor. Sentinta de validare, prin ea însasi, constituie un titlu împotriva tertului poprit, în sensul ca în cazul în care acesta nu s-a conformat, în mod nejustificat, hotarârii de validare, creditorul poate urmari, în baza acelei hotarâri, direct pe tertul poprit, fara a mai fi necesar un alt proces contra lui.
Nu în ultimul rând, nici exceptia lipsei calitatii de reprezentant al societatii reclamante pentru administratorul judiciar nu este întemeiata, ea fiind corect respinsa de prima instanta în conditiile în care, pe de o parte, potrivit art. 20 lit. l) din Legea insolventei, una dintre principalele atributii ale practicianului este si aceea a încasarii creantelor, urmarirea încasarii creantelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de catre debitor înainte de deschiderea procedurii colective, precum si formularea si sustinerea actiunilor în pretentii pentru încasarea creantelor debitorului, pentru aceasta putând angaja avocati. Chiar daca teza finala a alin. 2 al art. 11 arata ca atributiile judecatorului-sindic sunt limitate la controlul judecatoresc al activitatii administratorului judiciar si/sau al lichidatorului si la procesele si cererile de natura judiciara aferente procedurii insolventei, atributiile manageriale apartin administratorului judiciar ori lichidatorului sau, în mod exceptional, debitorului, daca acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-si administra averea, deciziile manageriale putând fi controlate sub aspectul oportunitatii de catre creditori, prin organele acestora, nu înseamna ca pentru formularea unei cereri de chemare în judecata având ca obiect acoperirea unei pagube, fie ea si una însemnata, practicianul desemnat de tribunal ar avea nevoie de validarea organele creditorilor cu atributii de control si decizie în materia insolventei, în lipsa dovezii unui astfel de mandat continuarea demersului procesual atragând nulitatea masurii dispuse, cu consecinta respingerii actiunii ca fiind introdusa de o persoana fara calitate de reprezentant. Interpretarea data de intimata textului art. 11 alin. 2 este una eronata, legiuitorul român, prin adoptarea acestei norme, nefacând altceva decât sa renunte la conceptia traditionala impusa de fosta Lege nr. 64/1995, care atribuia judecatorului-sindic rolul principal în procedura de executare colectiva, considerându-l administratorul general al procedurii. Etapa de reformare a statutului si de reconfigurare a rolului judecatorului-sindic începuta prin modificarile aduse Legii reorganizarii judiciare si a falimentului prin Legea nr. 99/1999, în urma carora judecatorul-sindic nu mai era vazut ca un administrator general al procedurii, atributiile propriu-zise de administrare fiind preluate de practicianul în reorganizare si lichidare, sindicul devenind o autoritate judecatoreasca având îndatorirea de a asigura efectuarea cu celeritate a actelor si operatiunilor prevazute de lege si de a apara drepturile si interesele partilor, a continuat prin noua Lege a insolventei care a separat în mod clar atributiile jurisdictionale de cele de administrare si gestionare a averii debitorului, prin aceasta realizându-se, implicit, o degrevare a judecatorului de insolventa de o serie întreaga de îndatoriri ce nu erau proprii profesiei sale de magistrat. Acesta este, de altfel, si sensul alin. 2 al art. 11 din Legea nr. 85/2006. Pe de alta parte, niciun alt text din acest act normativ nu supune decizia practicianului de introducere a unei astfel de cereri de chemare în judecata, prealabil sesizarii instantei, aprobarii adunarii creditorilor sau comitetului acestora, cum fara temei afirma, doar, pârâta.
Totodata, constatând culpa procesuala a intimatei, la cererea apelantei S.C. M S.R.L. Bucuresti, vazând si dispozitiile art. 274 din Codul de procedura civila, Curtea a obligat pârâta intimata la plata sumei de 5.000 lei catre societatea reclamanta cu titlu de cheltuieli de judecata partiale în prima instanta, reprezentând onorariu de expert potrivit chitantelor de plata seria TTB, nr. 0600612/21.01.2009 si seria TTB, nr. 4892269/30.03.2009 (filele 188 si 229 dosar de fond), onorariul de avocat solicitat atât prin concluziile de la prima instanta, cât si prin cererea de apel nefiind dovedit.