Renuntare la judecata. Renuntare la drept. Deosebiri. Consecinte
C. proc. civ., art. 246, art. 247
Chiar daca cele doua forme ale desistarii, renuntarea la judecata si renuntarea la dreptul pretins, prezinta câteva trasaturi comune, distinctia dintre ele este absolut necesar a fi facuta, pentru ca prin renuntarea la judecata reclamantul nu-si abandoneaza si posibilitatea de a exercita ulterior o actiune împotriva aceluiasi pârât, cu acelasi obiect si cu aceeasi cauza, în timp ce prin renuntarea la însusi dreptul dedus judecatii reclamantul renunta definitiv la pretentia sa, nemaiputând reînvesti instanta cu o cerere identica, efectele juridice ale actelor de dispozitie mai sus analizate fiind diferite. Ca atare, este nelegala hotarârea prin care instanta a luat act atât de renuntarea la drept, cât si de renuntarea la judecarea cererii introductive.
(Decizia civila nr. 113 din 26 ianuarie 2010, Sectia comerciala, dr. C.B.N.)
Prin încheierea nr. 2595 din 5 octombrie 2009 pronuntata în dosarul nr. 1505/108/2009 Tribunalul Arad a luat act de renuntarea la dreptul pretins si la judecarea actiunii comerciale în pretentii formulata de creditoarea S.C. A S.R.L. Arad împotriva debitorilor N.C.D. si S.C. E S.A. Bucuresti, obligând societatea creditoare sa plateasca d-lui N.C.D. suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecata, dând-o, totodata, în debit pe debitoare cu suma de 6.832,50 lei cheltuieli de judecata neachitate.
Pentru a hotarî astfel prima instanta a retinut ca prin cererea de chemare în judecata reclamanta a solicitat obligarea pârâtilor, în solidar, sa-i plateasca suma de 304.633,93 lei reprezentând contravaloarea reparatiilor autovehiculului societatii, aratând în motivare ca la data de 12 aprilie 2008 pe D.N. 7 a avut loc un eveniment rutier în urma caruia pârâtul N.C.D., care conducea autoturismul marca Renault, a acrosat autobasculanta DAF, condusa de angajatul reclamantei, cauzând autotractorului o paguba de 80%. Pârâta S.C. E S.A. Bucuresti, care este asiguratorul soferului vinovat de acest accident, desi a întocmit actele necesare a refuzat plata despagubirilor. În sedinta publica din 15 iunie 2009 instanta a pus în vedere reclamantei sa achite o diferenta de taxa judiciara de timbru de 6.832,5 lei, sub sanctiunea anularii cererii. Aceasta nu s-a conformat celor dispuse de tribunal si, ca urmare a încheierii tranzactiei depuse la dosar, a aratat ca renunta la judecata si la dreptul pretins. Cum renuntarea nu s-a facut pâna la prima zi de înfatisare, ci dupa citarea pârâtilor, în temeiul art. 246 alin. 3 din Codul de procedura civila, pârâtul N.C.D. a solicitat plata cheltuielilor de judecata constând în onorariu avocatial.
Fata de cererea de renuntare la drept si la judecata, vazând prevederile art. 246 si 247 din acelasi cod, instanta de fond a luat act de vointa reclamantului, iar în temeiul alin. 3 al art. 246 a obligat persoana juridica la plata cheltuielilor de judecata fata de pârâtul N.C.D. De asemenea, având în vedere dispozitiile art. 24 alin. 21 din Legea nr. 146/1997, modificata, reclamanta având dreptul de a formula o cerere de restituire a ? din valoarea taxelor achitate, precum si cele ale art. 20 alin. 5 din acelasi act normativ, tribunalul a dispus darea în debit cu diferenta de taxa de timbru de 6.832,50 lei pe care partea nu a achitat-o.
Împotriva încheierii de mai sus, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L. Arad, solicitând modificarea în parte a hotarârii atacate, în sensul înlaturarii obligarii sale la plata catre pârâtul N.C.D. a cheltuielilor de judecata de 14.280 lei, precum si a dispozitiei de dare în debit cu suma de 6.832,50 lei.
Prin decizia civila nr. 113 din 26 ianuarie 2010 pronuntata în dosarul nr. 1505/108/2009 Curtea de Apel Timisoara a admis recursul reclamantei si a casat în tot hotarârea atacata, trimitând cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Pentru a decide astfel instanta de control judiciar a retinut, mai întâi, ca în speta nu sunt incidente cazurile de recurs prevazute de pct. 7 si 8 ale art. 304 din Codul de procedura civila, invocate de reclamanta, întrucât nu ne aflam în situatia în care tribunalul nu si-ar fi motivat hotarârea prin care a luat act de vointa partilor, încheierea recurata necuprinzând motive contradictorii ori straine de natura pricinii si nici în ipoteza încalcarii principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit caruia conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante.
Cu toate acestea, Curtea a apreciat ca motivul de recurs aratat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotarârea pronuntata de prima instanta, desi nu este lipsita de temei legal, a fost data cu aplicarea gresita a legii. O hotarâre este lipsita de temei legal atunci când, din modul cum este redactata, nu se poate determina daca legea a fost sau nu corect aplicata, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundata cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de baza legala a hotarârii înseamna absenta unei norme juridice care sa poata constitui premisa majora a silogismului judiciar fata de solutia data. Cu alte cuvinte, urmeaza a se constata, pe de o parte, ca hotarârea nu este motivata în drept (daca ea este motivata, dar gresit, atunci viciul consta în violarea legii, cu nuantele ei – gresita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de alta parte, ca nu exista în legislatia în vigoare o norma juridica aplicabila ca premisa majora pentru concluzia la care s-a ajuns în cauza.
Criticile recurentei privitoare la faptul ca hotarârea atacata a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii, adica cu nesocotirea, de regula, a unei norme de drept substantial ori cu interpretarea eronata a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi în prezenta primei ipoteze trebuie întrunite urmatoarele conditii: a) legea pretins violata sa existe si sa fie în vigoare la momentul judecatii; b) sa existe o contradictie între considerentele si dispozitivul hotarârii; c) viciul sa se afle în dispozitivul hotarârii, care contravine exigentelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezenta celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanta, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, sa le fi dat o gresita interpretare sau faptele retinute sa fi fost gresit calificate, în raport cu exigentele textelor de lege, ipoteza care se regaseste în speta.
Astfel, prin încheierea atacata tribunalul a luat act atât de renuntarea la dreptul pretins, cât si la judecarea cererii de chemare în judecata formulata de reclamanta S.C. A S.R.L. Arad împotriva pârâtilor N.C.D. si S.C. E S.A. Bucuresti, obligând societatea reclamanta sa plateasca d-lui N.C.D. suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecata.
Procedând în acest fel, prima instanta a pronuntat o hotarâre nelegala întrucât, fata de continutul înscrisului intitulat „Tranzactie”, depus la dosar atât de reclamanta la termenul din 15 iunie 2009, cât si de pârâta S.C. E S.A. la data de 18 iunie 2009, judecatorul fondului trebuia sa se edifice daca partile au înteles sa puna capat litigiului printr-o tranzactie, consecinta fiind aceea ca „învoiala” lor va alcatui dispozitivul hotarârii, care desi constituie un act de dispozitie, reprezinta un contract judiciar care, ca orice conventie, este susceptibila de a fi atacata pe calea actiunii în anulare pentru motivele prevazute de lege, sau daca nu, care este actul de dispozitie pe care reclamanta a înteles sa îl emane, distinctia fiind anevoioasa nu numai pentru ca cele doua forme ale desistarii se afla sub semnul unor trasaturi comune, dar si pentru ca însasi operatia de departajare nu este lesnicioasa, manifestarea de vointa a reclamantei fiind imprecisa, instanta având datoria de a o interpreta, în mod gresit prin încheiere tribunalul luând act atât de renuntarea la judecata, cât si de renuntarea la dreptul subiectiv. Aceasta, desi primul act de dispozitie poate fi determinat de ivirea în viitor a unor împrejurari mai favorabile pentru pozitia procesuala a reclamantului, efectele renuntarii producându-se retroactiv, cu consecinta repunerii partilor în situatia anterioara declansarii litigiului, motiv pentru care, în cazul în care dreptul la actiune nu s-a prescris, reclamantul are posibilitatea de a introduce o noua cerere de chemare în judecata pentru valorificarea aceluiasi drept, fara sa i se poata opune cu succes autoritatea de lucru judecat, în procesul anterior nejudecându-se, practic, nimic. În schimb, prin renuntarea la dreptul subiectiv pretins împotriva pârâtului, reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instantei cu o noua cerere de chemare în judecata prin care sa urmareasca valorificarea respectivului drept. Tocmai de aceea, în acest caz, pentru pârât nemaiexistând riscul de a fi actionat din nou în justitie, nu mai este necesar acordul sau pentru ca instanta sa ia act de renuntarea la drept, actiunea introductiva urmând sa fie respinsa ca nefondata.
Chiar daca cele doua forme ale desistarii, renuntarea la judecata si renuntarea la dreptul pretins, prezinta câteva trasaturi comune (se sprijina pe manifestarea voluntara de vointa a reclamantului, numai uneori urmata si de consimtamântul pârâtului, au ca efect închiderea sau stingerea judecatii, prin renuntarea la judecata închiderea procesului constituind efectul principal al renuntarii, iar prin renuntarea la însusi dreptul dedus judecatii, stingerea constituind efectul secundar al renuntarii, amândoua exprima dorinta de conciliere), distinctia dintre ele este absolut necesar a fi facuta, tocmai pentru ca prin renuntarea la judecata reclamantul nu-si abandoneaza si posibilitatea de a exercita ulterior o actiune împotriva aceluiasi pârât, cu acelasi obiect si cu aceeasi cauza, în timp ce prin renuntarea la însusi dreptul dedus judecatii reclamantul renunta definitiv la pretentia sa, nemaiputând reînvesti instanta cu o cerere identica, efectele juridice ale actelor de dispozitie mai sus analizate fiind diferite. Or, fata de continutul dispozitivului hotarârii primei instante, presupunând ca aceasta ar ramâne irevocabila, nu se poate sti daca societatea reclamanta mai are sau nu dreptul, în cadrul termenului de prescriptie, sa promoveze un nou proces pentru a-si acoperi integral paguba pe care a reclamat-o, tinând seama ca potrivit actului depus la dosar i-a fost platita de societatea de asigurare doar suma de 50.000 lei, desi cererea de chemare în judecata a fost formulata pentru despagubiri de 304.633,93 lei.
Pe de alta parte, încheierea atacata este nelegala si întrucât, în ceea priveste suma pentru care recurenta a fost data în debit, constând în diferenta de taxa judiciara de timbru de 6.832,50 lei, judecatorul fondului, desi la termenul din 15 iunie 2009 a constatat si pus în vedere reprezentantului societatii necesitatea timbrarii la valoare, sub sanctiunea anularii cererii, ulterior el a solutionat actiunea în pretentii fara sa faca aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificata, care statueaza fara echivoc ca taxele judiciare de timbru se platesc anticipat, iar daca taxa nu a fost platita în cuantumul legal în momentul înregistrarii cererii instanta va pune în vedere petentului sa achite suma datorata pâna la primul termen de judecata, neîndeplinirea obligatiei de plata pâna la termenul stabilit fiind sanctionata cu anularea cererii, prevederi similare fiind cuprinse si în art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificarile ulterioare. De asemenea, tribunalul, invocând art. 23 alin. 21 din Legea nr. 146/1997, modificata, în mod gresit a facut aplicarea, prin analogie, a alin. 5 al art. 20 din acelasi act normativ, referitor la darea în debit pentru diferenta de taxa de timbru neachitata. Acest din urma text de lege priveste exclusiv instantele de control judiciar, statuând ca în situatia în care instanta judecatoreasca învestita cu solutionarea unei cai de atac ordinare sau extraordinare constata ca în fazele procesuale anterioare taxa judiciara de timbru nu a fost platita în cuantumul legal, va dispune obligarea partii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotarârii constituind titlu executoriu. Executarea silita a hotarârii se va efectua prin organele de executare ale unitatilor teritoriale subordonate Ministerului Finantelor Publice în a caror raza teritoriala îsi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislatiei privind executarea silita a creantelor bugetare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât darea în debit se refera la „debitoare” (or, în primul alineat al dispozitivului sunt mentionati doi debitori – dl. N.C.D. si S.C. E S.A. Bucuresti –, desi acestia au avut calitatea de pârâti si, deci, nu datorau nicio taxa judiciara), fara a se preciza expres partea, cu indicarea elementelor de identificare strict necesare în vederea executarii hotarârii.
Fata de cele retinute, în baza art. 312 alin. 2 si 5 din Codul de procedura civila, Curtea a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A S.R.L. Arad, a casat în tot încheierea atacata si a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, urmând ca aceasta instanta sa verifice atât actul de dispozitie depus de parti, cât si existenta la dosar a taxelor judiciare aferente cererii de chemare în judecata, precum si sa statueze cu privire la cheltuielile de judecata solicitate de pârâtul persoana fizica.