Renunţare la judecată. Renunţare la drept. Deosebiri. Consecinţe

Renunţare la judecată. Renunţare la drept. Deosebiri. Consecinţe

 C. proc. civ., art. 246, art. 247

Chiar dacă cele două forme ale desistării, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins, prezintă câteva trăsături comune, distincţia dintre ele este absolut necesar a fi făcută, pentru că prin renunţarea la judecată reclamantul nu-şi abandonează şi posibilitatea de a exercita ulterior o acţiune împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, în timp ce prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii reclamantul renunţă definitiv la pretenţia sa, nemaiputând reînvesti instanţa cu o cerere identică, efectele juridice ale actelor de dispoziţie mai sus analizate fiind diferite. Ca atare, este nelegală hotărârea prin care instanţa a luat act atât de renunţarea la drept, cât şi de renunţarea la judecarea cererii introductive.

(Decizia civilă nr. 113 din 26 ianuarie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)

Prin încheierea nr. 2595 din 5 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 1505/108/2009 Tribunalul Arad a luat act de renunţarea la dreptul pretins şi la judecarea acţiunii comerciale în pretenţii formulată de creditoarea S.C. A S.R.L. Arad împotriva debitorilor N.C.D. şi S.C. E S.A. Bucureşti, obligând societatea creditoare să plătească d-lui N.C.D. suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, dând-o, totodată, în debit pe debitoare cu suma de 6.832,50 lei cheltuieli de judecată neachitate.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, să-i plătească suma de 304.633,93 lei reprezentând contravaloarea reparaţiilor autovehiculului societăţii, arătând în motivare că la data de 12 aprilie 2008 pe D.N. 7 a avut loc un eveniment rutier în urma căruia pârâtul N.C.D., care conducea autoturismul marca Renault, a acroşat autobasculanta DAF, condusă de angajatul reclamantei, cauzând autotractorului o pagubă de 80%. Pârâta S.C. E S.A. Bucureşti, care este asiguratorul şoferului vinovat de acest accident, deşi a întocmit actele necesare a refuzat plata despăgubirilor. În şedinţa publică din 15 iunie 2009 instanţa a pus în vedere reclamantei să achite o diferenţă de taxă judiciară de timbru de 6.832,5 lei, sub sancţiunea anulării cererii. Aceasta nu s-a conformat celor dispuse de tribunal şi, ca urmare a încheierii tranzacţiei depuse la dosar, a arătat că renunţă la judecată şi la dreptul pretins. Cum renunţarea nu s-a făcut până la prima zi de înfăţişare, ci după citarea pârâţilor, în temeiul art. 246 alin. 3 din Codul de procedură civilă, pârâtul N.C.D. a solicitat plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocaţial.

Faţă de cererea de renunţare la drept şi la judecată, văzând prevederile art. 246 şi 247 din acelaşi cod, instanţa de fond a luat act de voinţa reclamantului, iar în temeiul alin. 3 al art. 246 a obligat persoana juridică la plata cheltuielilor de judecată faţă de pârâtul N.C.D. De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 24 alin. 21 din Legea nr. 146/1997, modificată, reclamanta având dreptul de a formula o cerere de restituire a ? din valoarea taxelor achitate, precum şi cele ale art. 20 alin. 5 din acelaşi act normativ, tribunalul a dispus darea în debit cu diferenţa de taxă de timbru de 6.832,50 lei pe care partea nu a achitat-o.

Împotriva încheierii de mai sus, în termen legal, a declarat recurs reclamanta S.C. A S.R.L. Arad, solicitând modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul înlăturării obligării sale la plata către pârâtul N.C.D. a cheltuielilor de judecată de 14.280 lei, precum şi a dispoziţiei de dare în debit cu suma de 6.832,50 lei.

Prin decizia civilă nr. 113 din 26 ianuarie 2010 pronunţată în dosarul nr. 1505/108/2009 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul reclamantei şi a casat în tot hotărârea atacată, trimiţând cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut, mai întâi, că în speţă nu sunt incidente cazurile de recurs prevăzute de pct. 7 şi 8 ale art. 304 din Codul de procedură civilă, invocate de reclamantă, întrucât nu ne aflăm în situaţia în care tribunalul nu şi-ar fi motivat hotărârea prin care a luat act de voinţa părţilor, încheierea recurată necuprinzând motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi nici în ipoteza încălcării principiului înscris în art. 969 din Codul civil, potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.

Cu toate acestea, Curtea a apreciat că motivul de recurs arătat la pct. 9 al art. 304 este întemeiat, hotărârea pronunţată de prima instanţă, deşi nu este lipsită de temei legal, a fost dată cu aplicarea greşită a legii. O hotărâre este lipsită de temei legal atunci când, din modul cum este redactată, nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, lipsa de temei legal netrebuind a fi confundată cu violarea legii sau cu nemotivarea. Lipsa de bază legală a hotărârii înseamnă absenţa unei norme juridice care să poată constitui premisa majoră a silogismului judiciar faţă de soluţia dată. Cu alte cuvinte, urmează a se constata, pe de o parte, că hotărârea nu este motivată în drept (dacă ea este motivată, dar greşit, atunci viciul constă în violarea legii, cu nuanţele ei – greşita interpretare sau aplicare a legii), iar pe de altă parte, că nu există în legislaţia în vigoare o normă juridică aplicabilă ca premisă majoră pentru concluzia la care s-a ajuns în cauză.

Criticile recurentei privitoare la faptul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, adică cu nesocotirea, de regulă, a unei norme de drept substanţial ori cu interpretarea eronată a normei juridice aplicabile sunt pe deplin justificate. Pentru a fi în prezenţa primei ipoteze trebuie întrunite următoarele condiţii: a) legea pretins violată să existe şi să fie în vigoare la momentul judecăţii; b) să existe o contradicţie între considerentele şi dispozitivul hotărârii; c) viciul să se afle în dispozitivul hotărârii, care contravine exigenţelor legii stabilite corect în considerente. În schimb, pentru a fi în prezenţa celei de-a doua ipoteze, trebuie ca instanţa, recurgând la textele de lege aplicabile litigiului, să le fi dat o greşită interpretare sau faptele reţinute să fi fost greşit calificate, în raport cu exigenţele textelor de lege, ipoteză care se regăseşte în speţă.

Astfel, prin încheierea atacată tribunalul a luat act atât de renunţarea la dreptul pretins, cât şi la judecarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A S.R.L. Arad împotriva pârâţilor N.C.D. şi S.C. E S.A. Bucureşti, obligând societatea reclamantă să plătească d-lui N.C.D. suma de 14.280 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Procedând în acest fel, prima instanţă a pronunţat o hotărâre nelegală întrucât, faţă de conţinutul înscrisului intitulat „Tranzacţie”, depus la dosar atât de reclamantă la termenul din 15 iunie 2009, cât şi de pârâta S.C. E S.A. la data de 18 iunie 2009, judecătorul fondului trebuia să se edifice dacă părţile au înţeles să pună capăt litigiului printr-o tranzacţie, consecinţa fiind aceea că „învoiala” lor va alcătui dispozitivul hotărârii, care deşi constituie un act de dispoziţie, reprezintă un contract judiciar care, ca orice convenţie, este susceptibilă de a fi atacată pe calea acţiunii în anulare pentru motivele prevăzute de lege, sau dacă nu, care este actul de dispoziţie pe care reclamanta a înţeles să îl emane, distincţia fiind anevoioasă nu numai pentru că cele două forme ale desistării se află sub semnul unor trăsături comune, dar şi pentru că însăşi operaţia de departajare nu este lesnicioasă, manifestarea de voinţă a reclamantei fiind imprecisă, instanţa având datoria de a o interpreta, în mod greşit prin încheiere tribunalul luând act atât de renunţarea la judecată, cât şi de renunţarea la dreptul subiectiv. Aceasta, deşi primul act de dispoziţie poate fi determinat de ivirea în viitor a unor împrejurări mai favorabile pentru poziţia procesuală a reclamantului, efectele renunţării producându-se retroactiv, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară declanşării litigiului, motiv pentru care, în cazul în care dreptul la acţiune nu s-a prescris, reclamantul are posibilitatea de a introduce o nouă cerere de chemare în judecată pentru valorificarea aceluiaşi drept, fără să i se poată opune cu succes autoritatea de lucru judecat, în procesul anterior nejudecându-se, practic, nimic. În schimb, prin renunţarea la dreptul subiectiv pretins împotriva pârâtului, reclamantul pierde posibilitatea de a se mai adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată prin care să urmărească valorificarea respectivului drept. Tocmai de aceea, în acest caz, pentru pârât nemaiexistând riscul de a fi acţionat din nou în justiţie, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanţa să ia act de renunţarea la drept, acţiunea introductivă urmând să fie respinsă ca nefondată.

Chiar dacă cele două forme ale desistării, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul pretins, prezintă câteva trăsături comune (se sprijină pe manifestarea voluntară de voinţă a reclamantului, numai uneori urmată şi de consimţământul pârâtului, au ca efect închiderea sau stingerea judecăţii, prin renunţarea la judecată închiderea procesului constituind efectul principal al renunţării, iar prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, stingerea constituind efectul secundar al renunţării, amândouă exprimă dorinţa de conciliere), distincţia dintre ele este absolut necesar a fi făcută, tocmai pentru că prin renunţarea la judecată reclamantul nu-şi abandonează şi posibilitatea de a exercita ulterior o acţiune împotriva aceluiaşi pârât, cu acelaşi obiect şi cu aceeaşi cauză, în timp ce prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii reclamantul renunţă definitiv la pretenţia sa, nemaiputând reînvesti instanţa cu o cerere identică, efectele juridice ale actelor de dispoziţie mai sus analizate fiind diferite. Or, faţă de conţinutul dispozitivului hotărârii primei instanţe, presupunând că aceasta ar rămâne irevocabilă, nu se poate şti dacă societatea reclamantă mai are sau nu dreptul, în cadrul termenului de prescripţie, să promoveze un nou proces pentru a-şi acoperi integral paguba pe care a reclamat-o, ţinând seama că potrivit actului depus la dosar i-a fost plătită de societatea de asigurare doar suma de 50.000 lei, deşi cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru despăgubiri de 304.633,93 lei.

Pe de altă parte, încheierea atacată este nelegală şi întrucât, în ceea priveşte suma pentru care recurenta a fost dată în debit, constând în diferenţă de taxă judiciară de timbru de 6.832,50 lei, judecătorul fondului, deşi la termenul din 15 iunie 2009 a constatat şi pus în vedere reprezentantului societăţii necesitatea timbrării la valoare, sub sancţiunea anulării cererii, ulterior el a soluţionat acţiunea în pretenţii fără să facă aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997, modificată, care statuează fără echivoc că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar dacă taxa nu a fost plătită în cuantumul legal în momentul înregistrării cererii instanţa va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit fiind sancţionată cu anularea cererii, prevederi similare fiind cuprinse şi în art. 9 din O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, cu modificările ulterioare. De asemenea, tribunalul, invocând art. 23 alin. 21 din Legea nr. 146/1997, modificată, în mod greşit a făcut aplicarea, prin analogie, a alin. 5 al art. 20 din acelaşi act normativ, referitor la darea în debit pentru diferenţa de taxă de timbru neachitată. Acest din urmă text de lege priveşte exclusiv instanţele de control judiciar, statuând că în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităţilor teritoriale subordonate Ministerului Finanţelor Publice în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislaţiei privind executarea silită a creanţelor bugetare. Aceasta, cu atât mai mult cu cât darea în debit se referă la „debitoare” (or, în primul alineat al dispozitivului sunt menţionaţi doi debitori – dl. N.C.D. şi S.C. E S.A. Bucureşti –, deşi aceştia au avut calitatea de pârâţi şi, deci, nu datorau nicio taxă judiciară), fără a se preciza expres partea, cu indicarea elementelor de identificare strict necesare în vederea executării hotărârii.

Faţă de cele reţinute, în baza art. 312 alin. 2 şi 5 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A S.R.L. Arad, a casat în tot încheierea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Arad, urmând ca această instanţă să verifice atât actul de dispoziţie depus de părţi, cât şi existenţa la dosar a taxelor judiciare aferente cererii de chemare în judecată, precum şi să statueze cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de pârâtul persoană fizică.

Domenii speta

Spete similare