Suspendarea judecăţii de instanţa de recurs. Atacarea încheierii. Inadmisibilitate

Suspendarea judecăţii de instanţa de recurs. Atacarea încheierii. Inadmisibilitate

 C. proc. civ., art. 242, art. 2441

Asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

O încheiere interlocutorie, prin care s-a întrerupt cursul judecăţii, poate fi atacată cu recurs pe cale separată doar dacă fondul este supus vreunei căi de atac, nu şi încheierea prin care o instanţă de recurs a luat o asemenea măsură procesuală, pentru că altfel s-ar deschide părţii calea recursului la recurs.

(Decizia civilă nr. 368 din 16 martie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)

Prin încheierea de şedinţă din 16 ianuarie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4903/325/2008 Tribunalul Timiş, în temeiul art. 242 pct. 2 din Codul de procedură civilă, a suspendat judecarea cauzei privind recursul declarat de pârâta S.C. G S.R.L. Constanţa în contradictoriu cu reclamanta intimată S.C. A S.R.L. Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 11843 din 30 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 4903/325/2008 având ca obiect pretenţii comerciale, hotărâre prin care societatea pârâtă a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 46.907,36 lei cu titlu de debit, la care se adaugă dobânda legală începând cu data de 23 octombrie 2006 şi până la achitarea ei integrală.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că la termenul de judecată din 16 ianuarie 2009 niciuna dintre părţi nu s-a prezentat şi nici nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă, ceea ce face aplicabile prevederile art. 242 pct. 2 din Codul de procedură civilă.

Împotriva încheierii de mai sus a declarat recurs pârâta S.C. G S.R.L. Constanţa, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând desfiinţarea ei şi trimiterea cauzei la tribunal în vederea continuării judecaţii, pentru următoarele motive:

În fapt, a formulat recurs împotriva sentinţei Judecătoriei Timişoara prin care a fost obligată la plata sumei de 46.907,36 lei cu titlu de debit, la care se adaugă dobânda legală. Prin cererea de recurs a indicat drept sediu procedural ales adresa reprezentantului său convenţional, avocatul C.U. din loc. Iaşi. Recursul a primit termen de judecată la data de 16 ianuarie 2009, dar pentru acest termen citarea sa nu s-a realizat la adresa indicată în petiţia de recurs, ci la sediul social din loc. Constanţa. Fără ca instanţa de control judiciar să observe acest aspect, la acelaşi termen pricina a fost suspendată pentru lipsa părţilor, deşi procedura de citare nu fusese realizată în mod corect.

Prin decizia civilă nr. 368 din 16 martie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de societatea pârâtă împotriva încheierii de şedinţă din 16 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 4903/325/2008.

În considerente Curtea a reţinut că, potrivit art. 242 din Codul de procedură civilă, instanţa va suspenda judecata: 1) când amândouă părţile o cer; 2) dacă niciuna din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii. Cu toate acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecarea în lipsă.

Prin încheierea de şedinţă din 16 ianuarie 2009 Tribunalul Timiş, constatând că niciuna dintre părţi nu s-a prezentat la dezbateri şi nici nu a solicitat judecarea în lipsă, a dispus suspendarea judecăţii.

Fără a mai analiza criticile părţii privitoare la nelegala îndeplinire a procedurii de citare faţă de societate pentru termenul la care tribunalul a dispus suspendarea judecării recursului său formulat împotriva sentinţei civile nr. 11843 din 30 septembrie 2008 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. 4903/325/2008, hotărâre prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 46.907,36 lei cu titlu de debit, la care se adaugă dobânda legală, Curtea constată că recursul declarat de aceasta împotriva încheierii de suspendare a judecăţii este inadmisibil, întrucât art. 2441 din Codul de procedură civilă statuează fără echivoc că asupra suspendării judecării procesului, instanţa se va pronunţa prin încheiere care poate fi atacată cu recurs în mod separat, cu excepţia celor pronunţate în recurs. Recursul se poate declara cât timp durează suspendarea cursului judecării procesului, atât împotriva încheierii prin care s-a dispus suspendarea, cât şi împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a procesului.

În alte cuvinte, o încheiere interlocutorie, prin care s-a întrerupt cursul judecăţii, poate fi atacată cu recurs pe cale separată doar dacă fondul este supus vreunei căi de atac, nu şi încheierea prin care o instanţă de recurs a luat o asemenea măsură procesuală, pentru că altfel s-ar deschide părţii calea recursului la recurs, ceea ce, în actualul sistem al procedurii civile române nu este admis. În opinia Curţii, un asemenea recurs nu poate fi primit pe simplul temei că întreruperea cursului judecăţii şi, deci, a soluţionării acţiunii unei persoane nu poate rămâne în afara controlului judecătoresc, soluţia contrară echivalând în fapt cu refuzul, chiar şi pe timp limitat, al accesului la justiţie, ceea ce ar încălca prevederile art. 21 din Constituţia României, precum şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât, pe de o parte, oricare dintre participanţii la proces are la dispoziţie, bineînţeles, în interiorul termenului de perimare, posibilitatea de a solicita repunerea pricinii pe rol, iar pe de altă parte, instanţa de la Strasbourg a statuat în mod constant că dreptul de acces la justiţie nu poate fi în niciun caz un drept absolut, ca orice libertate, el putând suferi anumite limitări din partea puterii de stat, cum este şi norma potrivit căreia încheierea de suspendare a judecăţii unui proces pronunţată de o instanţă de recurs nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs. Chiar dacă limitări aplicate de stat nu pot fi admise dacă restrâng accesul la justiţie de o manieră sau până la un punct în care acest drept fundamental este atins în substanţa sa, câtă vreme partea interesată nici măcar nu a solicitat tribunalului repunerea dosarului pe rol, cerere care, eventual, să-i fi fost respinsă de către instanţă, în speţă nu se poate vorbi de nesocotirea garanţiilor conferite de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Domenii speta

Spete similare