Taxe vamale datorate în urma controlului a posteriori. Limitele controlului judecatoresc
În conditiile în care autoritatea vamala a statului exportator a comunicat expres ca produsele în litigiu nu sunt produse originare în conformitate cu Acordul încheiat între Comunitatea Europeana si România, autoritatea vamala a statului importator (Vama Timisoara) avea obligatia anularii regimului vamal preferential acordat initial, nefiind abilitata a verifica legalitatea acestor acte.
Astfel, întrucât actul vamii straine nu a fost revocat sau desfiintat într-o procedura jurisdictionala aplicabila statului respectiv, el ramâne opozabil atât titularului operatiunii vamale, cât si autoritatii vamale a statului importator, instantele judecatoresti neavând competenta sa îl înlature, sa îl modifice ori sa îl completeze, dupa reguli aplicabile altor domenii decât dreptului vamal.
Curtea de Apel Iasi, decizia nr. 212/CA din 7 aprilie 2008
Prin sentinta civila nr. 2/CA din 8 ianuarie 2008, Tribunalul Iasi a admis actiunea formulata de reclamanta S.C. „K.I.” S.R.L. Iasi în contradictoriu cu pârâta Agentia Nationala de Administrare Fiscala, prin D.G.F.P. Iasi, si Directia Regionala Vamala Timisoara-Biroul Vamal Timisoara, dispunând anularea deciziei nr. 154 din 8 septembrie 2006 emisa de A.N.A.F. – D.G.F.P. Iasi, si a actului constatator nr. 881 din 8 iunie 2006, emis de D.R.V. Timisoara, exonerând petenta de plata sumei de 6.070 lei reprezentând diferente taxe vamale si obligând pârâtele la plata sumei de 39 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a se pronunta astfel, prima instanta a retinut ca, în baza declaratiei vamale I 48712 din 20 iunie 2002, S.C. „K.I.” S.R.L. Iasi a importat o serie de bunuri din R.F. a Germaniei, ca dovada originii comunitare a acestora a facut-o cu factura nr. 3 din 20 iunie 2002, ca aceasta dovada a fost infirmata cu ocazia controlului a posteriori efectuat de autoritatea vamala si ca, urmare acestui fapt, s-a emis actul constatator nr. 881 din 8 iunie 2006, prin care s-a stabilit, în sarcina importatorului, o obligatie fiscala în suma de 6.070 lei, reprezentând diferente taxe vamale.
Raportându-se la prevederile Protocolului nr. 4 referitor la definitia notiunii de „produse originare” si metodele de cooperare administrativa, anexa la Acordul european instituind o asociere între România si Comunitatile Europene, prima instanta a retinut ca autoritatile vamale germane au autorizat exportatorul pentru a întocmi acest tip de document, oferindu-i-se garantiile impuse de Protocol si ca nu exista nici o explicatie rezonabila pentru care, ulterior, vama germana îsi infirma aceasta pozitie, apreciindu-se ca simpla adresa a Vamii germane, care nu este însotita de nici o alta dovada privind originea necomunitara a respectivelor bunuri si în care nu se arata care sunt considerentele pe care s-a bazat, pentru a se putea face o eventuala contradovada si garanta petentilor dreptul la un proces echitabil, nu poate înlatura dovezile pe care le-a facut petenta, în sensul ca bunurile sunt de origine comunitara, în conditiile în care, în spete similare, urmând demersuri costisitoare si greoaie, vama germana a revenit, aratând ca dintr-o regretabila eroare a afirmat ca bunurile nu sunt de origine comunitara.
Constatând îndeplinite conditiile impuse de Protocolul nr. 4 si faptul ca factura prezentata de exportator îndeplineste întocmai conditiile formale, prima instanta a apreciat ca recalcularea diferentelor de taxe vamale apare fara suport juridic, documentele de însotire a marfii cuprinzând si declaratia de conformitate din data de 3 septembrie 2002, specifica bunurilor comercializate în spatiul comunitar, exportatorul garantând originea bunurilor, concluzionându-se ca, fara suport probator, autoritatile vamale au anulat regimul tarifar preferential ce trebuia acordat.
Curtea a admis recursurile pârâtelor ca întemeiate, sens în care a retinut urmatoarele:
Este necontestat faptul ca reclamanta-intimata a importat, în anul 2002, o serie de marfuri din R.F. a Germaniei, ca, în baza mentiunilor facute de exportator pe factura nr. 3 din 20 iunie 2002, acesteia i s-a acordat un regim vamal preferential si ca, în urma controlului a posteriori, solicitat de autoritatea vamala a statului importator, autoritatea competenta a statului exportator a comunicat ca „Verificarea a aratat ca produsele mentionate în facturile numite mai sus nu sunt produse originale în conformitate cu Acordul încheiat între Comunitatea Europeana si România”, comunicare ce a stat la baza emiterii actului constatator contestat.
Chiar daca s-a facut o prezentare exhaustiva a prevederilor Protocolului nr. 4, prima instanta nu a observat ca, în cadrul controlului de legalitate ce s-a cerut, era obligata sa se rezume doar la a verifica daca actul constatator nr. 881 din 8 iunie 2006 si decizia nr. 154 din 8 septembrie 2006 au fost emise în baza si cu respectarea reglementarilor legale aplicabile, în speta fiind aplicabile, la acea data, Legea nr. 141/1997 privind Codul vamal si H.G. nr. 1114/2001.
Ori, daca s-ar fi examinat dispozitiile art. 107 din H.G. nr. 1114/2001, s-ar fi putut constata ca „În toate cazurile în care în urma verificarii dovezilor de origine rezulta ca acordarea regimului preferential a fost neîntemeiata, autoritatea vamala ia masuri pentru recuperarea datoriei vamale prin întocmirea de acte constatatoare”.
Cum era dovedit ca, în cadrul procedurii consacrate de art. 32 din Protocolul nr. 4, autoritatea competenta a statului exportator a infirmat valabilitatea dovezii de origine eliberata de exportator, singura recunoscuta de art. 16 din acelasi Acord, alaturi de certificatul de circulatie a marfurilor EUR 1, autoritatea vamala a statului importator, în speta Vama Timisoara, era obligata sa procedeze la anularea regimului vamal preferential acordata initial, în considerarea unei dovezi care si-a pierdut valabilitatea si opozabilitatea, prin faptul infirmarii.
Nici autoritatile vamale ale statului importator si nici instantelor judecatoresti chemate sa verifice legalitatea actelor emise de acestea nu li se recunoaste dreptul, de nici o norma interna sau acord international la care România este parte, de a cerceta si a se pronunta asupra valabilitatii actelor îndeplinite de autoritatile unor terte state, jurisdictia instantelor românesti fiind limitata, legalmente, la actele îndeplinite pe teritoriul României, de autoritatile si institutiile publice supuse jurisdictiei acestui stat.
Exprimarea unor opinii si retinerea ca argument al solutiei adoptate a aprecierilor pe care judecatorul român le face cu privire la actele si maniera de lucru, constatarile autoritatilor vamale germane nu reprezinta doar o încalcare a limitelor investirii, prin extinderea controlului la actele statului exportator, dar si o depasire nepermisa a limitelor puterii judecatoresti, nici o norma legala nepermitând judecatorului sa se pronunte asupra valabilitatii si legalitatii acestora, în conditiile în care Protocol nr. 4, nu obliga autoritatile statelor contractante ca, în cadrul institutionalei lor cooperari administrative, sa urmeze o procedura anume, sa foloseasca termeni bine definiti, sa se explice si sa probeze realitatea celor sustinute în raspunsul dat autoritatilor competente ale statului solicitant.
Este adevarat ca reclamantul are dreptul la un proces echitabil, dar acest fapt nu înseamna ca jurisdictia nationala a importatorului se poate extinde asupra actelor si faptelor îndeplinite pe teritoriul statului exportator, cu care de altfel reclamanta din prezenta cauza a intrat în raporturi juridice directe în momentul în care a cumparat marfuri (folosite) de la firma „G.R.”, trebuind sa se faca distinctie neta atât între raportul comercial si raportul administrativ, cât si între raporturile dintre cumparator si autoritatile statului exportator, pe de o parte, si raporturile dintre importator si autoritatile sale nationale, pe de alta parte.
Fiecare din aceste raporturi este supus unor regimuri juridice, nationale, distincte, astfel ca, daca autoritatile statului exportator au lucrat cu încalcarea regimului juridic aplicabil în acel stat, cel ce se considera vatamat era în drept sa le atace la autoritatile cu competente jurisdictionale din statul respectiv, indiferent cât de costisitoare sau greoaie ar fi fost acestea, pentru ca numai acestea erau în drept sa le verifice activitatea.
Atâta timp cât actul vamii germane nu a fost revocat, sau desfiintat într-o procedura jurisdictionala aplicabila lui, el ramâne opozabil atât titularului operatiunii comercial-vamale, în speta reclamantei S.C. „K.I.” S.R.L. Iasi, cât si autoritatii vamale a statului importator, nefiind permis, nici chiar instantei judecatoresti sa-l înlature, sa-l modifice, sa-l completeze, sau sa-l interpreteze dupa regulile cunoscute de judecator, dar aplicabile în alte domenii ale dreptului decât în dreptul vamal.
Ca atare, constatând ca s-a facut o gresita aplicare a legii, ca s-a depasit în mod implicit limita puterii judecatoresti si a jurisdictiei nationale, Curtea, în temeiul art. 312 Cod procedura civila, a admis recursurile, a modificat în tot hotarârea atacata si, în fond, a respins actiunea, masura anularii regimului vamal preferential fiind rezultatul direct si imediat al infirmarii dovezii de origine prezentate de importator, fara ca actul de infirmare sa poata face obiectul controlului autoritatilor si instantelor statului importator.