Tulburare de posesie. Tulburarea folosintei locuintei

Dosar Nr. 488 (09.06.2008)

Tulburare de posesie. Tulburarea folosintei locuintei.

Prin sentinta penala nr. 488/9.06.2008 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti s-a dispus admiterea plângerii formulate de petentul D.M.

În temeiul art. 2781 al 8 lit. b C.p.p. s-a dispus desfiintrea ordonantei din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si Rezolutiei din 15.04.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si trimiterea cauzei la Parchetul de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, în vederea redeschiderii urmaririi penale fata de învinuitul D.L., pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1, 3 Cod penal, precum si în vederea începerii urmaririi penale fata de faptuitoarea D.M., pentru savârsirea infractiunii de complicitate la infractiunea de tulburare de posesie, prevazuta de art.26 raportat la art.220 al.1, 3 Cod penal, si a infractiunii de tulburarea folosintei locuintei, prevazuta de art.320 al.1 din Codul penal, si fata de faptuitorul D.L., pentru savârsirea infractiunii de tulburarea folosintei locuintei, prevazuta de art.320 al.1 din Codul penal.

Pentru a pronunta aceasta solutie instanta a retinut ca prin plângerea formulata la 12.05.2008 petentul D.M. a solicitat instantei ca prin hotarârea pe care o va pronunta sa infirme solutia de scoatere de sub urmarire penala dispusa prin Ordonanta din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmaririi penale fata de intimatul D.L., pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1 Cod penal, în masura în care probele existente la dosar nu sunt suficiente pentru retinerea cauzei spre judecare.

În motivarea plângerii, petentul a aratat ca, în mod nelegal le-a fost respinsa plângerea împotriva ordonantei din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, de catre prim-procuror, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.

În urma cercetarilor efectuate în cauza, la data de 24.05.2007 prin ordonanta, Parchetul de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, în temeiul art.249, art.11 pct.1 lit.b si art.10 lit.d C.p.p., a dispus scoaterea de sub urmarire penala fata de intimatul D.L., pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1 Cod penal, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii în raport de latura obiectiva, solutie împotriva careia petentul a înteles sa formuleze plângerea ce face obiectul prezentei cauze.

Prin Rezolutia din 15.04.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a fost respinsa ca neîntemeiata plângerea formulata de petentul D.M. împotriva solutiei mentionate anterior.

În temeiul art.2781 alin.7 C.p.p. instanta, procedând la judecarea plângerii formulate de petentul D.M. împotriva ordonantei din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, pe baza lucrarilor si a materialului din dosarul cauzei, constata ca aceasta este întemeiata.

Solutia Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, de scoatere de sub urmarire penala fata de fata de intimatul D.L., pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1 Cod penal, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infractiunii în raport de latura obiectiva, este nelegala si netemeinica, având la baza cercetari incomplete si fiind data cu încalcarea principiilor procesual penale referitoare la aflarea adevarului si la rolul activ al organelor de urmarire penala, prevazute la art.3 si art.4 din Codul de procedura penala.

Astfel, la data de 16.12.2005, petentul D. M. a formulat o plângere penala, pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1 Cod penal, sesizând ca, în fapt, fiul sau, D. L., a ocupat împotriva vointei sale, dar cu acceptul sotiei sale, D. M. – mama faptuitorului, o camera si holul de la intrarea în locuinta petentului, proprietate codevalmasa cu sotia sa, refuzând eliberarea acestora. A mai aratat petentul ca ocuparea acestor parti din imobil s-a facut din a treia decada a lunii martie 2000, faptuitorul parasindu-si apartamentul sau, proprietate personala, cu doua camere si dependinte, situat în cartierul F., unde îsi are domiciliul stabil.

De asemenea, la data de 25.07.2000, în absenta sa, lucrurile personale ale sale au fost mutate într-o alta camera, în camera lui mutându-se sotia sa, din vara anului 2000 petentul nemaiavând acces în camera fiului sau si în holul ce desparte camera fiului sau de cea a mamei sale – sotia petentului.

Prin Rezolutia din data de 11.10.2006 s-a început urmarirea penala împotriva învinuitului D. L. pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1 Cod penal, masura confirmata de procuror la data de 16.10.2006, retinându-se ca învinuitul refuza sa paraseasca imobilul situat în Bucuresti, str. G.M.

Fiind audiata, D. M. – mama învinuitului si sotia partii vatamate – a aratat ca ea este cea care i-a cerut fiului sau sa se mute în imobilul apartinând ei si sotului, fiind dobândit în timpul casatoriei, si nu este de acord ca acesta sa îl paraseasca, în ciuda refuzului sotului de a-l tolera.

Petentul a apelat la instanta civila, printr-o actiune în evacuare, prin sentinta civila a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti dispunându-se evacuarea intimatului din imobilul din Bucuresti, str. G. M., cu respingerea cererii de interventie în interes propriu formulata de D.M..

S-a retinut, în considerentele acestei hotarâri, ca „în conditiile în care doar tatal are un drept de proprietate, alaturi de intervenienta, asupra apartamentului situat în Bucuresti, str. G. M., pârâtului-reclamant revenindu-i doar statutul juridic de tolerat (si statutul faptic de „intolerat”), întrucât unul dintre coproprietari nu accepta prezenta în imobil a unei persoane fara drepturi locative proprii, chiar daca este vorba despre propriul fiu, instanta apreciaza ca se impune pentru a da eficienta deplina tuturor prerogativelor dreptului de proprietate si, nu în ultimul rând, pentru a pune capat unei stari permanente de tensiune, dispunerea evacuarii. (...) Retinând ca pârâtul reclamant nu are un drept locativ propriu, ca între unul dintre coproprietari si persoana tolerata (în fapt, netolerata) exista o permanenta stare de conflict care este de natura sa stânjeneasca folosinta apartamentului de catre reclamantul-pârât, instanta urmeaza sa admita actiunea si sa dispuna evacuarea pârâtului-reclamant în temeiul art.44 din Constitutie, care ocroteste si garanteaza dreptul de proprietate. Singura modalitate prin care reclamantul pârât îsi poate asigura folosinta linistita a bunului proprietatea sa este îndepartarea din imobil a persoanei care nu are niciun drept locativ propriu. (...) prin depunerea cererii de interventie în interes propriu, coproprietarul devalmas în persoana sotiei reclamantului si mamei pârâtului a demonstrat dezacordul proprietarului fata de actiunea reclamantului, ceea ce nu afecteaza temeinicia acesteia. Chiar daca ambii soti se bucura de un drept de proprietate devalmasa în privinta apartamentului, acest lucru nu înseamna ca unul dintre ei, în speta reclamantul, trebuie sa fie silit sa accepte folosirea spatiului aflat în coproprietate, de o terta persoana cu care nu a încheiat niciun contract de locatiune. Daca intervenienta doreste sa locuiasca împreuna cu pârâtul-reclamant are posibilitatea de a solicita instantei competente, în conditiile legii, sistarea starii de coproprietate devalmasa, urmând a permite folosirea spatiului ce-i va fi atribuit, de catre pârâtul reclamant. (...) Nu se poate accepta ideea grevarii dreptului de folosinta al unui coproprietar ce rezulta din dreptul de proprietate ca efect al unui consimtamânt unilateral din partea altui coproprietar în privinta folosintei bunului comun.”

În aceste conditii, în cauza în mod corect a fost începuta urmarirea penala fata de învinuit, sub aspectul savârsirii infractiunii de tulburare de posesie, cu privire la existenta carora sunt date si indicii temeinice, dar cercetarile – limitate doar la încadrarea juridica si faptuitorul indicate de petent – au fost incomplete, de natura a o prejudicia pe partea vatamata.

Astfel, potrivit art.220 al.1 din Codul penal, infractiunea de tulburare de posesie consta în ocuparea, în întregime sau în parte, fara drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fara consimtamântul acestuia sau fara aprobare prealabila primita în conditiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat, obiectul juridic principal constând în relatiile sociale referitoare la posesia asupra bunurilor imobile.

Elementul material se poate realiza fie printr-o actiune fie printr-o inactiune. În modalitatea comisiva, fapta consta în actiunea de ocupare de luare în stapânire, a unui imobil aflat în posesia altuia. Ocuparea imobilului, totala sau partiala, trebuie sa fie efectiva, adica sa aiba o anumita durata. Ocuparea imobilului trebuie sa se realizeze fara drept, fara consimtamântul persoanei care are posesia respectivului imobil sau fara aprobarea prealabila primita în conditiile legii. Ca modalitati concrete, fapta se savârseste prin alte mijloace decât cele care determina forma agravanta din alin. (2), putând consta, de exemplu, în împrejmuirea cu gard a terenului ocupat, instalarea într-un imobil, efectuarea lucrarilor de întretinere a terenului ocupat etc. În modalitatea omisiva, fapta consta în refuzul de a elibera imobilul ocupat în conditiile textului de incriminare. În aceasta modalitate, dupa ocuparea imobilului, faptuitorul refuza eliberarea acestuia. Este necesara o cerere de eliberare a imobilului, cerere care trebuie sa fie expresa si sa provina de la titularul dreptului încalcat. Daca cererea de eliberare a imobilului trebuie sa fie expresa, refuzul de eliberare a acestuia poate fi explicit sau implicit.

Faptul ca unul din coproprietarii imobilului îsi da acordul la ocuparea acestuia nu poate duce la înlaturarea raspunderii penale a faptuitorului, câta vreme prezumtia – relativa – cu privire la acordul si al celuilalt (celorlalti) coproprietar(i) este rasturnata de refuzul manifest al acestuia(acestora) din urma de a tolera o asemenea ocupare, refuz concretizat în cauza inclusiv prin intentarea unei actiuni în evacuare de catre petent împotriva intimatului.

Solutia de netrimitere în judecata a învinuitului sub acest aspect nu poate decât sa încurajeze atitudinea acestuia, de nerespectare a legii penale si, nu în ultimul rând, de sfidare a dispozitiilor unei instante judecatoresti, atitudine care va culmina, probabil, cu opozitia la executarea hotarârii judecatoresti de evacuare si, deci, comiterea si a infractiunii de nerespectare a hotarârilor judecatoresti, prevazuta de art.271 din Codul penal.

De asemenea, potrivit art.320 al.1 din Codul penal, infractiunea de tulburarea folosintei locuintei consta în fapta prin care se tulbura în mod repetat folosinta locuintei locatarilor dintr-un imobil, ori prin care se împiedica normala folosinta a locuintei, obiectul juridic constând în relatiile sociale referitoare la dreptul fiecarei persoane de a-si folosi locuinta în mod linistit, nestingherit.

Elementul material al laturii obiective se realizeaza prin fapte alternative, prin care: se tulbura în mod repetat folosinta locuintei locatarilor dintr-un imobil, ori se împiedica normala folosinta a locuintei. Daca aceste acte constituie prin ele însele infractiuni, se aplica regulile referitoare la concursul de infractiuni. Actele prin care se tulbura folosirea locuintei locatarilor dintr-un imobil trebuie sa aiba caracter repetat, în caz contrar, fapta neconstituind infractiune. Actele repetate pot prezenta forme distincte si pot aduce stânjeniri variate folosintei locuintei. Fapta poate privi un imobil cu mai multi locatari, dar si un imobil locuit de o singura persoana, iar calitatea de locatar o are numai persoana care ocupa imobilul în baza unui titlu legal. Împiedicarea normalei folosinte a locuintei presupune o activitate prin care se face imposibila folosinta normala a locuintei. Spre deosebire de fapta prin care se tulbura folosinta locuintei locatarilor dintr-un imobil, care presupune o stânjenire adusa în general folosintei locuintei locatarilor, o atingere adusa linistii si vietii lor domestice, cotidiene, fapta prin care se împiedica folosinta normala a locuintei presupune o stânjenire adusa folosintei unei anumite locuinte, punerea titularului dreptului de folosinta în situatia de a nu-si putea exercita în mod firesc dreptul sau. Aceasta fapta poate consta în împiedicarea accesului în locuinta sau într-o anumita încapere prin punerea de obstacole, în întreruperea nejustificata a apei, gazului sau energiei electrice, în interzicerea accesului în unele dependinte etc. Fapta prin care se împiedica normala folosinta a locuintei realizeaza latura obiectiva a infractiunii chiar daca este savârsita si o singura data, deoarece cerinta savârsirii în mod repetat se refera numai la fapta prin care se tulbura folosirea locuintei locatarilor dintr-un imobil. Urmarea imediata consta într-o încalcare a libertatii persoanei, sub aspectul normalei folosinte a locuintei.

Acestea fiind spuse, instanta apreciaza ca trebuia ca organele de urmarire penala sa faca o corecta încadrare juridica a faptelor reclamate de partea vatamata, care, pe lânga faptul ca sunt de natura a întruni elementele constitutive ale infractiunii de tulburare de posesie, acordul unuia dintre coproprietari cu fapta învinuitului si chiar înlesnirea ei neputând duce la înlaturarea caracterului penal al acesteia, ci la cercetarea si a coproprietarului pentru complicitate la infractiunea de tulburare de posesie, se circumscriu si infractiunii de tulburarea folosintei locuintei, prevazuta la art.320 al.1 din Codul penal, cu care se afla în concurs.

Potrivit art.222 din Codul de procedura penala, plângerea este încunostintarea facuta de o persoana fizica sau de o persoana juridica, referitoare la o vatamare ce i s-a cauzat prin infractiune. (alin.1)

Plângerea trebuie sa cuprinda: numele, prenumele, calitatea si domiciliul petitionarului, descrierea faptei care formeaza obiectul plângerii, indicarea faptuitorului daca este cunoscut si a mijloacelor de proba. (alin.2)

De asemenea, potrivit art.283 din Codul de procedura penala, plângerea prealabila trebuie sa cuprinda descrierea faptei, indicarea autorului, aratarea mijloacelor de proba, indicarea adresei partilor si a martorilor, precizarea daca persoana vatamata se constituie parte civila si, atunci când este cazul, indicarea persoanei responsabile civilmente.

Prin urmare, nu persoana vatamata stabileste încadrarea juridica a faptelor de care întelege sa se plânga, iar în masura în care o face organele judiciare nu sunt tinute de aceasta.

Or, în cauza, organele de urmarire penala nu au procedat la stabilirea încadrarii juridice corecte a faptelor descrise în plângere, dupa cum am aratat anterior, omitând ca aceasta a reclamat si ca îi este împiedicat accesul la anumite parti ale locuintei, de catre fiul si sotia sa.

Cu privire la solutia data în prezenta cauza, trebuie mentionat ca plângerea în fata judecatorului împotriva rezolutiilor sau ordonantelor procurorului de netrimitere în judecata, reglementata de art.2781 din Codul de procedura penala, are natura juridica a unei cai de atac. Solutionând plângerea, judecatorul se limiteaza la examinarea legalitatii si temeiniciei rezolutiei sau ordonantei atacate, pe baza lucrarilor si a materialului din dosar si a oricaror înscrisuri noi prezentate. Având în vedere limitele controlului judiciar, instanta nu poate extinde obiectul verificarii în privinta unor fapte sau persoane necuprinse în rezolutia sau ordonanta atacata si invocate cu prilejul judecarii plângerii, în privinta altor persoane sau fapte petitionarul trebuind sa sesizeze separat organul de urmarire penala. Interpretând per a contrario practica instantei supreme în acest sens rezulta ca, solutionând plângerea, instanta poate extinde obiectul verificarii în privinta unor fapte sau persoane care, desi invocate în plângerea penala formulata initial de petent, nu au fost cuprinse în rezolutia sau ordonanta atacata ca urmare a omisiunii organelor de urmarire penala, cum este în speta cazul numitei D.M..

Or, potrivit art.131 al.4 din Codul penal, fapta atrage raspunderea penala a tuturor participantilor la savârsirea ei, chiar daca plângerea prealabila s-a facut sau se mentine numai de catre una dintre ele. Partea vatamata are la dispozitie calea împacarii cu privire la faptuitoarea D.M..

Fata de cele expuse, în temeiul art. 2781 al 8 lit. b C.p.p., instanta va desfiinta Ordonanta din data de 24.05.2007 a Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si Rezolutia din 15.04.2008 a Prim-Procurorului Parchetului de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti si va trimite cauza la Parchetul de pe lânga Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, în vederea redeschiderii urmaririi penale fata de învinuitul D.L., pentru savârsirea infractiunii de tulburare de posesie, prevazuta de art.220 al.1, 3 Cod penal, precum si în vederea începerii urmaririi penale fata de faptuitoarea D.M., pentru savârsirea infractiunii de complicitate la infractiunea de tulburare de posesie, prevazuta de art.26 raportat la art.220 al.1, 3 Cod penal, si a infractiunii de tulburarea folosintei locuintei, prevazuta de art.320 al.1 din Codul penal, si fata de faptuitorul D. L., pentru savârsirea infractiunii de tulburarea folosintei locuintei, prevazuta de art.320 al.1 din Codul penal.

Art. 2781 al 8 lit. b C.p.p. mai prevede ca judecatorul este obligat sa arate motivele pentru care a trimis cauza procurorului, indicând totodata faptele si împrejurarile ce urmeaza a fi constatate si prin care anume mijloace de proba.

În acest text de lege, legiuitorul s-a referit la obligatia instantei de a motiva solutia pronuntata (în speta cea de trimitere a cauzei pentru completarea actelor premergatoare), motivare care trebuie sa fie cuprinsa potrivit art.356 Cod de procedura penala în expunerea hotarârii judecatoresti. Astfel, art.356 al.1 lit.c din Codul de procedura penala prevede ca expunerea trebuie sa cuprinda analiza probelor care au servit ca temei pentru solutionarea cauzei penale, motivarea solutiei cu privire la latura civila a cauzei, precum si analiza oricaror elemente de fapt pe care se sprijina solutia data în cauza.

Dispozitivul unei hotarâri penale trebuie sa cuprinda datele prevazute de art.357 Cod de procedura penala, precum datele privitoare la persoana inculpatului, solutia data de instanta, date referitoare la masuri preventive, masuri asiguratorii, cheltuieli judiciare, calea de atac, data la care hotarârea a fost pronuntata.

A mentiona împrejurarile la care se refera art. 2781 al 8 lit. b teza a II-a Cod de procedura penala (faptele si împrejurarile ce urmeaza a fi constatate, mijloacele de proba prin care se va face constatarea, motivele solutiei adoptate) în dispozitivul hotarârii înseamna a încalca dispozitiile art.356 si art.357 Cod de procedura penala, incluzând motivarea hotarârii atât în expunere cât si în dispozitivul sentintei penale.

În consecinta, instanta apreciaza ca în cazul admiterii plângerii împotriva unei solutii de netrimitere în judecata, urmata de trimiterea cauzei la procuror, dispozitivul sentintei va cuprinde strict solutia adoptata, urmând ca în considerente sa se arate aspectele mentionate de art. 2781 al 8 lit. b teza a II-a Cod de procedura penala.

În acest sens s-a pronuntat de altfel si Î.C.C.J., statuând, într-o decizie recenta, ca sentinta pronuntata în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen. este legala, atunci când faptele si împrejurarile ce urmeaza a fi constatate, precum si mijloacele de proba sunt indicate în considerente, chiar daca nu sunt indicate în dispozitiv. (Î.C.C.J., sectia penala, decizia nr. 1260 din 7 martie 2007).

Cu privire la solutia de retinere a cauzei spre judecare, potrivit art. 2781 al 8 lit. c C.p.p., în conditiile în care nu s-au efectuat acte de urmarire penala cu privire la infractiunea prevazuta de art.320 al.1 din Codul penal si nici fata de faptuitoarea Dudau Maria, aceasta nu poate fi data, având în vedere ca prin Decizia nr. XLVIII din 4 iunie 2007 a Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectiile Unite, admitându-se recursul în interesul legii, s-a stabilit ca dispozitiile art.2781 alin.8 lit.c din Codul de procedura penala se interpreteaza în sensul ca: În cazul plângerii formulate împotriva rezolutiei, ordonantei si dispozitiei din rechizitoriu, prin care s-a dispus neînceperea urmaririi penale sau clasarea, instanta învestita nu poate pronunta solutia prevazuta de art.2781 alin.8 lit.c din Codul de procedura penala.

În baza art. 192 alin. 3 C.p.p., cheltuielile judiciare avansate de stat ramân în sarcina acestuia.