Uzucapiune în regim de carte funciară. Legea aplicabilă. Uzucapiunea extratabulară.

Dosar Nr. 338 (02.10.2009)

Uzucapiune în regim de carte funciara. Legea aplicabila. Uzucapiunea extratabulara.

Sectia civila – Decizia civila nr. 338/02 octombrie 2009

Prin sentinta civila nr. 252/2008 pronuntata de Judecatoria Avrig în dosar nr. 1038/787/2007 a fost respinsa actiunea civila formulata si precizata de reclamantii OS si OI în contradictoriu cu pârâta BDL pentru uzucapiune.

Pentru a hotarî astfel, prima instanta a retinut ca asupra imobilului în litigiu înscris în CF nr. 4294 Turnu Rosu nr. top. 829/3, 830/3, 832/3 si 833/3 teren pentru constructii cu o casa de locuit, în suprafata de 460 mp, proprietara tabulara este GP, iar pe teren se afla edificata o casa cu etaj. Proprietara tabulara a decedat la 05.07.1975 avându-l ca unic mostenitori pe GI, fiu, decedat la 12.12.1979 si care, i-a avut ca mostenitori pe GT, decedata la 28.06.1994 si pe GI decedat la 07.01.2002. Succesiunea acestuia din urma a fost acceptata de pârâta BDL, iar dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus se regaseste în patrimoniul succesoral al pârâtei, fapt atestat de certificatele de mostenitor depuse în cauza.

Prima instanta a constatat ca nu sunt aplicabile în speta dispozitiile art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938, apreciindu-se ca prescriptia achizitiva extratabulara produce efecte doar în ipoteza în care dreptul întabulat pe numele defunctului nu a fost transmis pe cale succesorala mostenitorilor proprietarului tabular, ceea ce nu corespunde situatiei de fapt din speta.

Pe de alta parte, s-a retinut ca art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 prevede ca posesia trebuie sa fie exercitata în conditiile legii, timp de 20 de ani dupa moartea proprietarului tabular, însa, posesia exercitata de reclamanti nu este una utila. Aceasta deoarece, acestia nu au posedat imobilul în litigiu sub nume de proprietar, concluzie care se desprinde din faptul ca acestia au actionat în anul 1996 în judecata pe tatal pârâtei în scopul obtinerii unei hotarâri judecatoresti care sa tina loc de contract autentic de vânzare – cumparare asupra terenului în litigiu. S-a apreciat ca aceasta manifestare a vointei a reclamantilor este fara dubiu incompatibila cu asumarea calitatii de proprietar, ceea ce face ca posesia reclamantilor sa nu fie utila.

Prin decizia civila nr. 104/2009 pronuntata de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 1038/787/2007 a fost admis apelul declarat de reclamantii OS si OI împotriva acestei sentinte care a fost schimbata în tot în sensul admiterii actiunii formulate si precizate si în consecinta:

S-a constatat ca reclamantii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul uzucapiunii si ca au edificat pe acesta o casa de locuit.

S-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului cu titlu de uzucapiune si asupra casei cu titlu de constructie în favoarea reclamantilor.

În considerentele deciziei s-a retinut cu privire la uzucapiunea în regim de carte funciara ca daca posesiunea a început dupa 12 iunie 1947 când a intrat în vigoare DL nr. 115/1938 si sunt 20 de ani de posesie a bunului de la decesul proprietarului tabular, posesorul poate invoca prevederile art. 28 din aceasta lege deoarece acest text nu impune conditiile bunei credinte si a justului titlu. Ca atare, este suficienta trecerea unei perioade de 20 de ani de la decesul proprietarului tabular, GP, care a decedat, asa cum rezulta din certificatul de mostenitor depus la fila 50 dosar fond, la data de 05.07.1975 pentru a se dobândi dreptul de proprietate asupra terenului. Nu au relevanta juridica certificatele de mostenitor atunci când sunt aplicabile prevederile art. 28 din DL nr. 115/1938 care stabilesc în mod expres care sunt conditiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Reclamantii apelanti au folosit terenul peste 20 de ani, situatie de altfel confirmata prin declaratiile martorilor audiati în cauza. În sistem de carte funciara, dupa data de 12 iulie 1947 nu sunt incidente prevederile codului civil referitoare la uzucapiune. În acest context, asa cum rezulta din declaratiile martorilor audiati de instanta de fond, posesia reclamantilor apelanti a început de peste 20 de ani, deci anterior anului 1988, daca la care proprietarul tabular era decedat, ambele conditii prevazute de art. 28 din DL. nr. 115/1938 fiind întrunite cumulativ, astfel încât instanta de apel a constatat îndeplinirea acestor cerinte absolut necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta BDL solicitând modificarea în totalitate a acesteia în sensul respingerii apelului si mentinerii ca legala si temeinica a solutiei instantei de fond, cu cheltuieli de judecata.

În expunerea motivelor de recurs se arata ca reclamantii ar fi avut posibilitatea sa promoveze actiunea de fata în anul 1996 când sustin ca s-ar fi împlinit termenul de prescriptie achizitiva, însa, nu au facut acest lucru ci l-au chemat în judecata pe GI pentru a obtine o hotarâre care sa tina loc de act de vânzare – cumparare cu privire la bun. O astfel de manifestare este de natura sa recunoasca calitatea de proprietar a autorului pârâtei recurente si este incompatibila cu actiunea de posesie.

În drept invoca dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila si art. 1 din Protocolul Aditional la C.E.D.O si arata ca lipsirea sa de proprietate în favoarea intimatilor reclamanti nu poate fi considerata o ingerinta legitima, întrucât conditiile impuse de art. 28 nu sunt îndeplinite în persoana acestora.

În subsidiar întelege sa atraga atentia asupra caderii în desuetudine a dispozitiilor art. 27 si 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 întrucât au încetat ratiunile pentru care acestea au fost instituite si, totodata, acestea nu mai corespund situatiei juridice actuale, problema ce nu a fost transata pe calea recursului în interesul legii solutionat de ICCJ – Sectiile Unite prin Decizia nr. 86/2007.

Verificând decizia atacata prin prisma motivelor invocate si în raport de normele legale incidente Curtea a respins recursul pârâtei pentru urmatoarele motive:

Legea civila se aplica în intervalul de tip cât este în vigoare iar iesirea din vigoare se produce prin abrogarea expresa a acesteia. În doctrina si în jurisprudenta s-a admis ca desuetudinea, respectiv neaplicarea îndelungata a unei legi ca forma de abrogare implicita nu constituie un mod de iesire din vigoare a legii.

Prin art. 69 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 republicata s-a prevazut ca numai la finalizarea lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru întreg teritoriul administrativ al unui judet îsi înceteaza aplicabilitatea Decretul – Lege nr. 115/1938.

În conformitate cu alin. 3 al aceluiasi articol, doar ca urmare a definitivarii cadastrului la nivelul întregii tari se abroga acest decret – lege.

Din aceasta dispozitie a Legii nr. 7/1996 rezulta vointa legiuitorului de a institui o aplicare treptata a noii legi, cu consecinta incidentei, în continuare, a vechilor dispozitii ale Decretului – Lege nr. 115/1938, în acest sens fiind si decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007 a ICCJ.

Asadar, aplicabilitatea tranzitorie a dispozitiilor art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 este justificata obiectiv de procesul de definitivare a lucrarilor cadastrale si a registrelor de publicitate imobiliara pentru întreg teritoriul tarii.

În speta, reclamantii sustin ca termenul prescriptiei achizitive de 20 de ani a început sa curga la 06.07.1975 data la care a intervenit decesul proprietarei tabulare GP.

Dispozitiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozitiilor privitoare la cartile funciare din 27 aprilie 1938 prevad ca prescriptiile împlinite precum si cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite, în ce priveste natura, durata si efectele lor, de dispozitiile legii sub care au început.

Fata de dispozitiile acestui text de lege si având în vedere ca la data la care a început sa curga termenul prescriptiei achizitive de care se prevaleaza reclamantii era în vigoare Decretul - Lege nr. 115/1938, Curtea a constatat ca actiunea acestora nu putea fi întemeiata decât pe dispozitiile art. 28 din acest act normativ, asa cum de altfel s-a si întâmplat si ca în mod corect instanta apelului a verificat prezenta conditiilor prevazute de acest text de lege.

Potrivit art. 28 alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, posesorul unui bun imobil care l-a posedat, în conditiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularei dreptului de proprietate înscris în cartea funciara, poate cere întabularea sa, în temeiul uzucapiunii.

Conditiile cerute de lege pentru a se putea invoca aceasta uzucapiune sunt: titularul dreptului întabulat în cartea funciara sa fie decedat, uzucapantul sa posede imobilul timp de cel putin 20 de ani de la moartea proprietarului tabular si posesia sa sa fie utila, indiferent de buna – credinta sau reaua – credinta a posesorului.

Prima conditie prevazuta de textul mentionat nu intra în discutie, fiind evident îndeplinita.

În privinta termenului de 20 de ani, Curtea a constatat ca în conformitate cu dispozitiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 241/1947 si cu dispozitiile art. 1888 – 1889 Cod civil, în speta termenul prescriptiei achizitive a început la 05.07.1975 si s-a împlinit la 06.07.1995.

Înscrisurile si probele testimoniale din dosarul de fond dovedesc faptul ca posesia reclamantilor a existat în mod efectiv si a fost utila tot timpul curgerii termenului prevazut de lege, iar mostenitorii proprietarului tabular nu au ridicat nici o pretentie sau împotrivire posesiunii exercitate de posesori în tot acest interval de timp.

Ca atare, Curtea a constatat ca la data de 06.07.1995 erau îndeplinite toate cerintele prevazute de art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 astfel ca la aceasta data se poate considera ca s-a produs efectul principal al uzucapiunii respectiv acela ca reclamantii posesori au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discutie.

Împrejurarea ca reclamantii nu au promovat în anul 1996 o actiune în uzucapiune ci una în prestatie tabulara nu poate constitui un impediment la analizarea întrunirii cerintelor art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 în conditiile în care, asa cum s-a constatat mai sus, termenul uzucapiunii era deja împlinit la aceasta data.

Totodata, promovarea acelei actiuni în anul 1996 nu are nici o relevanta în speta sub aspectul aprecierii caracterului util al posesiei exercitate de reclamanti, deoarece, actiunea este din anul 1996, deci ulterioara termenului la care prescriptia achizitiva s-a împlinit, respectiv 06.07.1995. Ori, nu poate avea nici o importanta conduita reclamantilor ulterioara datei de 06.07.1995 de vreme ce s-a dovedit pentru perioada scursa pâna la aceasta data întrunirea cumulativa a tuturor cerintelor art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938.

În aceste conditii este inutila examinarea criticilor recurentei care vizeaza aspecte ulterioare anului 1995 cu referire la faptul ca reclamantii nu au exercitat o posesie utila ci sunt detentori precari data fiind introducerea actiunii din 1996 împotriva antecesorului pârâtei dar si cele referitoare la aplicarea principiului „fraus omnia corumpit”.

Fata de toate cele ce preced, Curtea a constatat ca solutia instantei de apel este judicioasa, în mod corect fiind facuta aplicarea dispozitiilor art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.

În jurisprudenta sa, în acord cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului ( cauza Fernandez – Molina Gonzales s.a contra Spaniei din 18 octombrie 2002), Curtea Constitutionala a statuat ca dispozitiile art. 44 din Constitutie privind garantarea si ocrotirea proprietatii se aplica numai titularilor dreptului de proprietate (decizia nr. 1051/2009 a Curtii Constitutionale).

Nu se poate retine însa ca pârâta ar avea calitatea de proprietara a acestui imobil. Aceasta deoarece ea nu si-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciara în urma dezbaterii succesiunii dupa GP (certificatul de mostenitor nr. 108/1996) si dupa GI (certificatul de mostenitor nr. 130/2004). Recurenta pârâta nu se poate prevala de dispozitiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, acestea nefiind aplicabile în situatia uzucapiunii reglementate de dispozitiile art. 28 din acelasi act normativ. In caz contrar ar fi lipsita de orice eficienta institutia uzucapiunii extratabulare de fiecare data când un mostenitor al proprietarului tabular decedat opune posesorului dreptul sau succesoral neîntabulat în cartea funciara. Ori, aceasta nu corespunde intentiei legiuitorului care în situatia de fata a fost aceea de a recunoaste efecte juridice posesiei prelungite exercitate în conditiile legii dar si de a sanctiona pasivitatea îndelungata (20 de ani) a mostenitorului proprietarului decedat de natura sa permita posesorului sa se comporte public ca titular al dreptului de proprietate.

Ca atare, dispozitiile art. 28 nu pot fi interpretate decât în sensul ca uzucapiunea extratabulara nu poate avea loc daca mostenitorii proprietarului tabular si-au întabulat dreptul de proprietate dobândit prin mostenire. În conditiile în care pârâta recurenta nu are calitatea de proprietara a imobilului în litigiu, invocarea dispozitiilor art. 43 din Constitutia României cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la C.E.D.O nu are relevanta în prezenta cauza.

Asa cum s-a retinut mai sus, toate cerintele prevazute de art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 sunt îndeplinite astfel ca recurenta nu poate sustine cu temei ca lipsirea sa de proprietate în favoarea reclamantilor nu constituie o ingerinta legitima deoarece aceste cerinte nu ar fi întrunite în persoana reclamantilor.

Este adevarat ca din perspectiva dispozitiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 aditional la CEDO o masura privativa de proprietate trebuie sa pastreze un echilibru just între exigentele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului.

În sensul aceluiasi text C.E.D.O, trebuie observat ca reclamantii au o speranta legitima rezultata din realitatea ca actiunile în uzucapiune sunt eficiente în sistemul cartii funciare de la Codul civil austriac si Decretul Lege nr. 115/1938 pâna în prezent. Aceasta speranta legitima capata si ea forma unui drept subiectiv apt sa fie aparat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 pe care îl invoca si recurenta.

Curtea apreciaza ca acestui echilibru nu i se aduce atingere prin admiterea actiunii reclamantilor în contextul în care, pe de o parte, asa cum s-a aratat acestia au o speranta legitima iar dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementat prin lege, conditiile dobândirii acestuia fiind clar stabilite de legiuitor.

Pe de alta parte, trebuie observat ca nevoia de stabilitate si securitate juridica a raporturilor juridice determina recunoasterea de efecte juridice aparentei îndelungate de proprietate, respectiv posesiei prelungite exercitate de reclamanti si totodata, impune sanctionarea atitudinii pasive a mostenitorilor proprietarei tabulare. Lipsa acestora de diligenta este cu atât mai evidenta cu cât nici un moment dupa anul 1975 nu au facut acte de opozitie la posesia imobilului sau la edificarea constructiilor, cu exceptia pozitiei din actiunea de fata promovata în anul 2007.

Institutia uzucapiunii a format obiect al analizei Curtii Europene a Drepturilor Omului fara însa a se constata ca aplicarea acesteia contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie ( cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd. si J.A. Pye (Oxford) Land Ltd. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Prin urmare nu ar exista din aceasta perspectiva impedimente la aplicarea dispozitiilor nationale referitoare la uzucapiune.

Desi intitulat decret – lege, actul normativ pe care reclamantii îsi întemeiaza actiunea este calificat ca fiind lege de unificare a dispozitiilor privitoare la cartile funciare (a se vedea si Legea nr. 241/1947). Având în vedere acest aspect dar si faptul retinut anterior ca pârâta nu este titulara a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea a constatat ca nu se poate retine încalcarea dispozitiilor art. 136 alin. 5 din Constitutia României.

Pentru toate aceste considerente, constatând ca nu poate fi retinut ca întemeiat motivul de nelegalitate prevazut de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila si niciunul dintre celelalte motive prevazute de art. 304 cod procedura civila, Curtea, în baza art. 312 Cod procedura civila a respins ca nefondat recursul pârâtei.