Detenţie precară. Intervertirea precarităţii. Imobil preluat de catre statul comunist si ramas in stapanirea persoanei de la care s-a facut preluarea. Posibilitatea de a invoca uzucapiunea.

.  DOMENIU – Uzucapiune. Prescripţia achizitivă.

Detenţie precară. Intervertirea precarităţii. Imobil preluat de catre statul comunist si ramas in stapanirea persoanei de la care s-a facut preluarea. Posibilitatea de a invoca uzucapiunea. 

- art. 1853, 1855, 1858 Cod civil

Preluarea de catre stat a imobilului a operat pierderea posesiei legitime. Drept consecinta,  ulterior preluarii, exercitarea de catre aceeasi persoana de la care s-a facut preluarea a unei stapaniri a imobilului se face  cu titlu de detentor precar, conform art. 1853 si 1855 C.civ., deci nu este  aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune, atâta timp cât  nu se face proba intervertirii precarității,  in conditiile art. 1858 C.civ.. Nu poate primi  nici o semnificatie juridica imprejurarea ca in evidentele fiscale figureaza inscrisă inca persoana de la care s-a facut preluarea sau ca aceasta ar fi platit in continuare impozitele aferente si dupa data preluarii,  atata timp cat aceasta situatie nu poate fi incadrata in textele art. 1858 C.civ. referitoare la intervertirea precaritatii. Imprejurarea ca scopul exproprierii nu s-ar fi atins  ar putea fi invocata intr-o cerere de restituire a bunului formulata in conditiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 sau in contextul Legii nr. 10/ 2001, insa nu are relevanta in ce priveste constatarea intervenirii uzucapiunii, atata timp cat intr-o asemenea cerere se discuta exercitarea posesiei utile pe durata prescrisa de lege. 

( decizia civilă nr. 167 R/  21.03.2017 pronuntata de Curtea de Apel Bucureşti,  Secţia a IV- a  civilă )

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul CC a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii  IS, UMa, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primar General, ca instanţa să constate că a dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă totală de 200 mp situat în Bucureşti, str. nr. 38, sectorul 2.

 Prin sentinţa civila nr. 14081/15.12.2015 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea în contradictoriu cu această parte ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, a admis acţiunea şi a constatat că reclamantul a dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, prin joncţiunea posesiilor, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 199 mp situat în Bucureşti, str.  , nr., sector 2.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, instanţa de fond a reţinut, in esenta, urmatoarele:

Parâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este subiect al raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză, astfel ca a respins acţiunea formulata în contradictoriu cu acest pârât ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Asupra excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti, instanţa s-a pronunţat în sensul respingerii ei, Municipiul Bucureşti prin Primar General având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.

Autoarea reclamantului, respectiv CE, a intrat în posesia terenului în suprafaţă de 199 mp şi a construcţiei edificate pe acest teren în urma cumpărării acestuia de la numiţii UM, IS şi NI la prin chitanţă de mână – înscris sub semnătură privată încheiat la 20.04.1972.  Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul este unicul moştenitor al autoarei sale CE. Terenul a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.  /1948 încheiat de autorii pârâtelor, respectiv IN şi DN, iar ulterior decesului acestora, imobilul a fost moştenit de descendenţii acestora NI, UM şi IS. În urma decesului lui NI dreptul de proprietate a revenit pârâtelor UM şi IS.

Reclamantul a plătit taxele şi impozitele aferente terenului aflat în posesia lor situat pe str. nr. 38.

Susţinerile reclamantului sunt confirmate de declaraţiile martorilor audiaţi, care arată că reclamantul şi autorii acestuia au stăpânit ca proprietari, public, neîntrerupt şi netulburaţi terenul situat în Bucureşti, str. 38, sector 2.

În ce priveşte identificarea terenului şi a construcţiei, instanţa reţine că au fost efectuate două expertize – expertiza în specialitatea topografie şi expertiza în specialitatea evaluatorie – pe care instanţa le-a reţinut ca probe legal administrate şi lămuritoare sub toate aspectele. Din analiza raportului de expertiză specialitatea topografie, întocmit de expert IFC, instanţa reţine că terenul în litigiu situat în Bucureşti, str. nr. 38, are o suprafaţă totală de 199 mp şi se identifică având următoarele dimensiuni şi vecinătăţi: la Nord teren aferent trotuarului străzii  , la EST imobil situate la nr. 36 pe str.  , la Sud str. şi la Vest cu teren aferent trotuarului străzii .

În drept, instanţa reţine prevederile art. 1837, 1846- 1855, 1859 si 1860 C.civ, pe care le citeaza si,  raportând la cele de mai sus posesia exercitată de reclamant şi autorii acestuia, prin joncţiunea posesiilor, reţinând declaraţiile martorilor audiaţi, astfel cum au fost arătate mai sus, instanţa concluzionează că sunt îndeplinite caracteristicile unei posesii utile timp de 30 de ani prin joncţiunea posesiilor, conducând la dobândirea prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra  terenului în suprafaţă totală de 199 mp situat pe str. nr. 38, sector 2, astfel cum este identificat prin raportul de expertiză topografică întocmit în cauză.

Prin decizia civilă nr. 3537 A din 29.09.2016, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General, împotriva acestei sentinţe civile.

Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Cu privire la criticile privind modul de soluţionare al excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a paratului Municipiul Bucureşti prin Primar General, tribunalul constata ca din adresa emisa de apelant – Direcţia Evidenta Imobiliara Cadastrala nr. /22.07.2008, rezulta ca terenul pentru care se solicita constatarea uzucapiunii  a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului C.S nr. 463/30.12.1984 anexa 19, poziţia  , deci terenul este în domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

Totodată, dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 privind domeniul privat al statului, precum şi cele ale art. 21 din Legea nr. 215/2001 în conformitate cu care unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină şi patrimoniu propriu. Unităţile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor şi obligaţiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparţin domeniului public şi privat în care acestea sunt parte, precum şi din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condiţiile legii. De asemenea, acelaşi text de lege prevede că în justiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de preşedintele consiliului judeţean. O altă prevedere aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în art. 26 din Legea nr. 18/1991 rep. în conformitate cu care terenurile situate în intravilanul localităţii, care au aparţinut cooperatorilor sau altor persoane care au decedat, în ambele cazuri fără moştenitori, trec în proprietatea comunei, oraşului sau a municipiului. Astfel fiind, instanţa apreciază că Municipiul Bucureşti prin Primarul General are calitate procesuală pasivă pe capătul de cerere privind uzucapiunea, criticile pe acest aspect fiind nefondate.

Cu privire la detenţia precara exercitata de intimaţii-reclamanţi, susţinerea apelantului în aceste sens nu poate fi reţinuta ca fondata, din probele administrate în faţa instanţei de fond rezultând fara dubiu ca aceştia au exercitat o posesie sub nume de proprietar, apelantul parat nefăcând dovada exercitării unei tulburări de drept sau a împrejurării ca intimaţii-reclamanţi au posedat imobilul în numele sau, pentru a se putea retine precaritatea posesiei.

Câtă vreme nu s-a făcut dovada ca terenul este bun public, tribunalul a apreciat ca însuşi faptul posesiei pe perioada de peste 30 de ani exercitata de intimaţii-reclamanţi confirma împrejurarea ca bunul nu este proprietate publica, deci susţinerea în sensul ca acesta era imprescriptibil achizitiv, este nefondata.

Împotriva deciziei tribunalului a declarat, in termen legal, prezentul recurs pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, care a susţine următoarele critici:

 Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă: hotărâre a pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că autorii reclamantului au intrat în posesia terenului în suprafaţa de 199 mp şi a construcţiei edificate pe acel teren în urma cumpărării de la numiţii UM, IS si NI prin chitanţa de mana încheiat la data de 20.04.1972. Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, reclamantul este unicul moştenitor al autoarei sale CE.

Terenul a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr.  /1948, încheiat de autorii paratelor, respectiv IN si DN, iar ulterior decesului acestora, imobilul a fost moştenit de descendenţii acestora UM, IS si NI . 

In urma decesului lui Nicolae Ionel dreptul de proprietate a revenit paratelor UM si IS. 

Prin Decizia Secţiilor Unite al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. IV din 16.01.2006 s-a statuat ca în cazul posesiilor începute înainte de adoptarea legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, prescripţia achizitiva asupra terenurilor nu a fost întrerupta prin intrarea în vigoare a acestor legi, astfel că după abrogarea lor prin Decretul-lege nr. 1/1989 şi Decretul-lege nr. 9/1989, posesorii acelor terenuri pot solicita instanţelor de judecata sa constate ca au dobândit dreptul de proprietate privind terenurilor respective.

Potrivit art. 1846 alin. 2 Cod civil posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi înşine sau altul în numele nostru, iar art. 1854 Cod civil prevede ca posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a început a poseda pentru altul.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1847 şi urm. Cod civil. Instituţia uzucapiunii presupune o posesie neviciată, utilă, ceea ce înseamnă că trebuie să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.

Prin raportare la întregul material probator administrat în mod greşit instanţa de apel a constatat ca autorii intimatului reclamant a exercitat o posesie publica,sub nume de proprietar,iar intimatul reclamanţi continuând posesia utila timp de 30 ani şi ca nicio proba nu duce la concluzia ca aceşti a ar fi deţinut bunul ca detentori precari.

Astfel, uzucapiunea este o sancţiune ce operează împotriva ultimului proprietar nediligent.

Se reitereaza excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Municipiului Bucureşti, având în vedere ca la dosarul cauzei nu exista nicio proba concludenta din care sa reiasă ca Municipiul Bucureşti este proprietarul terenului solicitat, aceasta calitate procesual pasiva consta în existenţa unei identităţi între persoana chemata în judecata în calitate de parat, şi persoana obligata prin raportul juridic născut între părţi, fondat pe act sau fapt juridic.

Posesia ca stare de fapt protejata juridic, înseamnă ca persoana se comporta ca un proprietar, iar nu ca se crede proprietar, astfel cum au susţinut în mod constant intimatul reclamant.

Totodată,  din probele administrate în acest dosar şi având în vedere că nu există nicio dovadă certă a faptului că reclamantul intimat s-a comportat ca adevărat proprietar, comportându-se cel mult ca un detentor precar şi având în vedere ca uzucapiune curge fata de ultimul proprietar, lucru ce nu-i conferă, eventualei posesii susţinute de reclamant decât cel mult caracterul unei detenţii precare care nu poate conduce la intervenirea uzucapiunii. Astfel, detenţia precară ori posesia viciată, oricât de mult ar dura în timp, nu va putea conduce niciodată la dobândirea dreptului de proprietate pe calea uzucapiunii.

Se observa ca în art. 47 Cod Civil, respectiv, posesia invocata nu reprezintă o posesie exercitata sub nume de proprietar. Intimatul reclamant deţinea bunul cu titlul precar, iar nu sub nume de proprietar, câta vreme acesta şi autorii reclamantului au folosit terenul, obiect al litigiului cu titlul de detenţie precara, iar nu ca posesori, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de art. 1847 din Codul civil, respectiv posesia invocata nu reprezintă o posesie exercitata sub nume de proprietar.

Câtă vreme prescripţia achizitiva de lunga durata sa-si producă efectele este necesara îndeplinirea condiţiilor impuse de dispoziţiile art. 1846 şi urm Cod civil şi art. 1890 Cod civil fiind necesar ca reclamanţii intimaţi sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credinţe şi a termenului cerut de lege.

Conform Constituţiei României din 1991 – proprietatea este publica sau privata art. 135 pct.2, legea fundamentala a tarii este primul act normativ care face diferenţierea între domeniul public şi privat al statului.

Conform Legii nr. 18/1991 a fondului funciar terenurile pot face obiectul dreptului de proprietate publica sau privata.

Având în vedere aceste considerente, termenul de prescripţie asupra terenului nu putea sa înceapă sa curgă după anul 1991, în consecinţa nu poate opera uzucapiunea de 30 ani. În acest caz, sunt îndeplinite condiţiile art. 1852 Cod civil, posesia exercitată de intimaţii-reclamanţi fiind clandestină.

Cum în speţa nu a avut loc o intervertire a precarităţii astfel cum prevede art. 1858 Cod civil, deţinătorii au rămas în continuare detentori precari şi deci nu poate uzucapa.

De asemenea, este ştiut faptul ca uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care da dovada de lipsa de diligenta.

Pe de alta parte, pentru a constata dreptul de proprietate al intimaţilor reclamanţi trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile impuse de dispoziţiile art. 1846 şi urm. Cod civil şi art. 1890 Cod civil, fiind necesar ca reclamanţii sa dovedească existenta unei posesii utile, a bunei credinţe şi a termenului cerut de lege.

Conform art. 136 din Constituţia României din 2003, proprietatea poate fi publica sau privata, iar proprietatea publica aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, în anexa 3 din lege sunt indicate ca făcând parte din domeniul public al municipiilor, comunelor, drumurile, străzile, pieţele, lacurile, reţelele de alimentare cu apa, terenurile şi clădirile în care-si desfăşoară activitatea consiliul local precum şi instituţii publice de interes local.

Conform art. 136 alin. 3 din Constituţie bogăţiile de interes public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. 3 din anexa şi din: altele bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, daca nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

Conform art. 1847 Cod civil, este considerata utila posesia continua neîntreruptă netulburata, publica şi sub nume de proprietar exercitata cu buna credinţa iar termenul cerut de lege pentru a prescrie este de 30 de ani.

Conform dispoziţiilor art. 1846 Cod civil este deţinerea unui lucru posesia exercitata de noi înşine sau de altul în numele nostru asupra unui lucru.

În cazul de faţă, deşi s-a folosit terenul timp de 30 de ani, intimaţii reclamanţi nu a exercitat o posesie în sensul legii fiind doar detentori precari.

Pentru a exista posesia persoana care o invoca trebuie sa dovedească ca întruneşte ambele elemente ale posesiei respectiv animus şi corpus.

Intimatul-reclamant a dovedit doar faptul ca au exercitat elementul corpus, dar nu a reieşit din probatoriul administrat şi faptul ca folosinţa exercitata asupra bunului litigios s-a făcut sub nume de proprietar.

Apreciază total eronate argumentele instanţei de judecata din considerentele hotărârii, câtă vreme neîndeplinirea acestei condiţii nu poate duce potrivit legii la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, posesia nefăcându-se şi sub nume de proprietar, ci doar în calitate de detentor precar.

In recurs au fost administrate inscrisuri.

Soluționând recursul formulat,  Curtea îl constată fondat și, în baza art. 312 Cod procedură civilă, îl va admite.

Curtea constata, inainte de toate, nefondate criticile recurentului parat referitoare la lipsa calitatii sale procesuale pasive.

Astfel, din adresa emisa de PMB- Direcţia Evidenta Imobiliara Cadastrala nr. /22.07.2008 ( f. 14 dosar fond ), rezulta ca terenul pentru care se solicita constatarea uzucapiunii  a trecut în patrimoniul statului în baza Decretului C.S nr. 463/30.12.1984 anexa 19, poziţia  , deci terenul este în domeniul privat al Municipiului Bucureşti.

La solicitarea Curtii a fost comunicat extras din acest Decret ( f. 54 si urm. dosar recurs, din care rezulta ca, intr-adevar, imobilul din Bucuresti, Str. M. nr. 38, sector 2, figureaza ca expropriat prin Decretul nr. 463/ 1984, fiind mentionat la poziţia in anexa 19 cu 107 mp. teren expropriata, impreuna cu constructii, proprietarii imobilului expropriat fiind mentionati CE, UM, IS si NI. 

De altfel, insisi reclamantii au precizat constant ca imobilul a fost expropriat, constructiile au fost daramate de catre stat in urma exproprierii, sustinand insa că nu s-a realizat niciodata scopul exproprierii.

Fata de aceasta situatie, Curtea constata ca se justifica chemarea in judecata a Municipiului Bucuresti, intrucat preluarea imobilului de catre stat in baza decretului de expropriere mentionat pune in discutie dreptul de proprietate al unitatii administrativ teritoriale asupra acestui teren, dobandit prin expropriere, iar, pe de alta parte, aceasta unitate administrativ teritoriala apare ca fiind titulara de patrimoniu, in cadrul caruia intra si terenurile aflate pe teritoriul sau si care nu reprezinta proprietatea unor persoane fizice sau juridice, in conditiile Legii nr. 213/1998 si ale Legii nr. 215/2001.

Pe fondul cauzei, Curtea constata insa fondate criticile recurentului parat referitoare la caracterul stapanirii exercitata de reclamant ( si autoarea acestuia CE ) dupa data exproprierii de a fi fost facuta cu titlu de detentor precar.

Astfel, fara sa se conteste de catre Curte utilitatea posesiei exercitata de reclamant si autoarea acestuia anterior Decretului de expropriere nr. 463/ 1984, Curtea constata ca acest act de expropriere a operat pierderea posesiei legitime de catre autoarea reclamantului (CE, decedata in anul 2004 )  si de catre reclamant, cu consecinta exercitarii de catre acestia incepand cu anul 1984 a unei stapaniri a terenului ( in masura in care s-a exercitat ) cu titlu de detentor precar.

Intr-adevar, art. 1846 C.civ. prevede ca ”Orice prescripţie este fondata pe faptul posesiunii. Posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi înşine sau de altul în numele nostru”. Iar art. 1864 C.civ. instituie o prezumtie de stapanire sub nume de proprietar, deci o prezumtie a exercitarii stapanirii cu elementul psihologic animus, astfel: ”Posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, daca nu este probat ca a început a poseda pentru altul”.

In cauza, decretul de expropriere a constituit o preluare a proprietatii de la autorul reclamantului ( si reclamant, acesta sustinand ca el a posedat alaturi de mama sa CE ) si un transfer de proprietate catre statul expropriator, acest lucru fiind cert, avand in vedere definitia insasi a exproprierii.

Asadar, urmare a actului de expropriere, incepand cu anul 1984 posesia anterior exercitata ( eventual utila ) a fost pierduta, iar stapanirea terenului in continuare de catre reclamant si autoarea sa, in masura in care s-a exercitat efectiv, nu mai poate fi considerata ca exercitata sub nume de proprietar, ci cu titlu de detentor precar, conform art. 1853 C.civ., deci nu a fost aptă să conducă la dobândirea proprietății prin uzucapiune..

Mai departe, în cauză devin aplicabile dispoziţiile art. 1855 Cod civil, care prevăd că stăpânirea începută cu titlu de detentor precar se prezumă a fi fost continuată cu acest titlu, atâta timp cât  nu s-a făcut proba intervertirii precarității, intervertire care putea avea loc doar in conditiile art. 1858 C.civ..

Revenea de data aceasta reclamantului sarcina probei contrare, in sensul ca ulterior decretului de expropriere a intervenit unul din cazurile de intervertire a precaritatii in posesie utila, cazuri reglementate strict de disp. art. 1858 C.civ., insa aceasta proba nu a fost facuta in cauza.

Se observa ca in discutie este un teren viran, despre care expertul IFC a aratat ca nu era imprejmuit la data de 27.01.2014, cand s-a deplasat la fata locului ( f. 215 dosar fond ), iar martorul IM, audiata la cererea reclamantului ( f. 184 dosar fond ), a aratat ca terenul a fost imprejmuit in urma cu aproximativ 3 ani.

Oricare ar fi situatia, fie cea aratata de martor, fie cea indicata de expert, cert este ca in cauza nu s-a sustinut si nici nu s-a dovedit ca atare ca ar fi operat intervertirea precaritatii in posesie utila intr-unul dintre modurile prescrise de art. 1858 C.civ., .

Nu are nicio semnificatie juridica imprejurarea ca in evidentele fiscale figureaza inscris inca reclamantul si autorii acestuia sau ca acestia ar fi platit in continuare impozitele aferente si dupa data exproprierii, odata ce evidentele fiscale nu intereseaza decat aspectele de fiscalitate. In discutie este insa exercitarea unei stapaniri sub nume de proprietar, ceea ce prespune existenta elementului material corpus, precum si a elementului psihologic. Elementul psihologic, insa, nu poate fi extras numai din faptul platii in continuare a impozitelor, atata timp cat aceasta situatie nu poate fi incadrata in textele art. 1858 C.civ. referitoare la intervertirea precaritatii.

In ce priveste imprejurarea ca scopul exproprierii nu s-ar fi atins, Curtea constata ca aceasta ar fi putut fi invocata, eventual, intr-o cerere de restituire a bunului formulata in conditiile art. 35 din Legea nr. 33/ 1994 sau ar fi putut fi invocata in contextul Legii nr. 10/ 2001, insa nu are relevanta in ce priveste constatarea intervenirii uzucapiunii, atata timp cat intr-o asemenea cerere se discuta exercitarea posesiei utile pe durata prescrisa de lege. 

Curtea constata, de asemenea, ca nu are semnificatie juridica faptul ca terenul a fost stapanit, conform sustinerilor reclamantului, de autoarea sa a inca din anul 1972, cand l-a cumparat prin chitanta sub semnatura privata, intrucat in cauza s-a solicitat constatarea dobandirii dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani, durata care in mod evident nu era implinita la data exproprierii in anul 1984.

Situatia este aceeasi indiferent de suprafata de teren stapanita ( reclamantul sustine ca a stapanit intreaga suprafata aferenta imobilului de 200 mp. – 199 mp. masurati de expert, iar in decretul de expropriere figureaza expropriati 107 mp. teren ), intrucat fiind vorba de un corp de proprietate unic, in cadrul caruia nu a fost delimitata suprafata de 107 mp. mentionata ca expropriata, incetarea posesiei a privit intregul teren.

In concluzie, Curtea constata fondate criticile recurentului parat referitoare la neindeplinirea conditiilor unei posesii utile pentru a uzucapa, solutia recurata fiind data cu aplicarea gresita a legii, respectiv a disp. art. 1846 si urm. C.civ., motiv de recurs prevazut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ..

Pentru aceste motive, in baza art. 312 C.pr.civ., va fi admis recursul, va fi modificata decizia recurata, va fi admis apelul si va fi schimbata in parte sentinta apelata, in sensul respingerii actiunii in contradictoriu cu paratul Municipiul Bucuresti, ca neintemeiata. Vor fi mentinute celelalte dispozitii ale sentintei, care nu au facut obiectul recursului.

Curtea constata ca, desi situatia juridica a imobilului, retinuta mai sus, este, prin natura ei, aceeasi in raporturile juridice cu oricare dintre parati, solutia pronuntata in contradictoriu cu paratii persoane fizice nu a fost atacata in caile de atac, motiv pentru care acest raport juridic nu poate fi pus in discutie in recurs.

Curtea ia act ca recurentul nu a solicitat cheltuielile de judecata facute cu plata taxei de timbru.

Domenii speta

Spete similare