Constatare nulitate act + pretenţii

Hotărâre 8107 din 03.07.2017


Dosar nr. …

R O M Â N I A

JUDECĂTORIA SECTORUL 3 BUCUREŞTI

SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. 8107

Şedinţa publică din 03.07.2017

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE: ..

Grefier:  …

Pe rol judecarea cauzei civile privind pe reclamanţii A şi  B  şi pe pârâta C, având ca obiect constatare nulitate act + pretenţii.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică de la data de 26.06.2017 şi au fost consemnate în încheierea de şedinţă de la termenul respectiv, încheiere care face parte integrantă din prezenta, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 03.07.2017, când în aceeaşi compunere  a hotărât următoarele:

INSTANŢA:

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 22.03.2017, reclamanţii A şi B, în contradictoriu cu pârâta C, au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184/30.09.2008 la art. 6 lit. a) (referitoare la comisionul de acordare credit). Totodată, au solicitat restituirea sumele plătite în baza clauzei contractuale ce prevede perceperea unui comision de acordare credit, cu dobândă legală calculată de la data plăţii lor de către reclamanţi şi până la data achitării efective. În plus, au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, au arătat că între A, in calitate de imprumutata, si B, in calitate de coplatitor, si C, denumita in cele ce urmeaza Banca, in calitate de imprumutator, s-a incheiat contractul de credit bancar ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184 din data de 30.09.2008, avand ca obiect un credit in valoare de 212574,75 euro.

La momentul incheierii contractului de credit in cauza, raportat la circumstantele economice de la acel moment precum si la capacitatea lor de intelegere a clauzelor contractuale si a implicatiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit in euro se prefigura a fi cea mai avantajoasa alternativa la un credit in lei, acest aspect constituind motivul determinant in vederea perfectarii contractului.

Avand in vedere pozitiile de inegalitate de pe care actioneaza partile si in vederea asigurarii unei angajari in deplina cunostinta de cauza a consumatorului in contractele de credit, este instituita in sarcina operatorului economic – banca, care are o pozitie dominanta in raport cu consumatorul, obligatia informarii in mod complet, corect si precis a celui din urma cu privire la aspectele esentiale ale produsului/serviciului oferit  (art.18 din O.G. nr. 21/1992) si implicit, cu privire la implicatiile indatorarii si la riscurile reprezentate de comisioanele din contract.

De asemenea, „in cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligati sa ofere consumatorilor informatii complete, corecte si precise asupra drepturilor si obligatiilor ce le revin”. Aceste obligatii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precadere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor, care sunt expusi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse in lipsa unei informari reale cu privire la acestea, si, pe cale de consecinta, evitarea unor astfel de situatii. 

Analizand conditiile generale, cat si cele particulare din contractul de credit, reclamanţii au observat ca Banca, nu isi asuma niciun fel de obligatii fata de imprumutati, rezultand astfel un dezechilibru evident intre parti.

Convenţia de credit este în fapt un contract standard, preformulat, fără să fi avut posibilitatea la data încheierii de a negocia vreo clauză, la o data anterioara, avand acelasi continut.

Prin modul în care a fost redactat şi a fost pus în aplicare acest tip de contract, s-a urmarit prejudicierea, cu ştiinţă, din partea bancii a debitorului în calitate de client. Astfel, formulari de genul “Banca îşi rezervă dreptul…, împrumutatul datorează băncii….”, denotă atitudini discreţionare din partea bancii.

Dezechilibrul contractual indus de aceasta clauza si lipsa bunei-credinte a bancii invocate de reclamanţi trebuie analizate in functie de justetea acestui comision, fata de costurile suportate de banca, in legatura cu activitatea sa de acordare a creditului.

O astfel de justificare nu exista, acest comision nereprezentand altceva decat o dobanda mascata care, pe langa faptul ca lezeaza interesul economic al lor, aduce atingere si mediului concurential bancar, dezavantajand bancile concurente prin prezentarea unor dobanzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimuleaza un spor de dobanda, sub denumirea de comision, aceasta disimulare a dobanzii echivaland cu un dol.

Acest comision este prohibit in mod expres de art. 15 din Legea nr. 190/1999, care indica in mod limitativ care sunt costurile pe care trebuie sa le suporte consumatorul la incheierea unui contract de credit imobiliar/ipotecar, cel de acordare nefiind mentionat, astfel incat orice alt cost pus in sarcina subsemnatilor, inclusiv comisionul de acordare credit, este interzis in mod expres de legislatia in vigoare. Astfel, clauza care prevede perceperea unui comision de acordare a creditului conduce la deteriorarea echilibrului contractual prin abuzul de putere al bancii care impune, contrar principiului bunei-credinte, la momentul semnarii contractului, clauza care ii creeaza un avantaj in detrimentul consumatorului, fiind o clauza abuziva conform art. 4 din Legea nr. 193/2000, art. 78 din Legea 296/2004 si art. 2 pct. 16 din O.G. nr. 21/1992.

In conformitate cu dispozitiile O.U.G. nr. 50/2010, art. 35 alin. (1) lit. d), fara a aduce atingere prevederilor legale privind modificarea dobanzii, pe parcursul derularii contractului de credit, este interzisa perceperea unui comision de retragere pentru sumele trase din credit. Reclamanţii au considerat ca sumele trase din credit sunt acele sume cu care se indestuleaza imprumutatul pentru satisfacerea anumitor nevoi, comision ce in esenta este atat de mare, incat creeaza de la bun inceput un dezechilibru in defavoarea debitorului.

In esenta, nu se poate mentine un asemenea comision de acordare, deoarece o astfel de clauză creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel încât este abuzivă, din perspectiva art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000.

In cuprinsul contractului, apar sume contradictorii, prevazute cu titlu de comision de acordare, in sensul ca la art. 6 lit. a, este stipulat un comision de acordare credit de 2.50% flat din suma totala a creditului de 212.574,75 euro, ceea ce ar insemna un cuantum al comisionului de acordare de 5314.36 euro (aprox. 24.247,83 lei, calculati conform cursului eur/leu, la momentul introducerii cererii de chemare in judecata, 1 EUR = 4.5627 lei), insa la art. 1 din Contract, este mentionat un comision de acordare de 5184.75 euro, calculat ca 2.50% din restul de 207.390,00 euro.

In situaţia în care plata acestui comision constituie o obligatie, aceasta este vadit disproporţionată şi în defavoarea debitorilor, în raport cu obligaţiile asumate de ambele parti. Doar pentru punerea la dispozitie a creditului si fără alte precizări si operatiuni, comisionul de acordare, plătibil la momentul acordarii, este exagerat de mare.

Această clauză nu a fost negociată (în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea 193/2000), iar în raport cu drepturile şi obligaţiile asumate faţă de C, se constată un dezechilibru evident şi contrar bunei credinţe, în defavoarea debitorilor, prin plata acestui comision.

Acest comision reprezinta, de fapt, o obligaţie din partea debitorilor de a-l plăti pur si simplu, fără să aiba posibilitatea obiectivă de a negocia această clauză, fiindu impusă în cadrul unui contract standard, preformulat. Mai mult, acest comision nu este definit in contract, iar interpretarea acestuia este lăsată exclusiv la aprecierea bancii, în sensul unei obligaţii contractuale.

Chiar daca s-ar considera ca existenta acestui comision este justa, cuantumul sau ar trebui sa fie fix, iar nu proportional cu creditul, deoarece analiza este aceeasi pentru fiecare viitor imprumutat.

Cuantumul comisionului de acordare de 2,50% din valoarea totala a creditului, apare in flagranta disproportie fata de serviciile pe care parata le acorda cu ocazia incheierii unui contract de credit si nu poate fi justificat de costul imprimarii unor inscrisuri si de operarea unui program informatic prin introducerea unor date, in scopul verificarii bonitatii clientilor.

Daca justificarea acestui comision o reprezinta acoperirea cheltuielilor aferente intocmirii documentatiei de credit, atunci nu se explica de ce cuantumul acestuia este raportat la marimea sumei imprumutate si nu la volumul, complexitatea actelor ce formeaza documentatia de acordare a creditului (mai ales in conditiile in care aceste contracte sunt preformulate), chiar daca in acest cost ar fi introdusa si amortizarea cu mijloacele fixe.

Asadar, parata, in calitate de comerciant, a inteles sa se foloseasca si astfel sa impuna obligatii excesive contractantilor, aflati intr-o pozitie defavorabila.

Prin urmare, reclamanţii au solicitat sa constate caracterul abuziv al acestei clauze contractuale si sa declare nulitatea absoluta a clauzei mentionate, iar drept consecinta, sa dispuna repunerea partilor in situatia anterioara, cu privire la restituirea platilor efectuate de reclamanti in baza clauzei abuzive, in aplicarea principiului retroactivitatii (nulitatea produce efecte juridice atat pentru viitor, cat si pentru trecut, chiar din momentul incheierii actului juridic) si a principiului restabilirii situatiei anterioare (ceea ce s-a executat in baza unui act juridic sau a unei clauze anulate, trebuie restituit, in temeiul disp.art.992 si art.1092 si urm. C.civil 1864, care reglementeaza institutia platii nedatorate).

In aceasta cauza, sunt intrunite conditiile platii nedatorate, in cazul executarii unei obligatii nule: existenta unei plati – sumele achitate de solvens (reclamanta) in temeiul clauzei abuzive si inexistenta datoriei a carei stingere a fost urmarita prin plata – prevederea contractuala anulata apare ca si cand nici nu ar fi existat.

Raportand situatia de fapt la dispozitiile art. 1092 C.civ.1864, in vigoare la momentul incheierii contractului de credit, care reglementeaza institutia platii nedatorate, reclamanţii au constatat intrunirea cumulativa a conditiilor acesteia, din moment ce prestatia efectuata de catre reclamanti – solvens, cu privire la comisionul de acordare, care conform prevederilor contractuale a fost achitat la momentul acordarii creditului, semnificatia operatiei juridice a unei plati, ca datoria vizata, desi a existat initial, va disparea cu efect retroactiv, ca urmare a desfiintarii clauzei contractuale respective prin aplicarea sanctiunii nulitatii absolute si ca, in ipoteza restituirii platii efectuate, in temeiul unei obligatii lovite de nulitate absoluta, legea nu impune conditia erorii solvens-ului, acesta avand dreptul sa pretinda restituirea prestatiei, in caz contrar eludandu-se efectele nulitatii absolute.

Conform art. 4 din Legea nr. 193/2000:

-alin. 1) „O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea insasi sau impreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, in detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor.

-alin. 2) O clauza contractuala va fi considerata ca nefiind negociata direct cu consumatorul daca aceasta a fost stabilita fara a da posibilitatea consumatorului sa influenteze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau conditiile generale de vanzare practicate de comercianti pe piata produsului sau serviciului respectiv.”

Raportat la prevederile legale in domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezinta un contract de adeziune continand clauze prestabilite de catre banca care se impun clientului, fara a-i da posibilitatea de a influenta continutul acestora, fapt ce determina inegalitatea pozitiilor juridice ale partilor contractante in sensul afirmarii intereselor bancii, in calitate de profesionist, in detrimentul consumatorului, care reprezinta partea mai slaba in contract.

Astfel, prin prisma acestei reglementari, clauza referitoare la comisionul de acordare este de fapt o clauza abuziva, intrucat reclamanţii, in calitate de consumatori, nu au avut posibilitatea reala de a negocia continutul acestei clauze, fiind constransi, prin natura redactarii contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit.

In aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie sa se aiba in vedere criteriul echivalentei prestatiilor, fapt ce presupune existenta unei proportionalitati intre drepturile si obligatiile asumate de catre parti, ori, clauza referitoare la comisionul de acordare, ce cade in sarcina exclusiva a consumatorului, denatureaza raportul juridic obligational prin ingreunarea excesiva a situatiei consumatorului conferind bancii un avantaj economic vadit disproportional.

De asemenea, in considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat in calcul si aptitudinea acesteia de a indeparta continutul contractului in favoarea celui care a impus clauza, comisionul de acordare materializandu-se in obtinerea de catre banca a unui  castig injust, in detrimentul consumatorului, contrar principiului echitatii si bunei-credinte, principii ce trebuie sa guverneze relatiile contractuale. 

Aceste obligatii legale instituite in sarcina operatorilor economici, cu precadere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite sa protejeze interesele consumatorilor, care sunt expusi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor si intereselor legitime prin contractarea unor servicii/ produse in lipsa unei informari  reale cu privire la acestea, si, pe cale de consecinta, evitarea unor astfel de situatii.

Astfel, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: dau dreptul băncii de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un motiv intemeiat care sa fie precizat in contract, obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului, obliga consumatorul sa isi indeplineasca obligatiile contractuale, chiar si in situatiile in care banca nu si le-a indeplinit pe ale sale, dau bancii dreptul exclusiv sa interpreteze clauzele contractuale, obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari, in cazul neindeplinirii obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de banca, permit bancii obtinerea unor sume de bani de la consumator, in cazul neexecutarii sau finalizarii contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalenta si pentru consumator, in cazul neexecutarii contractului de catre banca, dau dreptul bancii sa anuleze contractul in mod unilateral, fara sa prevada acelasi drept si pentru consumator, dau dreptul bancii sa inceteze contractul incheiat pentru o durata nedeterminata, fara o notificare prealabila rezonabila, cu exceptia unor motive intemeiate.

In privinta sumelor ce urmeaza a fi restituite, ca urmare a constatarii abuzive a clauzei contractuale sus-mentionate, reclamanţii au solicitat obligarea paratei la plata dobanzii legale, calculata asupra sumei datorate cu titlu de comision de acordare, de la data platii acesteia. Este de notorietate faptul ca, tot mai multe instante atat din capitala, cat si din teritoriu au primit cererile reclamantilor, prin admiterea lor in totalitate, vazand contractele abuzive si nelegale incheiate cu consumatorii de catre banca.

In virtutea principiului echitabilitatii si corectitudinii instituite de legiuitor prin Codul civil, reclamanţii au considerat ca banca se face vinovata de prejudiciul creat prin perceperea unor costuri mai mari ale creditului, fapt pentru care opereaza raspunderea civila delictuala si in consecinta dobanzile legale in materie, reglementate de art. 3 din Ordonanta nr. 13/2011 modificata.

În drept, reclamanţii au invocat art. 194, art. 196 Cod procedură civilă, Legea nr. 193/2000, Directiva nr. 93/13/CEE, O.U.G. nr. 21/1992, Legea nr. 363/2007, Codul civil.

În dovedirea acţiunii, reclamanţii au ataşat înscrisuri (filele 21-29 vol. I).

Pârâta C a depus întâmpinare, invocând excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv/anularea clauzelor din contractul de credit şi restituirea sumelor achitate în baza contractului, excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale, solicitând pe fond respingerea ca neîntemeiată a acţiunii.

În motivare, pârâta a precizat că reclamanţii şi-au dat acordul pentru ca banca să procedeze la verificarea eligibilităţii acestora în vederea acordării creditului. Pentru serviciile prestate în sensul verificării eligibilităţii clientului, a perceput comisionul de acordare a creditului în cuantum de 2,5% din valoarea creditului, respectiv 5184,75 euro.

Pârâta a precizat că reclamanţii nu au avut posibilitatea de a achita acest comision, motiv pentru care împrumutul a constat şi în suma care urma a fi plătită cu acest titlu.

Pârâta a apreciat caracterul negociat al contractului de credit întrucât ar fi fost încheiate două acte adiţionale, de acordare a unei perioade de graţie şi prin care a fost diminuată dobânda şi calculată în funcţie de indicele EURIBOR la 6 luni.

A apreciat că excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv/anularea clauzelor din contractul de credit şi restituirea sumelor achitate în baza contractului este întemeiată întrucât e vorba de o nulitate relativă, ce ocroteşte un interes privat, iar reclamanţii au invocat dolul. Prin urmare, ar fi aplicabil art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Pârâta a menţionat că excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale este întemeiată întrucât sancţiunea ce poate opera în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este una sui generis, respectiv, încetarea producerii efectelor acelor clauze pentru viitor, fără a se repune în discuţie prestaţiile deja executate, cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii.

Pârâta a menţionat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 608/23.03.2016 pronunţată în dosarul nr. 61347/3/2010*, a stabilit că comisionul de acordare nu este o clauză abuzivă.

A arătat că prezenta clauză privind comisionul de acordare se referă la preţul contractului şi nu poate fi modificată/eliminată de către instanţă.

Pârâta a mai menţionat că clauzele contractuale supuse analizei sunt clare, nefiind îndeplinite condiţiile Legii nr. 193/2000 pentru ca clauza să poată fi considerată abuzivă.

Comisionul de acordare a fost negociat sau ar fi putut fi negociat de către un consumator diligent. Clauzele nu sunt contrare bunei-credinţe şi nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

În dovedire, a ataşat înscrisuri (filele 46-200 vol. I, filele 1-380 vol. II).

Reclamanţii au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate şi argumentele invocate prin întâmpinare.

1.În ceea ce priveste exceptia prescriptiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv/anularea clauzelor din contractul de credit si restituirea sumelor achitate in baza contractului

Reclamanţii au solicitat respingerea acestei exceptii, deoarece actiunile avand ca obiect anularea de clauze abuzive sunt imprescriptibile, in considerarea faptului ca sanctiunea aplicabila este nulitatea absoluta, nu nulitatea relativa, astfel cum afirma, in mod eronat, parata prin intampinare.

Nulitatea absoluta confera actiunii caracter de imprescriptibilitate. Caracterul absolut al nulitatii absolute a unei clauze abuzive, rezulta din reglementarea legala oferita in plan european de Directiva nr.13/93/CEE, iar pe plan national, de Legea 193/2000.  In acest sens s-a pronuntat si Î.C.C.J. in decizia nr. 1393 din 2 aprilie 2013, decizia nr. 992 din 13 martie 2014 si decizia nr. 3234 din 23 octombrie 2014.

De asemenea, in ordonanta pronuntata in cauza C-76/10 Pohotovost ‘s.r.o. impotriva Iveta Korckovska, la paragraful 50, C.J.U.E. a aratat ca, data fiind natura si importanta interesului public pe care se intemeiaza protectia pe care Directiva 93/13 o asigura consumatorilor, articolul 6 din aceasta trebuie sa fie considerat ca o norma echivalenta cu normele nationale care ocupa, in cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publica. Aceeasi concluzie a fost trasa si in hotararea pronuntata in cauza C-40/08 Asturcom Telecomunicaciones  SL impotriva Cristina Rodriguez Nogueira, in paragraful 52. Pretentiile cu privire la restituirea sumelor sunt strans legate de sanctiunea care se aplica in cazul stipularii unor clauze abuzive in contractile incheiate cu consumatorii.

Prin urmare, au solicitat instantei sa constate faptul ca solicitarile si pretentiile nu sunt prescrise si in consecinta.

2.În ceea ce priveste exceptia inadmisibilitatii capetelor de cerere privind restituirea sumelor achitate in baza prevederilor contractuale

Reclamanţii au solicitat respingerea acestei exceptii, deoarece sanctiunea aplicabila in cazul actiunilor avand ca obiect anularea de clauze abuzive este nulitatea absoluta, nu nulitatea relativa.

Inalta Curte de Casatie si Justitie a hotarat ca, “in situatia in care clauza privind comisionul de risc dintr-un contract de credit a fost declarata abuziva, ca efect al constatarii nulitatii absolute a acesteia, instanta de fond trebuie sa dea eficienta principiului potrivit caruia quod nullum est, nullum producit effectum, şi, prin urmare, este necesar sa dispuna restituirea prestatiilor/sumelor incasate cu titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil.” (Decizia nr. 992 din 13 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, avand ca obiect constatare clauze abuzive).

Potentialul de caracter abuziv al unei clauze se apreciaza prin raportare la momentul incheierii contractului, neavand nici o relevanta ca acest contract este finalizat sau ca este platit intreg creditul. In acest sens sunt considerentele din cauza Asturcom si cauza Aziz.

Nulitatea absoluta, ca si sanctiune juridica indeplineste functia preventiva, represiva şi reparatorie, prin aceasta din urma asigurandu-se restabilirea ordinii de drept incalcate, repararea prejudiciului cauzat prin incalcarea sanctionata, iar uneori, adaptarea sau refacerea actului juridic prin inlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza conforma dispozitiei legale imperative.

Avand in vedere ca aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absoluta, este clar ca se impune repunerea partilor in situatia anterioara si restituirea catre reclamanti a sumelor platite nedatorat. Conform principiului “restitutio in integrum”, se impune ca tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic inexistent sau lovit de nulitate absoluta, sa fie restituit. Acest principiu decurge din cel al retroactivitatii efectelor nulitatii, cu atat mai mult cu cat este vorba de nulitatea absoluta.

S-a stabilit faptul ca, dacă actul juridic a fost executat in parte sau in tot, pana la momentul declararii nulitatii, aplicarea nulitatii inseamna desfiintarea retroactiva a actului juridic. Clauzele lovite de nulitate absoluta sunt considerate a nu fi existat vreodata, iar prestatiile executate in baza acestora se impun a fi restituite. Deoarece aceste clauze contractuale abuzive sunt lovite de nulitate absoluta, se impune repunerea partilor in situatia anterioara, cu consecinta obligarii paratei la restituirea, în integralitate, a sumelor de bani, încasate în baza acestor clauze abuzive. Numai prin revenirea la situatia anterioara, partii vatamate îi este reparat întreg prejudiciul.

Contractele de imprumut bancar incheiate, ce fac obiectul cauzei, sunt de adeziune, clauzele cuprinse in ele fiind prestabilite de către bancă, fara sa se fi dat posibilitatea de a modifica sau înlatura vreuna dintre clauze. Potrivit art.1 alin.3, se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele incheiate cu consumatorii. Contractul incheiat de partile din cauza este unul preformulat, standard, iar eventualele diferente dintre el şi alte contracte nu se datorează negocierii cu clienţii, ci particularităţilor fiecărui client în parte.

Prin urmare, acest contract şi clauza cu privire la care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv, nu a fost negociata de către părţi, nefiind dovedit acest lucru prin niciun mijloc de probă. Astfel, echivalentul banesc al acestei însaraciri, respectiv al îmbogăţirii fara justă cauza, îl reprezintă dobanda legala, calculată asupra sumei de bani platite paratei în baza clauzei abuzive, de la data platii sumei de bani cu titlu de comision de acordare şi pana la data restituirii efective a acestuia.

Din aceste motive, parata nu va fi obligata doar la restituirea sumelor achitate in baza prevederilor contractual, ci va fi obligată si la plata dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, cu modificările şi completările ulterioare, aceasta fiind asimilabilă daunelor interese, ca echivalent al lipsei de folosinţă a sumei achitate în baza clauzei abuzive.

Pe fondul cauzei:

•In ceea ce priveste negocierea, buna credinta, dezechilibrul si claritatea clauzelor:

a)În conformitate cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000,  o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Statuând asupra aplicării dispoziţiilor Legii nr.193/2000 în cazul convenţiilor de credit încheiate între părţi, se constata că aceste acte juridice (contracte de credit) au caracterul unor contract de adeziune, raportat la modul de exprimare al voinţei părţilor, întrucât clauzele sale nu au fost negociate direct cu reclamantii, ci au fost preformulate de către bancă.

Nu se poate considera că actul juridic încheiat între părţi este un contract negociat, din moment ce în cazul acestuia părţile discută şi negociază toate clauzele sale, fără ca din exteriorul voinţei lor să li se impună, cu caracter obligatoriu, vreo dispoziţie contractuală.

Aflat pe poziţie diametral opusă, contractul de adeziune este un act juridic redactat în întregime sau parţial numai de către una dintre părţile contractante, cocontractantul neavând posibilitatea de modificare a acestor clauze, ci numai pe aceea de a adera sau nu la un contract preredactat.

b) Faptul ca banca a pus la dispozitia clientilor în faza precontractuală, atât condiţiile generale cât şi cele speciale ale contractelor de credit şi că tipul de credit, suma de bani împrumutată şi perioada de creditare au fost configurate de comun acord între părţi, din moment ce, pe de-o parte, simpla cunoaştere a clauzelor contractuale, fără posibilitatea modificării acestora de către reclamanţi, nu echivalează cu negocierea lor, acesta având numai dreptul de a le accepta, prin semnarea contractului, iar, de pe altă parte, că elementele specificate ca fiind negociate constituie, în fapt, cererea consumatorului de creditare raportat la care banca a prefigurat unilateral contractul de credit, fără a acorda reclamanţilor posibilitatea de modificare a clauzelor, vizând cuantumul concret al ratelor de rambursare a creditului şi de derulare a raporturilor juridice dintre părţi.

Parata nu a furnizat nicio explicaţie plauzibilă din care să rezulte că părţile au negociat înainte de încheierea contractului. Faptul că acest contract a fost încheiat la solicitarea reclamanţilor nu exonerează pe parata să probeze negocierea potrivit art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000.

c)In hotararea din 16 ianuarie 2014, pronuntata in cauza Constructora Principado SA impotriva Jose Ignacio Menendez Alvarez, C.J.U.E. a aratat ca “nu se poate limita la o apreciere economica de natura cantitativa intemeiata pe o comparatie intre valoarea totala a operatiunii care a facut obiectul contractului, pe de o parte, si costurile puse in sarcina cosumatorului printr-o anumita clauza, pe de alta parte.” Dimpotriva, un dezechilibru semnificativ poate sa rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situatiei juridice in care este plasat consumatorul, in calitate de parte la contractul in cauza, fie sub forma unei restrangeri a continutului drepturilor de care beneficiaza in temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici in exercitarea acestora sau a punerii in sarcina sa a unei obligatii suplimentare, neprevazuta de normele nationale.

d)Sintagma “exprimate într-un limbaj uşor inteligibil” folosită de legiuitorul naţional în cuprinsul Legii nr. 193/2000, cât şi cea folosită în norma comunitară, “exprimate în mod clar şi inteligibil”, nu poate fi redusa la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care clauza să fie clar definita, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

A fost consfinţit dreptul de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă şi de a permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau renumeraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44). 

Instanţa a încuviinţat şi administrat pentru părţi proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

Reclamanţii A şi B au formulat, la data de 16.07.2008, o cerere de acordare a unui credit imobiliar în valoare de 207390 euro, adresată pârâtei, utilizând un tipizat al C (filele 8-12 volum II).

Prin referatul privind aprobarea creditului, neînsuşit de către reclamanţi prin semnătură, C a stabilit că suma creditului va fi constituită din suma solicitată, la care se va adăuga comisionul de acordare (fila 14 volum II).

La data de 30.09.2008, A, în calitate de împrumutat, şi B, în calitate de coplătitor, au încheiat cu pârâta C contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184. Conform art. 1 din contract, banca a acordat împrumutatului un credit ipotecar pentru cumpărare imobil în valoare de 212574,75 euro (din care 207390 euro – credit ipotecar şi 5184,75 euro – comision acordare credit), durata creditului fiind de 360 luni (filele 22-24 volum I).

Conform art. 6 lit. a), art. 7 din contract, împrumutatul va plăti un comision de acordare credit de 2,5% flat, ce se va plăti şi în perioada de graţie (fila 22 volum I).

Reclamanţii au încheiat cu pârâta un contract privind constituirea unui drept de ipotecă în favoarea băncii asupra unei proprietăţi din oraşul … (filele 315-317 volum II).

Conform art. 248 alin. (1) C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv/anularea clauzelor din contractul de credit şi restituirea sumelor achitate în baza contractului

Instanţa reţine că sancţiunea în cazul constatării unei clauze abuzive este nulitatea absolută. Sub acest aspect, se are în vedere că Legea nr. 193/2000 (interpretată din prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii) ocroteşte un interes general, al tuturor consumatorilor. De altfel, statul român a prevăzut instrumente de protecţie a tuturor consumatorilor în cazul unui profesionist ce abuzează de poziţia sa dominantă [de exemplu, art. 12 alin. (1), (3) din Legea nr. 193/2000]. Totodată, instanţa e obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al directivei și, prin aceasta, să suplinească dezechilibrul existent (hotărârea Aziz, C-415/11, EU:C:2013:164, pct. 46).

De altfel, în hotărârea Asturcom Telecomunicaciones SL, C-40/08, EU:C:2009:615, pct. 52, a fost stabilit că, dată fiind natura şi importanța interesului public pe care se întemeiază protecția pe care Directiva 93/13 o asigură consumatorilor, trebuie să se constate că articolul 6 din aceasta trebuie să fie considerat o normă echivalentă cu normele naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de norme de ordine publică.

Prin urmare, în baza principiului de drept accesorium sequitur principale, instanţa reţine că, odată cu solicitarea unei persoane interesate de a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, poate fi formulată şi o cerere de restituire a sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, ce nu poate fi apreciată ca prescrisă, conform art. 2525 C.civ.

Faţă de dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 167/1958 [aplicabile conform art. 6 alin. (1), (2) din actualul Cod civil], instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv/anularea clauzelor din contractul de credit şi restituirea sumelor achitate în baza contractului, invocată de pârâtă.

În privinţa excepţiei inadmisibilităţii cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale

Astfel cum s-a reţinut anterior, sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale este nulitatea absolută.

Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților printr-un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părți. Situația de inegalitate care există între consumator și vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenție pozitivă, exterioară părților la contract (hotărârea Asturcom Telecomunicaciones SL, C-40/08, EU:C:2009:615, pct. 30-31).

Având în vedere şi principiile de drept restitutio in integrum şi quod nullum est, nullum producit effectum, instanţa va respinge ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale, invocată de pârâtă.

Pe fond, cu titlu prealabil, instanţa evidenţiază că va analiza cererea reclamanţilor potrivit dispozițiilor Codului civil din 1864 [aplicabil conform art. 6 alin. (1), (2) din actualul Cod civil] şi Legii nr.193/2000 (interpretată din prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii).

Potrivit art. 969 Cod Civil 1864 , căruia i se supune contractul de credit încheiat de părţi, convențiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din alte cauze prevăzute de lege.

Acest articol consacră principiul forței obligatorii a contractelor  ca o necesitate a asigurării stabilității şi siguranței raporturilor juridice generate de actele juridice civile.

Art. 4 din Legea nr. 193/2000 prevede:

 „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. 

(2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. 

(3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. 

(4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive. 

(5) Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de: 

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; 

b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; 

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde. 

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Instanţa reţine că, deşi avea sarcina probei conform art. 249 C.proc.civ., pârâta nu a făcut dovada existenţei deciziei nr. 608/23.03.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 61347/3/2010*. Instanţa evidenţiază şi că nu ar fi legată de o hotărâre judecătorească de speţă a unei alte instanţe judecătoreşti, faţă de efectul relativităţii stabilit de art. 435 alin. (1) C.proc.civ.

Cu privire la incidenţa art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000

Din prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, rezultă că, pentru a reţine existenţa unei clauze abuzive, instanţa trebuie să verifice îndeplinirea următoarelor condiţii:

1. clauza contractuală în litigiu să nu fi fost negociată direct cu consumatorul;

2. prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

3. dezechilibrul creat este în detrimentul consumatorului, nefiind respectată cerinţa bunei credinţe.

Astfel, referitor la prima condiţie, instanţa reţine că relaţiile contractuale dintre părţi au fost materializate prin asumarea unor condiţii generale de creditare şi condiţii speciale. În momentul în care au încheiat contractul, reclamanţii, consumatori, au acţionat de pe o poziţie inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractanţilor de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorii nu au avut posibilitatea să negocieze nico clauză din contract, întregul act juridic fiindu-le impus, în forma respectivă, de către bancă.

Esenţial e faptul că, deşi reclamanţii au solicitat cu titlu de împrumut suma de 207390 euro (filele 8-12 volum II), pârâta a stabilit că suma va fi mai mare, cu includerea comisionului de acordare (fila 14 volum II), aspect impus prin contractul de credit (filele 22-24 volum I).

Instanţa are în vedere în reţinerea adeziunii la un contract predefinit şi faptul că modul de calcul şi cuantumul comisionului de acordare (precum şi a celorlalte clauze specifice) apar într-un act unilateral al pârâtei (filele 13-14 volum II), anterior încheierii contractului de credit (filele 22-24 volum I).

Pârâta, deşi avea sarcina probei conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, nu a dovedit că clauza standard preformulată privind comisionul de acordare (sau restul clauzelor) a fost negociată direct cu consumatorii.

Instanţa reţine că negocierea nu poate fi dedusă din semnarea de către reclamanţi a contractului redactat de pârâtă ori din lipsa formulării de către reclamanţi a unei contra-oferte la contractul de credit impus.

Trebuie avut în vedere că sarcina probei privind negocierea, şi nu posibilitatea de negociere, a fost stabilită de legiuitor în sarcina profesionistului tocmai în considerarea poziţiei de inegalitate dintre părţile contractante.

Instanţa ia act şi de faptul că banca nu a invocat o respectare a obligaţiei de informare a consumatorilor, într-o fază precontractuală, ce să preceadă etapa negocierii contractului, în care clienţii să aibă efectiv posibilitatea modificării clauzelor impuse.

În lipsa unor probe concrete privind negocierea, instanţa constată că pârâta nu a răsturnat prezumţia caracterului nenegociat al clauzelor standard, apreciind că reclamanţii nu au avut posibilitatea studierii contractului până în ziua în care l-au semnat.

Încheierea între părţi a două acte adiţionale ulterioare (filele 25-26 vol. I) nu are relevanţă în privinţa lipsei negocierii cu privire la contractul de credit. În plus, instanţa nu a fost învestită cu analiza actelor adiţionale, faţă de lipsa vreunei prevederi din cadrul acestora referitoare la comisionul de acordare.

Cu privire la susţinerile pârâtei privind incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE

Instanţa va analiza dacă clauza contestată priveşte obiectul principal al contractului, prin acesta înţelegându-se prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează.

Dacă răspunsul este afirmativ, trebuie analizat dacă clauza este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, analiza nelimitându-se la aspectul gramatical, ci, în special, la posibilitatea consumatorului de a înţelege consecinţele economice ale clauzei.

În cazul în care răspunsul la prima întrebare este negativ, trebuie să se verifice, printr-o interpretare restrictivă, dacă critica clauzei vizează caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

Dacă da, urmează să se verifice, de asemenea, dacă clauza este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil.

În situaţia în care clauza nu priveşte obiectul principal al contractului, iar critica ei nu vizează nici caracterul adecvat al preţului faţă de serviciul furnizat în schimbul acestuia, sau dacă, deşi priveşte unul din cele două aspecte, ea nu este redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, atunci este deschisă analiza pe fond, sub aspectul caracterului abuziv.

Dacă clauza priveşte ori obiectul principal al contractului, ori caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora şi dacă esteredactată într-un limbaj clar şi accesibil, atunci controlul de fond asupra caracterului abuziv este exclus.

Instanţa urmează a da eficienţă hotărârii Kásler, C‑26/13, EU:C:2014:282, pct. 42-43, 49-50, 52, 54-55, 67-73.

Instanţa apreciază că în cazul unui contract de credit, cu referire la obligaţiile împrumutatului, din sfera obiectului principal fac parte obligaţia de restituire a sumei propriu-zis împrumutate şi cea de plată a dobânzii. Acestea sunt prestaţiile esenţiale ale împrumutatului într-un contract de credit, ele caracterizându-l. Bu poate fi conceput un contract de credit fără obligaţia împrumutatului de restituire a sumei împrumutate, pentru că am vorbi despre o donaţie, dar nici fără obligaţia de plată a dobânzii, pentru că instituţiile de credit sunt create pentru a realiza profit.

În schimb, instanţa reţine că nu sunt incluse în obiectul principal al contractului comisioanele. Un contract de credit în care să nu existe niciun comision, iar toate costurile băncii plus profitul să fie reflectate în dobândă, este perfect posibil din punct de vedere juridic. Prin urmare, comisioanele nu ţin de natura contractului de credit bancar.

Contrar pârâtei, instanţa reţine că clauza privind comisionul de acordare nu se referă la preţul contractului. Excluderea legală operează numai cu condiţia existenţei unei contraprestaţii specifice. Acordarea sumei cu titlu de împrumut reprezintă contraprestaţia specifică doar pentru obligaţia de restituire a sumei împrumutate şi de plată a dobânzii, întrucât, în absenţa lor, nu putem vorbi de un contract de credit. Referitor la comisionul de acordare, instanţa reţine că acestuia nu îi corespunde o contraprestaţie în plus faţă de cea a acordării împrumutului.

Sub acest aspect, instanţa are în vedere şi hotărârea Matei împotriva Volksbank România S.A., C‑143/13, EU:C:2015:127, pct. 70.

Instanţa apreciază şi faptul că noţiunea de „cost” al contractului nu este echivalentă cu noţiunea de „preţ” al contractului, comisionul de acordare fiind perceput de pârâtă pentru pretinse activităţi proprii (nesolicitate de reclamanţi) de verificare, anterioare încheierii contractului (astfel cum e susţinut în întâmpinare - fila 44 vol. I), comisionul de acordare necircumscriindu-se, astfel, noţiunii de preţ al contractului. În plus, pârâta nu a făcut dovada că, la data formulării cererii de acordare a unui credit, reclamanţii au prevăzut sau acceptat un viitor comision de acordare.

Clauza referitoare la comisionul de acordare nu poate fi apreciată de instanţă ca având un caracter inteligibil, în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, câtă vreme aceasta cuprinde doar cuantumul comisionului pe care împrumutaţii au obligația de a-l achita, fără a fi indicat și motivul pentru care a fost perceput de către bancă sau serviciile prestate de bancă pe care acest comision are scopul să le acopere. Simpla menționare a denumirii și a cuantumului comisionului nu este în măsură să satisfacă această exigență (hotărârea Kásler, C‑26/13, EU:C:2014:282, pct. 67-73). Chiar dacă reclamanţii au cunoscut încă de la momentul încheierii contractului valoarea acestui comision, cu toate acestea, nu au avut nicio posibilitate de a-l modifica sau de a-l exclude din contractul de credit.

Prin urmare, contrar susţinerilor pârâtei, instanţa apreciază că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu este incident în cauză.

Referitor la cea de-a doua şi ce de-a treia condiţie instanţa le apreciază ca fiind îndeplinite.

Prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, instanța reţine că prezenta clauză analizată determină un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligațiile părților.

Pârâta a susţinut că acest comision se achită pentru operaţiunile realizate de angajaţii băncii cu ocazia acordării creditului, operaţiuni ce presupun efectuarea unui număr mare de verificări şi parcurgerea unui număr semnificativ de documente (fila 44 vol. I).

Instanţa reţine că obligaţia de a verifica dacă o persoană/cerere întruneşte condiţiile de creditare revine băncii, ca furnizor de servicii, deci costurile acestor activităţi trebuie suportate de cel ce impune aceste verificări. Operaţiunile realizate de angajaţii băncii sunt anterioare creditării efective, iar viitorul client nu are niciun control asupra activităţilor astfel desfăşurate. Prestaţiile băncii sunt anterioare întrunirii acordului de voinţă, consimţământul consumatorului intervenind după efectuarea acestora. Mai mult, acest cost nu este suportat decât de persoanele ce obţin creditul solicitat, deşi aceleaşi resurse se consumă şi în cazul cererilor ce nu se finalizează prin acordarea de credit.

De altfel, instanţa reţine că şi consumatorii pot suporta costuri precontractuale privind verificarea ofertelor bancare existente pe piaţă, existenţa unor litigii ce să afecteze imaginea băncii, rata creditelor neperformante, apartenenţa la un fond de garantare, etc., asumate exclusiv de aceştia.

Instanţa apreciază că, aflându-se pe o poziţie de superioritate faţă de consumatori, pârâta a abuzat de acest aspect, pentru maximizarea propriului profit, impunându-le un cost al creditului mai ridicat (212574,75 euro) decât cel pe care l-au solicitat efectiv (207390 euro).

Instanţa are în vedere şi faptul că acest comision a fost stabilit unilateral de bancă, încă din faza anterioară încheierii contractului, având un cuantum extrem de ridicat (5184,75 euro).

De reţinut este şi faptul că în afara comisionului de acordare şi dobânzii percepute, contractul de credit impune în sarcina reclamanţilor şi alte comisioane (filele 22-23 vol. I).

În plus, acest comision de acordare a fost raportat procentual la valoarea creditului solicitat (2,5%) şi nu la un număr de ore lucrate de angajaţii băncii în efectuarea de verificări, ce să indice efectiv individualizarea comisionului, şi nu o clauză predefinită.

Faţă de acest aspect, instanţa apreciază că pârâta a impus comisionul de acordare pentru a obţine o dobândă mascată. Instanţa constată că pârâta a afirmat că reclamanţii doresc eliminarea/modificarea clauzei privind dobânda din contract (primul paragraf, fila 43 vol. I).

Instanţa are în vedere şi faptul că împrumutaţii au constituit în favoarea pârâtei un drept de ipotecă imobiliară (fila 23 vol. I), riscul suportat de bancă fiind unul mic.

Contrar susţinerilor pârâtei, instanţa reţine că, în conformitate cu art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, acest act normativ nu este aplicabil în cauză.

Instanţa constată că, deşi pârâta arată în întâmpinare că prezentul comision de acordare ar fi fost aplicat pentru a compensa analiza economico-financiară a solicitantului şi a solidităţii garanţiilor (fila 44 vol. I), acest aspect nu a fost detaliat în contract, contrar exigenţelor impuse de hotărârea Kásler, C‑26/13, EU:C:2014:282, pct. 67-73, astfel încât consumatorii să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din acesta în ceea ce îi privește.

În concluzie, instanţa apreciază că suportarea de către consumatori a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului şi în afara exprimării consimţământului creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar exigenţele bunei-credinţe nu sunt respectate.

Constatarea caracterului abuziv al unei clauze nu este de natură să încalce libertatea contractuală, atâta timp cât aceasta nu poate fi exercitată decât în limitele fixate de legislaţia pentru protecţia consumatorilor.

În ceea ce priveşte solicitarea reclamanţilor de restituire a sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive, instanţa reţine că unul dintre principiile consecinţelor juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii îl reprezintă principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, ceea ce presupune ca nulitatea să producă efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, pe toată perioada cuprinsă între momentul încheierii contractului şi anularea acestuia. Din acest principiu decurge un altul, respectiv cel al restabilirii situaţiei anterioare conform căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care actul nu ar fi fost încheiat.

Instanţa reţine că aceste principii sunt aplicabile în speţă. O excepție, de la acest principiu restabilirii situaţiei anterioare, o constituie contractul cu executare succesivă, justificarea acestei excepții constând în imposibilitatea obiectiva de restabilire a situației anterioare, evidentă în cazul contractului de locațiune, de exemplu. Însă, această excepţie nu este aplicabilă în cauză, întrucât contractul de credit nu este un contract cu executare succesivă, contract ce presupune  ca obligațiile ambelor părți să fie cu executare succesivă,  ci este un contract uno ictu din moment ce prestaţia la care s-a obligat pârâta a fost executată dintr-o dată.

În ceea ce priveşte solicitarea de plată a dobânzii legale, făcând aplicarea principiilor privind nulitatea, anterior menţionate, având în vedere şi principiul recuperării integrale a prejudiciului precum şi caracterul ilicit al comportamentului pârâtei, instanţa reţine că reclamanţii au acest drept, de la data plăţii comisionului de acordare şi până la data achitării efective.

Faţă de aceste considerente, instanţa va admite cererea, va constata caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184/30.09.2008 la art. 6 lit. a) (referitoare la comisionul de acordare credit), va dispune eliminarea clauzei referitoare la comisionul de acordare credit din contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184/30.09.2008, va obliga pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite de aceştia în baza clauzei contractuale ce prevede perceperea unui comision de acordare credit, va obliga pârâta să achite reclamanţilor dobânda legală calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite (percepute cu titlu de comision de acordare credit), de la data plăţii lor de către reclamanţi şi până la data achitării efective.

În baza art. 451 alin. (1), art. 453 alin. (1) C.proc.civ., instanţa va obliga pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat – fila 27).

Instanţa nu ia în considerare înscrisul de la fila 28 (depus în copie certificată pentru conformitate cu originalul), în stabilirea cheltuielilor de judecată, având în vedere că lipseşte viza instituţiei de credit plătitoare, ce ar indica efectuarea depunerii de numerar în contul bancar. În plus, nefiind depus contractul de asistenţă la care face trimitere (nr. 5356 din 2 martie) sau vreo factură emisă de avocatul … pe numele reclamantului B, instanţa nu poate reţine legătura respectivului înscris cu prezenta cauză.

Instanţa ia act de faptul că pârâta, prin reprezentant convenţional, a arătat la termenul din 26.06.2017 că înţelege să solicite obligarea reclamanţilor la plata cheltuielile de judecată, pe cale separată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului de a solicita constatarea caracterului abuziv/anularea clauzelor din contractul de credit şi restituirea sumelor achitate în baza contractului, invocată de pârâtă.

Respinge ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii de restituire a sumelor achitate în baza prevederilor contractuale, invocată de pârâtă.

Admite cererea  formulată  de reclamanţii A şi  B, în contradictoriu cu pârâta C.

Constată caracterul abuziv al clauzei prevăzute în contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184/30.09.2008 la art. 6 lit. a) (referitoare la comisionul de acordare credit).

Dispune eliminarea clauzei referitoare la comisionul de acordare credit din contractul de credit ipotecar bancar pentru persoane fizice nr. 2008649184/30.09.2008.

Obligă pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite de aceştia în baza clauzei contractuale ce prevede perceperea unui comision de acordare credit.

Obligă pârâta să achite reclamanţilor dobânda legală calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite (percepute cu titlu de comision de acordare credit), de la data plăţii lor de către reclamanţi şi până la data achitării efective.

Obligă pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti.

Pronunţată, conform art. 396 alin. (2) C.proc.civ., prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei astăzi, 03.07.2017.

PREŞEDINTE, GREFIER,

 

VP/FG/ 5 ex./28.07.2017

Domenii speta