Acțiune disciplinară medic stomatolog. Decizie privind aplicarea sancțiuni mustrării. Dreptul pacientului de a fi informat. Legalitate.

Legea nr. 95/2006, art. 541 alin. (1) lit. a), art. 544

Legea nr. 46/2003, art. 6

 În raportul juridic dintre medic şi pacient, medicul îşi asumă o obligaţie de diligenţă (de mijloace), ce constă în îndatorirea de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea în siguranţă a rezultatului urmărit de pacient (în acest caz, reuşita celor 8 implanturi). O conduită diligentă din partea medicului impunea luarea în considerare a istoricului medical ce reieşea din Chestionarul de evaluare a stării generale (filele 131-132 vol. I dosar tribunal), pe care reclamanta l-a completat anterior iniţierii procedurilor medicale şi din care rezulta că aceasta urmează un tratament pentru diabet.

 Obligaţia pacientului de a declara istoricul medical (alergii, intoleranţe medicamentoase, dacă urmează un anumit tratament, dacă urmează tratament cu anticoagulante, dacă suferă de o boală acută sau cronică) este corelativă obligaţiei medicului de a ţine cont şi de a adapta conduita terapeutică la particularităţile şi problemele medicale ale pacientului. A considera, aşa cum susţine recurentul, că diagnosticul de diabet zaharat nu au avut nici o influenţă în realizarea actului medical şi în şansele de reuşită ale acestuia, înseamnă a afirma că  procedura completării chestionarului este inutilă, ceea ce este contrar scopului pentru care a fost stabilită, acela de evaluare a stării de sănătate anterior iniţierii oricărui tratament.

 Aşadar, chiar dacă în sarcina recurentului-reclamant nu s-a reţinut un caz de malpraxis, în mod corect Comisia Superioară de Disciplină, formată din medici cu înaltă pregătire profesională, a considerat că existenţa acestei boli impunea un consult interdisciplinar pentru a se clarifica limitele de toleranţă ale pacientei şi tratamentul adiţional necesar intra şi post operator. În lipsa acestuia, pacienta a fost expusă unui risc nejustificat, cu privire la care nu a fost informată, iar consimţământul pe care l-a dat în vederea efectuării tratamentului a fost departe de a fi informat.

Asupra recursului de faţă:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Braşov - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 14.05.2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul COLEGIUL MEDICILOR DENTIŞTI DIN ROMÂNIA – Comisia Superioară de Disciplină, solicitând anularea Deciziei nr. xx/26.10.2018 şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

 Prin sentinţa civilă nr. 1044/CA/24.10.2019, cererea a fost respinsă, reclamantul fiind obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamantul, prin care a criticat soluţia instanţei de fond ca nelegală, pentru următoarele motive:

Greşit s-a reţinut că cele două implanturi au fost respinse de organismul pacientei din cauza omisiunii medicului de a valoriza patologia preexistentă a acesteia-diabet zaharat. Din nici o probă din dosar nu rezultă aceste aspecte. Dimpotrivă, comisia superioară de disciplină a respins acuzaţiile de malpraxis, neidentificând greşeli medicale. Doar invocarea faptului că medicamentul Xiofor este asociat tratamentului diabetului zaharat, nu poate induce prezumţia absolută cu care operează judecătorul fondului, că implanturile au fost respinse din cauza acestei afecţiuni. Instanţa de fond nu explică de ce au fost respinse doar două din cele 8 implanturi, şi de ce au fost respinse anume cele două implanturi şi nu altele, dacă se pleacă de la ideea că diabetul zaharat generează asemenea complicaţii. Reuşita actului medical poate fi influenţată de o sumedenie de factori, unii nici măcar imaginaţi în prezent. Sancţionarea medicului pentru o nereuşită chirurgicală, în condiţiile în care nu este identificată nici o culpă, duce problema în planul răspunderii obiective, atrăgând de drept sancţiunea oricărui asemenea rezultat nedorit.

În al doilea rând, arată recurentul, pacientului nu i se cere în mod excesiv să identifice cazurile de nemulţumire. În plângerea pe care o face, trebuie să indice motivele pentru care crede că este victima unui malpraxis, sau cel puţin consecinţele vătămătoare ale actului medical. În plângerea sa, pacienta a indicat care sunt nemulţumirile sale, fără însă să facă nici o menţiune cu privire la patologia sa preexistentă. Abia în faţa Comisiei Superioare de Disciplină, pacienta a adus în discuţie patologia sa caracterizată de diabet zaharat. Nu este excesiv a pretinde pacientului să indice, prin plângere, toate aspectele pe care le consideră relevante, sub sancţiunea legală de a nu mai putea fi invocate în faţa Comisiei Superioare.

În al treilea rând, arată recurentul, sancţiunea disciplinară intervine doar dacă presupusa abatere disciplinară are consecinţe prejudiciabile. Această condiţie rezultă din dispoziţiile art. 544 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, ce vorbesc despre asemenea consecinţe prejudiciabile, precum şi de dispoziţiile art. 544 alin. (8) din acelaşi act normativ, ce prevăd că soluţia anchetei disciplinare va fi comunicată şi persoanei care a făcut sesizarea. Or, cum nu se poate imagina o sesizare teoretică, este de la sine înţeles că persoana care a făcut sesizarea a redat consecinţe prejudiciabile pentru ea. Prin urmare, angajarea răspunderii disciplinare este condiţionată de consecinţe prejudiciabile aduse persoanelor fizice sau juridice, de atingeri aduse onoarei şi prestigiului profesiei sau instituţiei CMSR. Pacienta nu a suferit nici o consecinţă negativă prin aplicarea tratamentului cu implanturi pe fondul diabetului zaharat, prin urmare nu se poate reţine că pacientul a fost supus unui risc nejustificat prin implanturile realizate de reclamant.

Prin întâmpinare (filele 18-21), intimatul-pârât Colegiul Medicilor Stomatologi din România a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, arătând în esenţă că răspunderea disciplinară a medicilor îşi are temeiul în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legii şi regulamentelor profesiei medicale, ale Codului de deontologie medicală şi ale regulilor de bună practică profesională, ale Statutului Colegiului Medicilor din România, obligaţii a căror nerespectare prejudiciază onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România. Răspunderea disciplinară a medicilor stomatologi se angajează în cazul încălcării de către profesionist a obligaţiilor prevăzute de art. 540 din Legea nr. 95/2006, şi nu răspunderea civilă, care presupune constatarea unui malpraxis.

În faza procesuală a recursului, nu s-a administrat proba cu înscrisuri suplimentare.

 Analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, ce se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 8 Cod de procedură civilă, a actelor aflate la dosarul cauzei şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, curtea reţine următoarele:

 Prin Decizia nr. xx/07.11.2017, Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor Dentişti B. a dispus stingerea acţiunii disciplinare conform art. 33 alin. (2) din RODACD, având în vedere că la cele două convocări pacienta nu a fost prezentă.

Împotriva acestui act, C. a formulat contestaţie la Colegiul Medicilor Dentişti din România care, prin Decizia nr. xx/26.10.2018, a admis contestaţia, a anulat Decizia nr. xx/2017 şi l-a sancţionat pe reclamant cu mustrare, conform art. 541 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 95/2006.

În considerentele Deciziei nr. xx/2018, Colegiul Medicilor Dentişti din România a reţinut că prin contestaţie nu pot fi invocate aspecte care nu au făcut obiectul plângerii ce a stat la baza declanşării anchetei disciplinare, însă a reţinut totodată că în chestionarul de evaluare a stării generale, pacienta a indicat tratamentul cu Siofor pe care îl urmează, medicament ce se administrează în diabetul zaharat, aspect de care trebuia ţinut seama atât în indicaţiile de tratament prin implant, cât şi în alegerea anesteziei şi a intervenţiei celei mai potrivite pentru pacientul în cauză, iar printre contraindicaţiile relative sau de moment ale tratamentului prin implant se numără şi endocrinopatiile, în cazul de faţă diabetul zaharat, în cazul existenţei unor astfel de contraindicaţii putând fi necesar consultul interdisciplinar pentru a clarifica limitele de toleranţă ale pacientului şi tratamentul adiţional necesar intra şi postoperator. S-au reţinut şi dispoziţiile art. 21 din Codul deontologic, potrivit cărora medicul dentist nu trebuie să expună pacientul unui risc nejustificat în investigaţiile sau actele terapeutice efectuate, situaţie în care, în lipsa efectuării consultului interdisciplinar, se impunea informarea corespunzătoare a pacientei asupra riscurilor unei terapii prin implant, ţinând cont de patologia generală a acesteia, având în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 46/2003, fiind încălcate prevederile referitoare la informarea pacientului cu privire la riscurile potenţiale ale procedurii, raportat la existenţa unei patologii care, potrivit literaturii de specialitate, reprezintă o contraindicaţie a efectuării implantului.

Respingând cererea de anulare a deciziei nr. xx/26.10.2018, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că deşi strict formal, plângerea pacientei C. nu reproşează, în mod expres, faptul că, fiind bolnavă de diabet şi sub tratament cu Siofor (Xiofor), era necesar un consult interdisciplinar, acest lucru nu poate fi pretins unui pacient, fiind aspecte care ţin de cunoştinţe de specialitate din domeniul medicinii/stomatologiei şi ar face ca dreptul pacientului de a se plânge împotriva medicului care l-a tratat să fie unul iluzoriu. Din chestionarul de evaluare a stării generale, completat de C., rezultă că aceasta urma un tratament cu Xiofor/Siofor, pe care, faţă de intervenţia la care a supus-o – 8 implanturi – reclamantul l-a ignorat cu desăvârşire, încălcând prevederile Codului deontologic care obligă medicul dentist să nu expună pacientul la un risc nejustificat în actele terapeutice efectuate.

  În recurs, reclamantul critică soluţia primei instanţe de menţinere a deciziei nr. xx/26.10.2018, susţinând că sancţiunea mustrării i-a fost aplicată fără a fi identificată nici o culpă în sarcina sa şi fără să existe o acuzaţie de malpraxis, ceea ce duce problema în planul răspunderii obiective, atrăgând de drept sancţiunea oricărui rezultat nedorit.

 În plus, susţine recurentul, pacienta nu a invocat în plângere aspecte legate de nevalorizarea medicală a patologiei preexistente şi nu putea invoca aceste aspecte în contestaţia adresată Comisiei Superioare de Disciplină. Angajarea răspunderii disciplinare a medicului s-a făcut în absenţa unor consecinţe negative prin aplicarea tratamentului cu implanturi pe fondul diabetului zaharat.

 Aceste susţineri nu sunt fondate.

 Prin sesizarea adresată Colegiului Medicilor Dentişti din B., pacienta C. s-a plâns, în afara aspectelor punctuale (costuri, relaţia cu medicul), şi de faptul că i s-au încălcat drepturile prevăzute de Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului. Printre  aceste drepturi, se află şi dreptul de a fi informat asupra … riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri…(art.6).

 Chiar dacă aceasta nu a înţeles să aducă în discuţia patologia de diabet preexistentă, trebuie subliniat că  în raportul juridic dintre medic şi pacient, medicul îşi asumă o obligaţie de diligenţă (de mijloace), ce constă în îndatorirea de a depune toată stăruinţa pentru obţinerea în siguranţă a rezultatului urmărit de pacient (în acest caz, reuşita celor 8 implanturi).

 Or, o conduită diligentă din partea medicului impunea luarea în considerare a istoricului medical ce reieşea din Chestionarul de evaluare a stării generale (filele 131-132 vol. I dosar tribunal), pe care reclamanta l-a completat anterior iniţierii procedurilor medicale şi din care rezulta că aceasta urmează un tratament pentru diabet.

 Obligaţia pacientului de a declara istoricul medical (alergii, intoleranţe medicamentoase, dacă urmează un anumit tratament, dacă urmează tratament cu anticoagulante, dacă suferă de o boală acută sau cronică) este corelativă obligaţiei medicului de a ţine cont şi de a adapta conduita terapeutică la particularităţile şi problemele medicale ale pacientului.

A considera, aşa cum susţine recurentul, că diagnosticul de diabet zaharat nu au avut nici o influenţă în realizarea actului medical şi în şansele de reuşită ale acestuia, înseamnă a afirma că  procedura completării chestionarului este inutilă, ceea ce este contrar scopului pentru care a fost stabilită, acela de evaluare a stării de sănătate anterior iniţierii oricărui tratament.

 Aşadar, chiar dacă în sarcina recurentului-reclamant nu s-a reţinut un caz de malpraxis, în mod corect Comisia Superioară de Disciplină, formată din medici cu înaltă pregătire profesională, a considerat că existenţa acestei boli impunea un consult interdisciplinar pentru a se clarifica limitele de toleranţă ale pacientei şi tratamentul adiţional necesar intra şi post operator.

În lipsa acestuia, pacienta a fost expusă unui risc nejustificat, cu privire la care nu a fost informată, iar consimţământul pe care l-a dat în vederea efectuării tratamentului a fost departe de a fi informat.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 Cod de procedură civilă, va fi respins recursul, urmând ca recurentul să fie obligat, în baza art. 451 Cod de procedură civilă, la plata cheltuielilor de judecată avansate de intimatul-pârât, constând în onorariu de avocat (1800 lei) şi cheltuieli de transport (70,2 lei).

Domenii speta

Spete similare