Obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu moral, ca urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

- art.1357 Cod civil.

Înalta Curte de Casație și Justiție a  reținut că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (Decizia nr.320/2018 – secţia I civilă).

Aşadar, nu se pot reţine susţinerile recurentului în sensul că proba faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, întrucât, deşi prejudiciul moral are un caracter intern, subiectiv, totuşi în vederea cuantificării lui, trebuie avut în vedere modul în care aceste suferinţe de ordin psihic se obiectivează în exterior, recurentului reclamant revenindu-i sarcina de a dovedi consecinţele negative ale faptei ilicite săvârşite de către intimatul pârât.

Deliberând asupra recursului civil de față;

Constată că prin decizia civilă nr.9559/Ap din data de 24.10.2019, Tribunalul Brașov  – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus respingerea cererii de apel formulată de apelantul reclamant A., cu domiciliul ales la […], în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L., cu sediul în […], împotriva sentinţei civile nr. 9559/24.10.2019 a Judecătoriei Braşov pronunţată în dosarul nr. xxxxx, pe care a păstrat-o şi a obligat apelantul să plătească intimatului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata reduse conform art. 451 alin. 2 Cod procedură civilă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs în termen legal reclamantul A., solicitând admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate iar în urma rejudecării cauzei, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susținut că în stabilirea existentei prejudiciului moral - definit în doctrină şi în jurisprudenţă că orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau morală, pe care le resimte victima - trebuie luat în calcul caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situaţia personala a victimei, ţinând cont de mediul social din care victima face parte, educaţia cultura, standardul de moralitate, personalitatea si psihologia victimei, circumstanţele săvârşirii faptei, statutul social etc.

Dauna pretinsă de către reclamant este consecinţa atingerii ilegitime a “drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” în conformitate cu art. 1349 alin. 1 Noul Cod civil, un efect al unui comportament nepotrivit, prin aceea că sfidează, neglijează şi se înfrâng drepturile şi interesele sale, consecinţa efectiva a ruperii echilibrului juridic stabilit de ordinea de drept şi impus de justiţia comutativă.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, se susţine că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existent a faptei ilicite, de natura să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluţia fiind determinate de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba să directa fiind practice imposibilă.

Se apreciază că, în raport de starea de fapt reţinută, în cauză sunt îndeplinite condiţiile cerute de dispoziţiile art. 1357 din noul Cod civil, privind condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, pentru angajarea răspunderii delictuale a paratei, recurentul probând existent faptelor prejudiciabile, vinovăţia paratei si prejudiciul moral, consecinţa faptelor ilicite comise de pârâtă.

În drept, au fost invocate prevederile art.483 şi urm. Cod procedură civilă.

Cererea de recurs a fost legal timbrată.

Intimata pârâtă S.C. B. S.R.L. a formulat întâmpinare (f.14-15) prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, excepţia nulităţii şi inadmisibilității recursului raportat la lipsa de motivare a acestuia, iar pe fondul cererii, s-a solicitat să se respingă recursul declarat în cauză, întrucât în cazul dedus judecăţii nu există nici o probă care să conducă la concluzia că reclamantului i-ar fi fost prejudiciate demnitatea sau sănătatea psihică sau că i-ar fi fost creată o suferinţă prin faptul că pârâta i-a pus la dispoziţie o altă maşină decât cea contractată.

În recurs, nu au fost administrate alte probe noi.

La termenul de judecată din data de 10.09.2020, au fost respinse excepţia tardivităţii şi excepţia nulităţii recursului, pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă de la acel termen.

Analizând decizia recurată, în raport de probele administrate în faţa instanţelor de fond şi de motivele de recurs invocate, Curtea constată că cererea de recurs nu este fondată.

Astfel, cererea de recurs a fost întemeiată, în mod formal, pe existența motivelor de casare stabilite de art.488 pct. 8 Cod procedură civilă, potrivit cărora:

,,ART. 488

Motivele de casare

(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:

8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.”

În acest context, instanţa de control judiciar reţine că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitate numai pentru motivele anume prevăzute de lege, toate vizând exclusiv conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, instanţele de fond şi de apel sunt îndrituite să stabilească efectiv situaţia de fapt pe baza administrării probatoriilor, iar instanţa de recurs verifică numai dacă normele de drept au fost corect aplicate la aceste fapte.

În acest sens, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod de procedură civilă privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut că prin intermediul acestui motiv de recurs este permisă remedierea oricărei nelegalități numai din punct de vedere al aplicării dreptului substanțial, fără a putea fi reanalizat pe fond litigiul dintre părți, în virtutea caracterului nedevolutiv al recursului (Decizia nr.683/2019 – secţia a II-a civilă).

Totodată, instanţa supremă a mai hotărât că simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

În calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei (Decizia nr.1024 din 15.05.2019 – secţia a II-a civilă).

În acest sens, deşi recurenta pârâtă a invocat incidența motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă în expunerea motivelor de recurs se face trimitere la situația de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel şi se tinde în acest mod, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond.

Faţă de starea de fapt reţinută de către instanţa de apel, care nu mai poate forma obiect de  cenzură în recurs, normele de drept material pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată formulată de către intimatul reclamant  nu au fost aplicate greşit sau încălcate de către instanţa de apel, în sensul art. 488 pct. 8 Cod de procedură civilă.

În concluzie, Curtea nu poate reţine o altă stare de fapt decât cea stabilită de către instanţa de apel în speţă, printr-o analiză proprie a probelor administrare în primele două cicluri procesuale, respectiv o reinterpretare a înscrisurilor depuse în probaţiune, astfel încât să rezulte că recurentul reclamant ar fi făcut dovada prejudiciului suferit.

De asemenea, Înalta Curte de Casație și Justiție a  reținut că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Deși stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanța trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecințele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială (Decizia nr.320/2018 – secţia I civilă).

Aşadar, nu se pot reţine susţinerile recurentului în sensul că proba faptei ilicite este suficienta, urmând ca prejudiciul si raportul de cauzalitate sa fie prezumate, întrucât, deşi prejudiciul moral are un caracter intern, subiectiv, totuşi în vederea cuantificării lui, trebuie avut în vedere modul în care aceste suferinţe de ordin psihic se obiectivează în exterior, recurentului reclamant revenindu-i sarcina de a dovedi consecinţele negative ale faptei ilicite săvârşite de către intimatul pârât.

Pentru toate aceste considerente, în baza prevederilor art. 496 Cod de procedură civilă, Curtea va respinge recursul declarat în cauză de către recurentul reclamant şi va menţine hotărârea atacată ca fiind legală şi temeinică.

Domenii speta

Spete similare