Civil. Despăgubiri. Răspundere civilă delictuală.

- art. 1349, 1357, art. 1532, art. 1385 Noul Cod civil

- art. 642 din Legea nr. 95/2006

Daune solicitate de succesorii victimei pentru prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse.

Chiar dacă şansele ar fi fost mai mici decât 50% din cazuri, s-ar fi aplicat dispoziţiile art. 1532 alin. 2, art. 1385 Noul Cod civil, pentru că pierderea oricărei şanse de a obţine un avantaj, în speţă de a evita moartea pacientului, dacă e reală şi serioasă, constituie un prejudiciu cert, şansa având o valoare economică în sine.

Asupra apelului civil de faţă,

Constată că prin sentinţa civilă nr. 435/C/06.06.2018 Tribunalul Braşov - Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., cu domiciliul ales […] în contradictoriu cu pârâţii D., cu domiciliul ales […],  Spitalul E., cu sediul […] şi  F. S.A., cu sediul ales […].

Pentru a pronunţa  această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată se solicită daune morale şi materiale de la pârâtul D. (alături de comitentul şi asigurătorul acestuia), cu  motivarea că acesta, în calitatea sa de medic curant al pacientului G., a pus un diagnostic evident greşit afecţiunii pacientului, a aplicat un tratament inadecvat şi a anulat în felul acesta şansele de vindecare şi supravieţuire ale pacientului, care a decedat la 28.03.2013.

Prin sentinţa civilă nr. 1624 din 05.05.2016 a Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 289/Ap/2017 a Curţii de Apel Braşov a fost achitat medicul D. în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b teza 1 Cod procedură penală, pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, dar hotărârea definitivă a instanţei penale nu leagă instanţa civilă (aşa cum neîntemeiat susţine pârâtul), cu referire la faptă respectiv cu referire la persoană, în cazul achitării (art.28 alin.1 Cod procedură penală).

Astfel, instanţa civilă urmează să constate dacă în cauză sunt îndeplinite cerinţele răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie în persoana pârâtului D..

Răspunderea civilă medicală, ca răspundere delictuală pentru fapta proprie, are ca temei juridic art. 998 potrivit căruia „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu”, obligă pe „acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”; art. 999 Cod civil potrivit căruia „omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”; dispoziţiile Legii nr. 95/2006, Titlul XV – răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale şi  Ordinul MSP nr. 482/2007 privind Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 95/2006.

Din reglementările legale menţionate rezultă că medicul răspunde pentru fapta proprie dacă sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv: existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia.

În ceea ce priveşte fapta ilicită, ca element obiectiv al răspunderii, instanţa a reţinut că normele legale sus-amintite permit doar identificarea unor categorii generale de acţiuni sau inacţiuni ale subiecţilor raportului juridic medical, sancţionate de lege şi care antrenează răspunderea civilă a acestora, personalul medical răspunzând pentru prejudiciile cauzate pacienţilor de eroarea profesională (malpraxisul) săvârşită în exercitarea actului medical sau medico farmaceutic.

În acordarea asistenţei medicale şi a îngrijirilor de sănătate, personalul medical are obligaţia aplicării standardelor terapeutice, stabilite prin ghiduri de practică în specialitatea respectivă, aprobate la nivel naţional, sau, în lipsa acestora, a standardelor recunoscute de comunitatea medicală naţională şi europeană a specialităţii respective, ceea ce poate permite într-o oarecare măsură circumstanţierea faptei ilicite medicale.

În ceea ce priveşte vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii, instanţa a reţinut că, răspunderea medicală, ca răspundere civilă, se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greşeală) şi/sau noţiunea de „eroare profesională” introdusă de Legea nr. 95/2006. Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăţiei în care medicul nu a prevăzut rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia să îl prevadă sau a prevăzut rezultatele faptelor sale, dar a considerat în mod uşuratic că acestea nu vor apărea. Orice formă de culpă profesională poate fi identificată în funcţie de următoarele repere: −culpa comisivă care constă în neîndeplinirea obligaţiilor profesionale, imprudenţă, nepricepere, nedibăcie, lipsă de prevedere, nepăsare faţă de cerinţele profesiunii sau riscurile la care este expusă o persoană, folosirea inadecvată a condiţiilor de lucru şi a cunoştinţelor profesionale; −culpa omisivă care se caracterizează, de exemplu, prin pierderea şanselor de supravieţuire ale bolnavului, în condiţiile în care există omisiuni sau întârziere în aplicarea tratamentului de către medic; −culpa in eligendo care apare dintr-o alegere greşită a procedurilor terapeutice sau, mai frecvent, în delegarea obligaţiilor proprii unor alte persoane; −culpa in vigilendo care apare în momentul în care se încalcă o datorie de confraternitate privind o solicitare şi obligaţia de a răspunde la aceasta, nesolicitarea unui ajutor, neinformare privind soarta bolnavului, nesupravegherea corectă şi continuă a subalternilor.

În ceea ce priveşte fundamentarea răspunderii medicale pe noţiunea de „eroare profesională”, Legea nr. 95/2006 se limitează la o definiţie sumară a acesteia, respectiv defineşte malpraxis-ul ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului.

Malpraxis-ul se produce din eroare, neglijenţă, imprudenţă, cunoştinţe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie, diagnostic şi tratament, sau din depăşirea limitelor competenţelor, cu excepţia cazurilor de urgenţă. Rezultă, aşadar, că noţiunea de eroare profesională depăşeşte sfera culpei, erorii sau bunei credinţe.

În condiţiile responsabilităţii bazată pe greşeală, instanţa a reţinut că în doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că eroarea medicală reprezintă un eşec imprevizibil al unui comportament medical normal, iar culpa medicală reprezintă încălcarea unei obligaţii profesionale minime, de atenţie şi prudenţă. Pentru o mai bună stabilire a formei de vinovăţie este foarte important a se face distincţia între fapta comisă prin eroare şi fapta comisă din greşeală. Eroarea este determinată de situaţii ca evoluţia complicată a unei boli ori simptomatologii atipice, situaţii în care orice medic ar fi procedat în aceeaşi manieră. Greşeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional, pe care un medic cu aceeaşi capacitate profesională, în aceleaşi condiţii, le-ar fi respectat. Spre deosebire de greşeală, eroarea apare în pofida bunei-credinţe şi a conştiinciozităţii medicului.

Referitor la raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa a reţinut că pentru antrenarea răspunderii civile medicale, ca şi în cazul răspunderii civile delictuale, este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate respectiv prejudiciul cauzat să fie consecinţa faptei ilicite. Potrivit doctrinei şi practicii judiciare, raportul de cauzalitate cuprinde atât faptele care constituie cauza necesară şi directă cât şi faptele care au făcut posibilă acţiunea cauzală sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare. Pentru stabilirea raportului de cauzalitate între fapta ilicită medicală şi prejudiciu este necesar a se stabili, pe baze ştiinţifice, toate corelaţiile dintre fapte şi împrejurări, reţinându-se în câmpul cauzal doar acelea care au o contribuţie directă sau indirectă, mediată sau nemijlocită la producerea prejudiciului şi care fac posibilă identificarea cauzelor principale, secundare, interne, externe, concomitente (congruente sau asociate) şi condiţiilor care au mediat acţiunea cauzelor.

Referitor la prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile medicale, instanţa a reţinut că acesta trebuie să se regăsească în rezultatul negativ suferit de pacient, în calitate de utilizator de servicii medicale, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de medicul prestator de servicii medicale, prejudiciu ce trebuie să fie rezultatul încălcării unui drept subiectiv sau a lezării unui interes apropiat în conţinut de un adevărat drept subiectiv.

Din expertiza medico legală efectuată în dosarul penal rezultă fără echivoc neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile medicale în persoana pârâtului-medic D., de vreme ce toate procedurile medicale efectuate de pârât în cazul pacientului G. - diagnosticare, tratament, intervenţie chirurgicală, etc., nu au influenţat în nici un fel parcursul bolii nemiloase de care suferea acesta.

Activitatea medicului pârât în perioada 20.10.2011-23.02.2013, pretins a fi defectuoasă de către reclamanţi, a fost analizată în detaliu, reţinându-se că boala de care suferea pacientul G. era aceea de „carcinom scuamentos slab diferenţiat uretral recidivat, invaziv loco-regional, conform examenului histopatologic efectuat la data de 12.03.2012 la Institutul Clinic H.” , concluzionându-se expres că:” deşi caracterul malign al tumorii uretrale se putea stabili şi cu ocazia primei internări (biopsie sau RMN perineu), stadiul bolii era avansat de la prima internare (tumora depăşind uretra T4), având agresivitate ridicată (G3) şi ca atare, evoluţia şi prognosticul bolii era acelaşi şi dacă intervenţia operatorie efectuată la Institutul Clinic H. ar fi avut loc cu trei luni mai repede” şi că „în absenţa autopsiei” nu se poate stabili obiectiv ştiinţific o legătură de cauzalitate între moartea numitului G. şi acţiunile ori inacţiunile profesionale ale medicului curant” (Raport de expertiză medico-legală  nr. A.5./2451/2016, fila 34 la dosar penal nr. xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov, vol. II).

Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii A., B. şi C., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând schimbarea în tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel se reia starea de fapt prezentată în primă instanţă, se invocă neîndeplinirea de către medicul pârât a obligaţiilor prevăzute în art. 5, 8 din Codul de deontologie medicală, provocarea de suferinţe pacientului şi familiei sale iar ca urmare a erorii de diagnostic şi tratament, anularea şanselor de vindecare şi de supravieţuire ale pacientului.

Se arată că pierderea acestei şanse nu trebuie să fie cauzată de actul medical, care trebuie să păstreze viaţa iar nu să ducă la suprimarea ei precoce.

Se critică hotărârea primei instanţe prin aceea că aceasta nu analizează în concret elementele răspunderii civile delictuale, nu analizează probele administrate, menţionând o expertiză medico-legală pe care nu o individualizează, fără să arate că, aprecierile acesteia au fost modificate prin noua expertiză depusă la dosar. Pe de altă parte, citând expertiza medico-legală realizată de Laboratorul din I., Tribunalul Braşov face dovada neidentificării corecte a obiectului prezentului dosar civil, diferit de obiectul procesului penal.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1373, 1362 Cod civil, art. 2223 urm. Cod civil, art. 668 alin.1, art. 669 din Legea nr. 95/2006.

Analizând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 Cod procedură civilă, în limitele motivelor de apel formulate de părţi, văzând că nu există motive de apel de ordine publică, Curtea reţine următoarele:

Hotărârea primei instanţe este greşită, deoarece nu analizează în concret condiţiile răspunderii civile delictuale, stabileşte în mod eronat existenţa legăturii de cauzalitate prin raportare la decesul pacientului şi se raportează la o singură probă administrată în cauză, respectiv la Raportul medico-legal întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală I. (fila 179 verso dosar penal xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov), care nu se coroborează cu celelalte probe şi ale cărui concluzii au fost modificate prin Raportul de expertiză medico-legală întocmit la data de 25.05.2016 de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici ( fila 34 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II, al Judecătoriei Braşov ataşat).

Curtea reţine că prin sentinţa penală nr. 1624/05.09.2016 Judecătoria Braşov a dispus achitarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă potrivit art. 16 alin.1 lit. b teza I Cod procedură civilă, soluţie păstrată în apel de Curtea de Apel Braşov prin decizia 289/31.03.2017. În dosarul penal s-a reţinut că fapta săvârşită nu întruneşte elementele laturii obiective ale infracţiunii de ucidere din culpă, nefiind făcută dovada legăturii de cauzalitate între intervenţia medicului şi decesul pacientului şi că, fiind dispusă  achitarea inculpatului în baza art. 16 alin.1 lit. b teza I Cod procedură penală, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă potrivit art. 25 alin.5 Cod procedură penală.

Curtea constată că, spre deosebire de obiectul cercetării în instanţa penală, obiectul învestirii instanţei civile îl constituie acordarea de daune morale şi materiale pentru prejudiciul cauzat reclamanţilor de pârâtul D., în calitate de medic curant al pacientului G., acţiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală.

Daunele morale, astfel cum au fost formulate prin cererea de chemare în judecată, au fost solicitate pentru a acoperi, pe de o parte, suferinţele încercate de reclamanţi prin participarea afectivă şi efectivă la suferinţele victimei, amplificate prin fapta pârâtului, iar pe de altă parte, pentru a acoperi prejudiciul creat lor prin anularea şansei de supravieţuire a pacientului, ceea ce pentru reclamanţi reprezintă anularea şansei de a avea  un tată, respectiv soţul în viaţă.

Faptele imputate pârâtului se situează în intervalul 17.10.2011-13.02.2012 astfel că acestea sunt supuse dispoziţiilor noului Cod civil, potrivit art. 103 din legea  71/2011, care prevăd că „Obligaţiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor.”

Pornind de la temeiul de drept indicat în acţiune, răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia prevăzută de lege în sarcina unei persoane de a repara prejudiciul injust cauzat unei alte persoane, prin care s-a adus atingere drepturilor subiective şi intereselor sale legitime, în afara unei legături contractuale astfel cum rezultă din economia textelor art. 1349, 1357 Noul Cod civil.

Ca urmare, dreptul victimei la repararea prejudiciului depinde de întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, care reprezintă temeiul său legal (existenţa unei fapte ilicite; existenţa unui prejudiciu; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu; vinovăţia.).

Răspunderea civilă medicală, ca formă a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, are ca temei juridic dispoziţiile art. 1349 Cod civil şi  art. 1357 Cod civil, preluate şi în legea privind reforma în domeniul sănătăţii nr. 95/2006 art. 642.

Potrivit art. 642 din Legea nr. 95/2006 „(1) În sensul prezentului titlu, următorii termeni se definesc astfel:

a) personalul medical este medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale;

(2) Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.

(3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind (…) consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.”

În cauză apelanţii reclamanţi au făcut dovada întrunirii cumulative a tuturor condiţiilor răspunderii civile delictuale a pârâtului, în calitate de medic curant pentru pacientul G., decedat la data de 28.03.2013.

Faptele ilicite săvârşite de pârât, astfel cum au fost stabilite de:

- Colegiul Medicilor din România Comisia Superioară de Disciplină prin decizia xx/2014 prin care s-a dispus sancţionarea medicului pârât (fila 216 din dosarul penal xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov),

- Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală A5/2451/2016 întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici. (fila 34 dosar nr. xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov vol. II)

- Avizul nr. E2/2451/2016 din data de 30.05.2016 dat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti (fila 33 din dosarul penal xxxxx2/197/2014 Judecătoriei Braşov vol. II ataşat)

- Raportul de Expertiză Medico-Legală nr. 2116/E/06.08.2013 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală I. (fila 176 din dosarul penal xxxxx2/197/2014 al Tribunalului Braşov) şi cum rezultă şi din probele administrate în cauză şi constau în:

1. Stabilirea cu întârziere de circa 3 luni a diagnosticului victimei G., respectiv a caracterului malign al tumorii perineale şi insuficienta investigare a pacientului la prima internare, în condiţiile în care tumoarea uretrală era într-un stadiu avansat, dar cu şanse de supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial) în peste 50% din cazuri.”

- tratament iniţial inadecvat. În Avizul nr. E2/2451/2016 din data de 30.05.2016 Comisia de Avizare şi control de pe lângă INML Bucureşti a aprobat Raportul de Nouă Expertiză medico legală nr. A5/2451/16/25.05.2016 (fila 33 din dosarul penal xxxxx/197/2014 Judecătoriei Braşov vol. II ataşat) se stabileşte că „ Prin nediagnosticarea la timp a tumorii şi a tratamentului iniţial inadecvat practic au fost anulate şansele de înscriere într-o posibilă evoluţie favorabilă, care în cazul de faţă sunt cu supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial) în peste 50% din cazuri.”

- Medicul pârât avea posibilitatea stabilirii caracterului malign al tumorii uretrale încă din cursul primei internări (biopsie sau RMN perineu (fila 46 din dosarul penal xxxxx/197/2014 Judecătoriei Braşov vol II, ataşat), ceea ce ar fi determinat o schimbare a modului abordare a bolii şi tratamentului

- medicul pârât nu a depus toată diligenţa pentru a se asigura că decizia luată este corectă iar pacientul beneficiază de maximum de garanţii în raport de condiţiile concrete, astfel încât starea sa de sănătate să nu aibă de suferit conform art. 8 din Codul de Deontologie Medicală-Obligaţia diligenţei de mijloace (Comisia Superioară de Disciplină, fila 216 din dosarul penal xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov)

- medicul pârât putea şi trebuia să reconsidere suferinţa prin prisma repetatelor suferinţe perineale în evaluarea unei evoluţii complicate, trenante şi nesatisfăcătoare, cum a fost în acest caz (Comisia Superioară de Disciplină, fila 216 din dosarul penal nr. xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov)

2.Dezinteresul medicului şi lipsa unei acţiuni pozitive a acestuia în vederea obţinerii rezultatului la proba de histologie realizată în 19.12.2011 în condiţiile în care  rezultatul a  fost primit în data de 20.01.2012 şi starea de boală a pacientului era foarte avansată  ( Proba a fost luată abia la a doua intervenţie chirurgicală, la 19.12.2011 şi  rezultatul primit la 20.01.2012).

Comisia Superioară de Disciplină a reţinut în sarcina pârâtului prin decizia xx/2014 „Întârzierea nepermisă a primirii unui rezultat de histologie realizat în 19.12.2011 şi primit în 20.01.2012, faţă de care rezultat intimatul nu face dovada nici unei acţiuni pozitive”.

Pârâţii nici nu au susţinut (şi nu au făcut dovada în cauză) că întârzierea în primirea rezultatului s-ar fi datorat altor cauze străine medicului curant D., pe care să le identifice.

Curtea reţine că deşi rezultatul examenului histopatologic comunicat medicului pârât, cu întârziere de o aproape o lună de zile, purta diagnosticul de „carcinom epidermoid spinocelular” (adică cancer), aspect confirmat şi de pârât, victima a fost externată la data de 30.01.2012 cu diagnosticul neschimbat de abces uretral, fistulă uretrală.

3. Nerecomandarea unei alte investigaţii imagistice de la debutul tratamentului în ciuda evoluţiei nefavorabile (a se vedea referatul dlui. Dr. J. de la Clinica H., care descrie aspectul monstruos al leziunii perineale.

În acest sens se arată în decizia de sancţionare a medicului nr. xx/2014 că „Indicaţia unei explorări pelvine prin CT sau mai bine prin RMN (…) era opţiunea de ales la care, bineînţeles, se adaugă obligatoriu examenul histologic al biopsiei din ţesutul tumoral local, doar acest ultim aspect a fost realizat în data de 19.12.2011 dar rezultatul nu a putut fi regăsit în foaia de observaţie a medicului curant şi în acest fel pacientul a fost întârziat, în stabilirea diagnosticului, cu peste 2 luni (rezultat comunicat telefonic doctorului curant în 29.02.2012); în acest timp pacientul mai fusese operat pentru aceleaşi acuze; pentru tumorile de uretră posterioară această întârziere în stabilirea cu exactitate a diagnosticului este esenţială.”

La fel, în Raportul de expertiză medico-legală întocmit la data de 25.05.2016 de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici ( fila 34 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol II, Judecătoriei Braşov ataşat) se reţine că „În cauză s-ar fi impus efectuarea de RMN pelvin-perineu, şi mai ales efectuarea preoperator a unei biopsii din formaţiunea tumorală depistată, aceasta fiind singura investigaţie care putea pune caracterul malign al acesteia” şi că „Dacă s-ar fi efectuat un RMN perineu, este posibil ca un medic specialist în radiologie şi imagistică medicală, să fi diagnosticat tumora uretrală.”

4.Comisia Superioară de Disciplină a reţinut în cuprinsul aceleiaşi decizii că „medicul intimat nu face dovada consemnării în scris a acordului pacientului pentru efectuarea actelor terapeutice chirurgicale de la internările din perioada 23.11-30.12.2011 şi 16-20.01.2012; există semnătură doar pentru internarea din perioada 17-27.10.2011. Astfel, au fost încălcate prevederile art. 11 alin.1 din Codul de Deontologie Medicală: (1) Nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză” precum şi ale art. 14 alin.1 şi 2 : Medicul va solicita şi va primi consimţământul numai dup ce, în prealabil, persoana respectivă sau cea îndreptăţită să îşi dea acordul cu privire la intervenţia medicală a primit informaţii adecvate în privinţa scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi a riscurilor previzibile şi în general acceptate de societatea medicală. (2) Pe cât posibil, medicul va urmări ca informarea să fie adecvată şi raportată la persoana care urmează să îşi manifeste consimţământul.”

Referitor la aceste fapte, Colegiul Medicilor din România-Comisia Superioară de Disciplină în decizia xx/2014 (fila 216 din dosarul penal xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov) a mai reţinut că „intervalul scurt scurs de la prima internare din 17.10.2011 şi a doua internare 23.11.2011 şi complicaţia survenită până la a doua internare sunt nejustificate în condiţiile în care pacientul ar fi avut doar o strictură benignă a uretrei”.

Raportul de Nouă Expertiză medico-legală întocmit la data de 25.05.2016 de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici ( fila 34 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II, ataşat) a reţinut în acelaşi sens:

„Caracterul malign al tumorii uretrale se putea stabili şi în cursul primei internări (biopsie sau RMN perineu), însă stadiul bolii era avansat de la prima internare.” Totodată, se arată că: „În cazul primei internări la Spitalul E.  Urologie, respectiv 17-27.10.2011 numitul a fost insuficient investigat de către medicul curant Dr. D., raportat la diagnosticul de internare-tumoare perineală şi strictură de uretră. În cauză s-ar fi impus efectuarea de RMN pelvin-perineu, şi mai ales efectuarea preoperator a unei biopsii din formaţiunea tumorală depistată, aceasta fiind singura investigaţie care putea pune caracterul malign al acesteia.”

În fapt,  pacientul a fost trimis la pârât de medicul de familie cu diagnosticul de „tumoare perineală”, iar formaţiunea de tumoare perineală a fost depistată şi de medicul pârât cu ocazia primei internări la examenul clinic al aparatului urogenital, astfel cum se consemnează în fişa de observaţie.

Astfel, victima a fost internată de medicul intimat la data de 17.10.2011, cu diagnosticul „tumoare perineală”, pârâtul a intervenit chirurgical, practicând „uretrotomie optică internă” iar victima este externată la data de 27.10.2011 cu alt diagnostic, de „strictură uretrală”. 

Apoi pacientul a fost din nou internat  la data de 23.11.2011 cu diagnosticul „abces periuretral; stare febrilă”, medicul intimat intervine din nou chirurgical şi pacientul este externat la data de 30.12.2011.

Din nou este internată victima la data de 16.01.2012 şi este externată la data de 30.01.2012 cu diagnosticul neschimbat de abces uretral, fistulă uretrală în condiţiile în care rezultatul examenului histopatologic comunicat medicului pârât purta diagnosticul de „carcinom epidermoid spinocelular” (cancer).

Victima e din nou internată la data de 02.02.2012 şi  este externată la data de 13.02.2012 cu un diagnostic de „flegmon suburetral operat”.

La un interval de o lună de zile de la externarea din secţia de urologie a Spitalului K. I., pacientul este internat la Institutul Clinic H., unde Dr. J. descrie în referatul întocmit „aspectul monstruos al leziunii perineale”, se stabileşte diagnosticul de „tumoare malignă uretrală” şi se practică amputaţia în bloc de penis, uretră şi testicul drept.

Curtea reţine că probele administrate în cauză dovedesc starea de fapt expusă de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată şi de apel, care nu a fost combătută cu probe de pârât la fond şi în calea de atac.

Caracterul ilicit al faptelor rezultă atât din decizia de sancţionare a medicului mai sus menţionată cât şi din încălcarea unei interdicţii de a vătăma sau înlătura starea de bine a altei persoane. Or drepturile personalităţii, fiind drepturi absolute, orice atingere care le-ar fi adusă, e prohibită şi, ca urmare, ilicită.

Al doilea element al răspunderii civile delictuale este prejudiciul – rezultatul dăunător, de natură patrimonială sau nepatrimonială, efect al încălcării drepturilor subiective şi intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul nepatrimonial suferit de reclamanţi constând în durerile psihice suferite de reclamanţi, numite „prettium doloris”, reprezintă, pe de o parte amplificarea suferinţelor fizice şi psihice ale pacientului, care s-au răsfrânt pe plan psihic asupra aparţinătorilor. Pe de altă parte aceste suferinţe au fost determinate şi de pierderea şansei de supravieţuire a pacientului, ceea ce pentru reclamanţi reprezintă pierderea şansei de a mai avea un tată, respectiv un soţ care să supravieţuiască bolii.

Aşadar, daunele morale sunt solicitate raportat la un prejudiciu nepatrimonial, care nu poate fi reparat, ci doar compensat, în vederea diminuării consecinţelor pierderii suferite, atenuării suferinţelor reclamanţilor.

Cu privire la dovada prejudiciului patrimonial Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în decizia nr. 2075/2015 prezumţia de existenţă a prejudiciului moral când este vorba de despăgubiri pentru moartea victimei , solicitate de descendenţi, ascendenţi, soţ, fraţi, surori. „Din modalitatea de redactare a textului art. 1391 Cod civil rezultă că, impunându-se condiţia dovedirii prejudiciului nepatrimonial în sarcina altor persoane decât cele enumerate, înseamnă că acestea din urmă sunt prezumate-dată fiind legătura de rudenie/afinitate-că au suferit prin moartea victimei. O asemenea distincţie pe plan probator este justificată, cum s-a arătat, de natura relaţiilor (apropiate, în cazul rudelor/soţului) aptă să determine o dispensă de dovadă în legătură cu durerea încercată şi prejudiciul moral pe care l-a ocazionat. Cum reclamanţii fac parte din categoria persoanelor enumerate de art. 1391 alin.2 tz.1 Noul Cod civil, în mod corect s-a prezumat, în ce-i priveşte, existenţa prejudiciului nepatrimonial, cuantificarea şi dimensionarea acestuia fiind aspecte subsecvente.”

Pornind de la dispoziţiile art. 1391 alin.2 Noul Cod civil se poate prezuma şi în prezenta cauză existenţa suferinţelor psihice ale copiilor şi soţului determinate de amplificarea suferinţelor pacientului prin fapta medicului, dată fiind natura relaţiilor dintre părţi şi faptul că aceştia l-au îngrijit pe pacient şi l-au însoţit pe tot parcursul spitalizării la medicul pârât.

Această prezumţie se coroborează cu proba testimonială administrată în cauză, care dovedeşte impactul suferinţelor defunctului asupra reclamanţilor. (filele 175, 176 din dosarul de fond).

Lipsa de diligenţă a medicului intimat, lipsa unei îngrijiri şi a unui tratament corespunzător bolii, dezinteresul acestuia raportat la proba de ţesut recoltată, atitudinea acestuia au fost în opoziţie cu lupta îndârjită a pacientului şi familiei împotriva bolii, luptă pe care medicul trebuia să o susţină şi să contribuie la vindecare iar nu să îi anihileze orice şansă de reuşită.

Prejudiciul moral materializat într-o suferinţă trebuie să depăşească măsura a ceea ce era normal să sufere reclamanţii într-o astfel de situaţie. Este neîndoielnic că starea avansată de boală a pacientului a provocat o serie de suferinţe psihice inerente membrilor familiei, însă intervenţia pârâtului prin faptele mai sus menţionate, le-a amplificat considerabil.

În ce priveşte prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse, Noul Cod civil acordă acestuia un regim juridic special în raport cu celelalte categorii de prejudicii, fiind recunoscută necesitatea indemnizării unui astfel de prejudiciu. Prin noua reglementare, acest prejudiciu controversat în vechea reglementare din perspectiva îndeplinirii condiţiilor clasice, devine cert şi reparabil.

Potrivit art. 1532 alin.2 Noul Cod civil „Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei şanse de a obţine un avantaj poate fi reparat proporţional cu probabilitatea obţinerii avantajului, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a creditorului.” De asemenea, art. 1385 Noul Cod civil prevede că: „Dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă, reparaţia va fi proporţională cu probabilitatea obţinerii avantajului ori, după caz, a evitării pagubei, ţinând cont de împrejurări şi de situaţia concretă a victimei.”

Prejudiciul invocat de reclamanţi constă în pierderea şansei de a avea un tată, respectiv un soţ în viaţă. În dosarul de fond reclamanţii arată că „nu e cert că victima ar fi supravieţuit, însă victima avea dreptul la servicii medicale corecte, care odată acordate, l-ar fi situat în poziţia de potenţial supravieţuitor. Însă diagnosticul greşit, tratamentul inadecvat nu i-au dat nici o şansă pacientului, care a ajuns un candidat sigur la moarte.” (fila 89 dosar fond).

Acest tip de prejudiciu priveşte acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru viaţa victimei, în speţă privind evoluţia favorabilă  a bolii.

În speţă, şansa de supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial)  în peste 50% din cazuri, este în mod evident reală şi serioasă, fiind stabilită de literatura de specialitate în urma analizei datelor statistice, fiind citate şi de Raportul de expertiză medico-legală, de Avizul Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti şi de Raportul de nouă expertiză  depuse la dosar.

Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti  arată, în Avizul din data de 30.05.2016 (fila 33 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II al Judecătoriei Braşov ataşat) că „în cazul de faţă prin nediagnosticarea la timp a tumorii şi a tratamentului iniţial neadecvat, practic au fost anulate şansele de înscriere într-o posibilă evoluţie favorabilă, care în cazul de faţă (aşa cum se menţionează şi în raportul de nouă expertiză) şi conform literaturii de specialitate, sunt cu supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial)  în peste 50% din cazuri.”

Din dispoziţiile noului Cod civil mai sus menţionate rezultă că pierderea unei şanse reale şi serioase constituie un prejudiciu cert, şansa având o valoare economică în sine. În speţă existenţa ei este certă, probabilitatea de împlinire a şansei de supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial) în peste 50% din cazuri este prea serioasă pentru a fi neglijată şi suficientă pentru a fi reţinută.

Chiar dacă şansele ar fi fost mai mici decât 50% din cazuri s-ar fi aplicat dispoziţiile art. 1532 alin. 2 şi 1385 Noul Cod civil pentru că pierderea oricărei şanse de a obţine un avantaj, respectiv de a evita moartea, dacă este reală şi serioasă, constituie  un prejudiciu suficient pentru a  fi reţinut de instanţă. Art. 1532 alin. 2 se referă la pierderea „unei şanse de a obţine un avantaj” la fel şi art. 1385 Noul Cod civil., „dacă fapta ilicită a determinat şi pierderea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă”.

În decizia nr. 1450/26.04.2019 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Secţia a II a Civilă arată că „Şansa nu presupune cu necesitate un eveniment extraordinar, a cărui reuşită nu e niciodată certă, elementul aleatoriu fiind prezent în definirea şansei.”

În acest sens este şi jurisprudenţa CEDO, cauza Constantinescu c/a România şi cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei, unde CEDO a stabilit că: „în mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă, dar apreciază că e rezonabil să se considere că reclamanţii au pierdut o şansă reală.”

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Casaţie franceze din anul 1990 „pierderea şansei pe care a avut-o victima de a fi îngrijită în mod eficient constituie un prejudiciu moral care trebuie reparat pentru că reprezintă pierderea şansei de a evita moartea.”

Un alt element al răspunderii delictuale îl reprezintă legătura de cauzalitate. Între fapta omului constitutivă de culpă şi paguba pe care săvârşirea ei o produce victimei trebuie să existe un raport de la cauză la efect. Dreptul la reparaţie poate fi recunoscut numai pentru daunele care sunt, neîndoielnic, consecinţa directă a faptei ilicite.

În cauza de faţă existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită a medicului intimat şi suferinţele succesorilor victimei, mai sus menţionate, este evidentă şi de netăgăduit.

Legătura de cauzalitate între fapta medicului mai sus menţionată şi prejudiciul rezultat din pierderea unei şanse este dovedită de Raportul de Nouă Expertiză medico legală nr. A5/2451/16/25.05.2016 (fila 33 din dosarul penal xxxxx2/197/2014 vol. II Judecătoria Braşov  ataşat), de  Avizul nr. E2/2451/2016 din data de 30.05.2016 al Comisiei de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti (fila 33 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II ataşat) şi de decizia de sancţionare a medicului nr. xx/2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină (fila 216 din dosarul penal xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov), coroborate cu probele administrate în cauză.

Astfel, în Raportul de Nouă Expertiză medico legală nr. A5/2451/16/25.05.2016 (fila 33 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II Judecătoria Braşov  ataşat) se arată că „În condiţiile stabilirii cu promptitudine şi în timp util a etiologiei formaţiunii tumorale şi aplicării prompt şi eficient a unui tratament adecvat, pacientul ar fi avut şanse de supravieţuire pe o perioadă pe care nu o putem preciza.” (fila 48 dosar penal xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov vol II )

Potrivit Avizului nr. E2/2451/2016 din data de 30.05.2016 Comisia de Avizare şi control de pe lângă INML Bucureşti a aprobat Raportul de Nouă Expertiză medico legală nr. A5/2451/16/25.05.2016 (fila 33 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II Judecătoria Braşov  ataşat) cu precizarea că „ 1. chiar dacă evoluţia unei tumori maligne este imprevizibilă, există şanse de supravieţuire de mai lungă sau mai scurtă durată în funcţie de calitatea tratamentului aplicat şi de reactivitatea individuală.  2. În cazul de faţă, prin nediagnosticarea la timp a tumorii şi a tratamentului iniţial inadecvat, practic au fost anulate şansele de înscriere într-o posibilă evoluţie favorabilă, care în cazul de faţă (aşa cum se menţionează şi în raportul de noua expertiză) şi conform literaturii de specialitate, sunt cu supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial)  în  peste 50% din cazuri.”

În decizia de sancţionare xx7/2014 pronunţată de Comisia Superioară de Disciplină se stabileşte că: „ (…) pentru tumorile de uretră posterioară această întârziere în stabilirea cu exactitate a diagnosticului este esenţială.”

Culpa medicului în săvârşirea faptelor ilicite menţionate este dovedită în cauză atât de decizia nr. xx/2014 prin care Comisia Superioară de Disciplină l-a sancţionat disciplinar pe medicul pârât pentru faptele mai  sus menţionate, care se coroborează cu probele administrate în cauză cât şi de Raportul de expertiză medico-legală întocmit la data de 25.05.2016 de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici ( fila 34 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol II, al Judecătoriei Braşov ataşat) care stabileşte „ca atare, apreciem că este implicată responsabilitatea medicală a medicului curant Dr. D. pentru investigarea insuficientă a pacientului la prima internare, respectiv octombrie 20, ca şi consecinţă întârziere de circa 3 luni în stabilirea caracterului malign al tumorii perineale, pentru evoluţia ulterioară a bolii”.

Deşi prima instanţă reţine că vinovăţia, ca element subiectiv al răspunderii medicale „se fundamentează pe ideea clasică de culpă (greşeală) şi/sau de eroare profesională” introdusă de Legea nr. 95/2006, nu face nici o referire concretă la speţa de faţă.

Curtea reţine că probele administrate în cauză, mai sus menţionate, dovedesc existenţa erorii medicale potrivit dispoziţiilor art. 642 din Legea nr. 95/2006, dar şi a art. 1349, 1357 Noul Cod civil. Potrivit art. 642 din Legea nr. 95/2006 „Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament.”

Din perspectiva întinderii prejudiciului, distingem în cauză acordarea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin amplificarea suferinţelor inerente ale victimei prin faptele medicului intimat, care s-au răsfrânt asupra aparţinătorilor şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale cauzate prin pierderea şansei de supravieţuire a pacientului, ceea ce pentru reclamanţi constau în pierderea şansei de a avea un tată, respectiv un soţ în viaţă.

În lipsa reglementării a unor criterii obiective şi abstracte de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru daune morale, determinarea compensaţiilor este lăsată la aprecierea judecătorului, care stabileşte valoarea acestora în funcţie de anumite criterii, pentru a nu crea pentru victimă posibilităţi de câştig nejustificat.

Întrucât daunele morale nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, evaluarea lor, nu se poate face exclusiv prin folosirea de criterii obiective, ci se au în vedere şi criterii subiective.

Astfel de criterii subiective sunt gravitatea şi gradul de intensitate al suferinţei psihice (astfel cum rezultă din declaraţiile martorilor), iar criteriile obiective privesc probabilitatea reală şi serioasă de fructificare a şansei, gravitatea faptei (deosebită, având în vedere profesia intimatului şi obligaţiile acestuia prevăzute în Regulament), importanţa valorii lezate (cea mai importantă - dreptul la sănătate şi la viaţă), gradul de culpă al medicului (în speţă faptul că pentru faptele reclamante de succesorii victimei  a fost sancţionat disciplinar).

Pe lângă acestea, în stabilirea despăgubirii se are în vedere şi criteriul echităţii, indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, în aşa fel încât să asigure o compensaţie suficientă a prejudiciului moral suferit, fără a se crea o îmbogăţire fără justă cauză.

Insuficienta investigare, tratamentul inadecvat, lipsa de diligenţă a medicului, dezinteresul total al acestuia faţă de proba de histologie, nerecomandarea investigaţiilor imagistice necesare şi obligatorii sunt în contradicţie flagrantă cu starea avansată a bolii, cu aspectul monstruos al leziunii perineale potrivit referatului Dr. J. de la Clinica H. şi cu lupta pacientului pentru supravieţuire, sprijinit de familie.

În aprecierea prejudiciului nepatrimonial cauzat prin amplificarea suferinţelor inerente ale victimei prin faptele medicului intimat, care s-au răsfrânt asupra aparţinătorilor nu se determină preţul suferinţei, acesta fiind inestimabil, ci sunt apreciate suferinţele psihice produse de fapta ilicită, respectiv starea de disperare, nesiguranţă, de revoltă, de neputinţă a pacientului, răsfrânte asupra aparţinătorilor.

Durerea nu poate fi preţuită în bani, atingerea adusă sănătăţii unei persoane, a tatălui sau soţului, a vieţii acestuia sunt prejudicii deosebit de valoroase şi de aceea suferinţele psihice create de faptele ilicite ale medicul intimat victimei, care s-au repercutat asupra aparţinătorilor, au fost profunde, motiv pentru care instanţa apreciază că daunele morale datorate soţiei supravieţuitoare pentru acest tip de prejudiciu sunt de 20000 lei iar cele datorate reclamanţilor A. şi B. sunt de 15000 lei pentru fiecare.

În ce priveşte prejudiciul creat prin pierderea şansei trebuie precizat, aşa cum am arătat mai sus, că fapta medicului nu este luată în considerare ca fiind motivul generator al prejudiciului final, respectiv decesul victimei, (o astfel de legătură de cauzalitate nici nu a fost analizată în speţă, dat fiind obiectul acţiunii), ci ca fiind cauza care a determinat pierderea şansei de supravieţuire (prejudiciul iniţial).

Având în vedere criteriile mai sus menţionate, faptul că indemnizarea unui astfel de prejudiciu trebuie raportată la probabilitatea evitării pagubei (potrivit art. 1532 alin.2, 1385 Noul Cod civil), având în vedere şansa de supravieţuire de peste 5 ani (după care şansele cresc exponenţial) în peste 50% din cazuri, instanţa apreciază că daunele morale datorate soţiei supravieţuitoare pentru acest tip de prejudiciu (cauzat de pierderea şansei) sunt de 20000 lei iar cele datorate reclamanţilor A. şi B. sunt de 15000 lei pentru fiecare.

Cu privire la apărările formulate de pârât, Curtea reţine că în mod greşit întâmpinarea pârâtului se fundamentează pe teza lipsei legăturii de cauzalitate între fapta medicului şi rezultatul final, constând în decesul victimei. Pârâtul susţine că prin cererea formulată reclamanţii reiau aspecte legate de elementele materiale ale infracţiunii de ucidere din culpă şi sub acest aspect hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat cu referire la faptă şi persoană.

În acest sens Curtea constată că prin sentinţa penală nr. 1624/05.05.2016 pronunţată în dosarul penal nr. xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov, rămasă definitivă prin respingerea apelurilor prin decizia penală 289/Ap/31.03.2017, s-a dispus achitarea inculpatului D. pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă în baza art. 396 alin. 5 Cod procedură penală raportat la art. 16 alin.1 lit. b teza 1 Cod procedură penală.

Potrivit art. 28 alin.1 Cod procedură penală „hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu e legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Se reţine că soluţia de achitare a fost dispusă în procesul penal nu ca urmare a aplicării art. 16 lit. a, respectiv că fapta nu există, ci, din contră, instanţa a reţinut existenţa faptelor stabilite de Comisia de Disciplină în sarcina medicului intimat, dar a apreciat că ele nu îmbracă caracter penal.

Potrivit considerentelor mai sus expuse, faptele reclamate de apelanţi, chiar dacă nu constituie infracţiunea de ucidere din culpă, aşa cum s-a stabilit în dosarul penal, ele constituie un fapt ilicit cauzator de prejudicii pentru care este antrenată răspunderea delictuală a pârâtului.

Pe de altă parte, spre deosebire de cauza civilă de faţă, obiectul dosarului penal l-a constituit stabilirea legăturii de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea autorului şi rezultatul prevăzut de legea penală, respectiv uciderea unei persoane.

Obiectul probaţiunii în instanţa civilă este diferit, legătura de cauzalitate trebuie stabilită nu prin raportare la decesul pacientului, ci prin raportare la prejudiciul invocat de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată, respectiv de amplificare a suferinţelor psihice şi de anularea şansei de a avea un tată, un soţ în viaţă, care să supravieţuiască bolii.

O altă diferenţă constă în aceea că în dosarul penal prejudiciul a fost adus pacientului, care a decedat, fiind cercetată infracţiunea de ucidere din culpă, în timp ce în dosarul civil prejudiciul a fost adus aparţinătorilor, respectiv familiei, fiind vorba de alt tip de prejudiciu.

Se reţine că decizia penală a Curţii de Apel Braşov s-a întemeiat pe concluziile raportului de expertiză medico-legală nr. 216/E/06.08.2013 întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală I., fără a avea în vedere Avizul nr. E2/2451/2016 din data de 30.05.2016 dat de Comisia de Avizare şi Control de pe lângă INML Bucureşti (fila 33 din dosarul penal nr. xxxxx/197/2014 Judecătoriei Braşov vol. II ataşat) şi Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală A5/2451/2016 întocmit de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici. (fila 34 dosar xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov vol. II ), care a schimbat în mod radical concluziile primului raportului întocmit la I., reţinând că În condiţiile stabilirii cu promptitudine şi în timp util a etiologiei formaţiunii tumorale şi aplicării prompt şi eficient a unui tratament adecvat, pacientul ar fi avut şanse de supravieţuire pe o perioadă pe care nu o putem preciza.” (fila 48 dosar penal nr. xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov vol. II ).

Susţinerile din întâmpinarea pârâtului în sensul că toate criticile legate de şansa de a trăi sau de a păstra viaţa au caracter speculativ şi nu sunt confirmate de probe ştiinţifice, vor fi înlăturare de instanţă având în vedere că şansa de supravieţuire la 5 ani (după care şansele cresc exponenţial) depăşeşte 50% în cazul tumorilor de uretră anterioară precum e cazul de faţă a fost confirmată de literatura de specialitate, în urm analizei datelor statistice şi susţinută de Avizul nr. E2/2451/2016 din data de 30.05.2016 întocmit de Comisia de Avizare şi control de pe lângă INML Bucureşti a aprobat Raportul de Nouă Expertiză medico legală nr. A5/2451/16/25.05.2016 (fila 33 din dosarul penal nr. xxxxx/197/2014 vol. II ataşat)  precum şi  de Raportul de expertiză medico-legală întocmit la data de 25.05.2016 de Institutul Naţional de Medicină Legală Mina Minovici ( fila 34 din dosarul penal xxxxx/197/2014 vol. II, ataşat).

Susţinerile pârâtului sunt contrazise şi de Raportul de Nouă Expertiză medico legală nr. A5/2451/16/25.05.2016 (fila 33 din dosarul penal nr. xxxxx/197/2014 vol. II Judecătoria Braşov  ataşat), care arată clar că „În condiţiile stabilirii cu promptitudine şi în timp util a etiologiei formaţiunii tumorale şi aplicării prompt şi eficient a unui tratament adecvat, pacientul ar fi avut şanse de supravieţuire pe o perioadă pe care nu o putem preciza.” (fila 48 dosar penal xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov vol. II )

Contrar susţinerilor din întâmpinarea de la fond fila 38 şi apel fila 26, constatarea potrivit cu care „evoluţia şi pronosticul bolii era aceeaşi şi dacă intervenţia efectuată la Institutul Clinic H. ar fi avut loc cu trei luni mai repede” este preluată din Raportul medico-legal întocmit de Serviciul Judeţean de Medicină Legală I., (fila 179 verso dosar penal nr. xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov) şi nu aparţine Comisiei de Avizare şi Control din cadrul INM Mina Minovici, cum susţine pârâtul, al cărui aviz se află la fila 33 din dosarul Judecătoriei Braşov vol. II, cu un conţinut total diferit. Însă în cauză a fost întocmit un Nou Raport de Expertiză Medico-legală la INM Mina Minovici, nr. A5/2451/2016, care contrazice prima expertiza întocmită de  Serviciul Judeţean de Medicină Legală I., reţinând în sens contrar că „În condiţiile stabilirii cu promptitudine şi în timp util a etiologiei formaţiunii tumorale şi aplicării prompt şi eficient a unui tratament adecvat, pacientul ar fi avut şanse de supravieţuire pe o perioadă pe care nu o putem preciza.” (fila 48 dosar penal nr. xxxxx/197/2014 al Judecătoriei Braşov vol. II )

Comisia Superioară de Disciplină în decizia xx/2014 (de la fila 221 din dosarul penal xxxxx/197/2014 al Tribunalului Braşov ) stabilind faptele care constituie abatere de la buna practică medicală arată că „Indicaţia unei explorări pelvine prin CT sau mai bine prin RMN (…) era opţiunea de ales (…) şi în acest fel pacientul a fost întârziat, în stabilirea diagnosticului, cu peste 2 luni (rezultat comunicat telefonic doctorului curant în 29.02.2012); în acest timp pacientul mai fusese operat pentru aceleaşi acuze; pentru tumorile de uretră posterioară această întârziere în stabilirea cu exactitate a diagnosticului este esenţială.”. Citarea unui punct de vedere de specialitate, astfel cum a fost invocat de pârât, potrivit cu care intervalul de timp nu ar „fi putut fi util pentru a  putea prelungi în mod semnificativ supravieţuirea pacientului” nu poate schimba concluziile deciziei şi sancţiunea disciplinară aplicată.

Susţinerile pârâtului din întâmpinarea de la fond în sensul că intervenţia medicului în stadiul actual de dezvoltare al ştiinţei nu putea influenţa sub nici o formă evoluţia acestei boli este contrazisă de Raportul de Nouă Expertiză, Decizia de Sancţionare şi Avizul Comisiei de Avizare şi Control de la IML Mina Minovici, din care au fost redate extrasele de mai sus.

Prin întâmpinarea formulată în primă instanţă (fila 36 dosar fond), pârâtul invocă fapta că boala era oricum incurabilă, însă, instanţa reţine că, chiar dacă se face  abstracţie de şansa de supravieţuire în 50%, o astfel de atitudine a unui medic în faţa pacientului şi a familiei sale este contrară Codului de Deontologie Medicală în vigoare, astfel cum a fost modificat, intrat în vigoare în anul 2017.

Invocarea neefectuării autopsiei atât în fond cât şi în apel nu are relevanţă în cauză faţă de obiectul probaţiunii şi limitele învestirii instanţei.

Daunele materiale invocate de reclamanţi nu au fost dovedite în cauză, astfel că în mod corect, în baza art. 249 Cod procedură civilă, prima instanţă a respins cererea de acordare a acestora.

Răspunderea solidară a pârâtului Spitalul E. este întemeiată pe dispoziţiile art. 644  şi 645 din Legea nr. 95/2006 în vigoare la data săvârşirii faptei, potrivit cu care

Art. 644 „(1) Unităţile sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale, răspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse în activitatea de prevenţie, diagnostic sau tratament, în situaţia în care acestea sunt consecinţa:

a) infecţiilor nosocomiale, cu excepţia cazului când se dovedeşte o cauză externă ce nu a putut fi controlată de către instituţie;

b) defectelor cunoscute ale dispozitivelor şi aparaturii medicale folosite în mod abuziv, fără a fi reparate;

c) folosirii materialelor sanitare, dispozitivelor medicale, substanţelor medicamentoase şi sanitare, după expirarea perioadei de garanţie sau a termenului de valabilitate a acestora, după caz;

d) acceptării de echipamente şi dispozitive medicale, materiale sanitare, substanţe medicamentoase şi sanitare de la furnizori, fără asigurarea prevăzută de lege, precum şi subcontractarea de servicii medicale sau nemedicale de la furnizori fără asigurare de răspundere civilă în domeniul medical.

(2) Unităţile prevăzute la alin. (1) răspund în condiţiile legii civile pentru prejudiciile produse de personalul medical angajat, în solidar cu acesta.

Rezultă că angajarea răspunderii civile delictuale a unităţilor sanitare publice sau private, în calitate de furnizori de servicii medicale se face „în condiţiile legii civile”, fiind incidente dispoziţiile art. 1373 Noul Cod civil, care reglementează răspunderea comitenţilor pentru prepuşi.

ART. 645 din Legea nr. 95/2006 în vigoare la data săvârşirii faptei prevede că „ Unităţile sanitare publice sau private, furnizoare de servicii medicale, răspund civil şi pentru prejudiciile cauzate, în mod direct sau indirect, pacienţilor, generate de nerespectarea reglementărilor interne ale unităţii sanitare.”

Potrivit art. 642 din acelaşi act normativ alin. (2)  „Personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii, prin acte individuale în cadrul procedurilor de prevenţie, diagnostic sau tratament. (3) Personalul medical răspunde civil şi pentru prejudiciile ce decurg din nerespectarea reglementărilor prezentului titlu privind confidenţialitatea, consimţământul informat şi obligativitatea acordării asistenţei medicale.”

Potrivit art. 4 din Legea nr. 270/2003 (2) Spitalul răspunde, potrivit legii, pentru calitatea actului medical, pentru respectarea condiţiilor de cazare, igienă, alimentaţie şi de prevenire a infecţiilor nosocomiale, conform normelor aprobate prin ordin al ministrului sănătăţii şi familiei, ce determină prejudicii cauzate pacienţilor, stabilite de către organele competente.

Dispoziţiile legale menţionate nu exclud răspunderea spitalului ca parte responsabilă civilmente, ci instituie independenţa prescripţiilor medicale ale personalului medical şi răspunderea pentru prejudiciile pe care acestea le cauzează, fără  a exclude  în mod expres calitatea de prepus a medicului. Medicul acţionează ca prepus în situaţiile în care e pusă în discuţie îndeplinirea unor îndatoriri de serviciu care sunt stabilite prin regulamente săvârşite, independent de natura tratamentului prescris.

În cauză  pârâtul a acţionat greşit nu numai din punct de vedere terapeutic, domeniu în care îşi păstrează independenţa conform dispoziţiilor legale, ci şi prin nerespectarea normelor şi procedurilor cu privire la pacienţii internaţi, adică în calitatea sa de angajat al spitalului.

Astfel, nerespectarea procedurii de recoltare a materialului bioptic, neînregistrarea corectă a biletului de trimitere a probei de laborator, întârzierea nepermisă a administrării probei şi primirii rezultatului, cu consecinţele mai sus expuse, lipsa consemnării în scris a acordului pacientului pentru efectuarea actelor terapeutice chirurgicale de la internările din perioada 23.11-30.12.2011 şi 16-20.01.2012, toate acestea se datorează procedurilor efectuate defectuos de spital, pentru care e atrasă răspunderea delictuală a acestuia în baza dispoziţiilor legale mai sus menţionate.

În ce priveşte răspunderea asiguratorului, în cazul producerii riscului asigurat, asiguratorul trebuie să plătească indemnizaţia de asigurare în condiţiile prevăzute în contract potrivit art. 2208 Noul Cod civil.

În cazul asigurării de răspundere civilă asiguratorul se obligă să plătească o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii faţă de terţele persoane prejudiciate, în cauză în baza contractului de asigurare nr. 0483903/06.12.2010 (depus la dosarul de fond la fila 76).

Daunele materiale invocate de reclamanţi nu au fost dovedite în cauză, astfel că cererea de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul material a fost corect respinsă de prima instanţă, fiind aplicabile prevederile art. 249 Cod procedură civilă.

Potrivit art. 2224 alin.2 Noul Cod civil răspunderea asiguratorului este limitată la obligaţiile care îi revin acestuia din contractul de asigurare.

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă Curtea va admite apelul declarat de apelanţii reclamanţi A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 435/C/06.06.2018 pronunţată de Tribunalul Braşov - Secţia a II a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, pe care o va schimba în parte, în sensul că va admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii D., Spitalul E. şi F. S.A. şi, în consecinţă va obliga pârâtul D. în solidar cu pârâţii Spitalul E. şi F. S.A. la plata sumelor de 40 000 lei către reclamanta C., de 30 000 lei către reclamanta A. şi de 30 000 lei către reclamantul B. reprezentând daune morale şi va respinge restul pretenţiilor reclamanţilor.

În baza dispoziţiilor art. 249 Cod procedura civila  Curtea va respinge ca nedovedită cererea formulată de reclamanţii A., B. şi C. de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă.

Domenii speta

Spete similare