Anulare proces verbal de contravenţie

Pe rol judecarea cauzei de contencios administrativ şi fiscal privind pe apelant BA şi pe intimat IJP, având ca obiect anulare proces verbal de contravenţie PV SERIA PISX NR. 0188079 DIN 17.02.2018

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de faţă:

Prin sentința civilă nr. 4140/10.04.2019 a Judecătoriei Iași s-a respins  plângerea contravenţională formulată de petentul BA în contradictoriu cu intimatul IPJ.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanța a reținut următoarele:

„Prin procesul-verbal de contravenţie seria PISX nr. 0188079 încheiat la data de 17.02.2018 de către intimatul I.P.J petentul a fost sancţionat contravenţional pentru săvârşirea faptei prev. de art. 100 alin. 3 lit. e din OUG 195/2002, constând în aceea că la data menţionată a condus autoturismul, cu nr. de înmatriculare XXX, pe DN 24, iar în localitatea Poieni, jud. Iaşi,  a efectuat manevra de depăşire neregulamentară a autospecialei de poliţie, încălcând marcajul longitudinal continuu ce desparte sensurile de mers.

Plângerea contravenţională atrage incidenţa art.6 CEDO, în latura sa penală, constituind o “acuzaţie in materie penală”, cu respectarea tuturor garanţiilor oferite de CEDO în materie penală. Aşa cum a arătat Curtea “distincţia între contravenţii şi infracţiuni existentă în legislaţia internă a unora dintre statele semnatare ale Convenţiei, nu poate avea ca efect scoaterea unei categorii de fapte din sfera de aplicare a garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţie acuzaţiilor în materie penală” (Hotărârea pronunţată în cauza Ozturk contra Germaniei, 21 februarie 1984, paragr. 50-56).

În scopul determinării faptului dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter "penal" în sensul prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defineşte fapta aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura faptei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei (Hotărârea pronunţată în cauza Ziliberberg împotriva Moldovei din 1 februarie 2005, par. 29).

Criteriile enunţate, de regulă, nu sunt analizate cumulativ, dar dacă analiza separată nu permite a se ajunge la o concluzie clară, atunci se impune abordarea cumulativă (Hotărârea pronunţată în cauza Garyfallou AEBE contra Greciei din 22 septembrie 1998, paragr. 56).

În ipoteza în care norma legală pretins a fi fost încălcată se adresează tuturor cetăţenilor şi nu vizează doar o categorie de persoane cu statut special, iar scopul aplicării sancţiunii este de prevenire şi pedepsire, suntem în prezenţa unei acuzaţii în materie penală (Hotărârea pronunţată în cauza Ziliberberg împotriva Moldovei din 1 februarie 2005, paragr. 32); iar natura şi gravitatea sancţiunii aplicate precum şi sancţiunea ce ar fi putut fi aplicată trebuie analizate prin raportare la obiectul şi scopul art. 6 din Convenţie (Decizia pronunţată în cauza Dorota Szott-Medinska şi alţii împotriva Poloniei din 09.10.2003); România a fost condamnată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Anghel împotriva României, pe motiv că s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie într-o procedură contravenţională (paragr. 66-69 din Hotărârea Anghel împotriva României).

Instanţa constată că, în cauza de faţă, norma în baza căreia s-a constatat fapta  are caracter general, iar sancţiunea prevăzută nu are scop reparator, ci scop de prevenire şi pedepsire.

Pe cale de consecinţă, acuzaţia adusă petentului constituie o acuzaţie penală în sensul Convenţiei, iar aceasta beneficiază şi în procedura contravenţională de prezumţia de nevinovăţie, precum şi de toate garanţiile oferite de latura penală a art. 6 CEDO, care au fost instituite cu scopul de a proteja indivizii faţa de posibilele abuzuri din partea autorităţilor. Sarcina probei în procedura contravenţională desfăşurată în faţa instanţei de judecată revine în primul rând organului constatator şi nu petentului. 

Obiectul oricărei plângeri în materie contravenţionale este reprezentat de verificarea efectivă de către instanţă, pe baza tuturor probelor încuviinţate şi administrate dacă fapta contravenţională există şi a fost săvârşită cu vinovăţie de către contestator.

 Analizând cu prioritate aspectele de legalitate şi temeinicie ale procesului verbal contestat, instanţa constată următoarele:

Verificând, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 al. 1 din O.G. nr.2/2001 legalitatea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, instanţa reţine că acesta a fost întocmit cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.

În ceea ce priveşte temeinicia, actul de sancţionare a stabilit în mod corect şi complet situaţia de fapt, fiind întocmit prin constatarea nemijlocită a faptei de către agentul de poliţie, aflat în exerciţiul atribuţiilor ce îi revin potrivit competenţei legale.

Or, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului, procesul-verbal de contravenţie beneficiază de prezumţia de autenticitate şi veridicitate şi are forţă probantă prin el însuşi, cât timp petentul nu este în măsură să prezinte o probă contrară.

Această concluzie nu contravine jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului conform căreia răspunderea contravenţională constituie o „acuzaţie în materie penală” ce atrage aplicabilitatea prezumţiei de nevinovăţie întrucât prezumţia prevăzută de art.6 para.2 din Convenţie nu are caracter absolut, procesului-verbal de contravenţie putându-i-se recunoaşte, la rândul său, în dreptul intern, prezumţii (de legalitate şi temeinicie), dacă îi sunt acordate contravenientului garanţii suficiente pentru respectarea dreptului la apărare.

În dreptul nostru, aceste garanţii sunt recunoscute şi acordate prin reglementarea dreptului de a formula plângere împotriva procesului-verbal de contravenţie conform art. 31 alin.1 din O.G. nr.2/2001 şi prin posibilitatea de a proba contra împrejurărilor constatate.

Pe de altă parte, în jurisprudenţa sa în materie contravenţională, Curtea Europeană nu a statuat că procesul-verbal de constatare a contravenţiei ar fi lipsit de orice putere probatorie sau că organele administrative ar avea obligaţia ca pe lângă constatările personale, să prezinte şi alte probe din care să rezulte vinovăţia persoanei.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului nu rezultă o altă situaţie de fapt decât cea reţinută în procesul verbal atacat.

Potrivit art. 249 Cod proc. civilă cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească.

Persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu este pusă în faţa unui verdict definitiv de vinovăţie şi de răspundere, ci doar în faţa unui act administrativ de constatare, al cărui cuprins poate fi contestat prin formularea de obiecţiuni în momentul întocmirii şi ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei stabileşte definitiv vinovăţia persoanei în cauză numai în condiţiile în care aceasta nu înţelege să se folosească de căile prevăzute de lege pentru a-l contesta, în care intră şi dreptul de a face obiecţiuni.

Din analiza probelor administrate în cauză rezultă că petentul se face vinovat de săvârşirea contravenţiei, instanţa urmând să reţină situaţia de fapt aşa cum este descrisă în procesul verbal, având în vedere că  acesta este încheiat în conformitate cu dispoziţiile art. 269 Cod proc. civil, având valoarea unui înscris autentic.

Motivul pentru care actele administrative se bucură de tripla prezumție de legalitate, autenticitate și veridicitate este încrederea că autoritatea statală,  agentul constatator, consemnează cu exactitate și în mod obiectiv faptele pe care le constată, fără a denatura realitatea, prin consemnarea părtinitoare sau neconformă adevărului a unor fapte.

Recunoscând prezumția de legalitate de care se bucură prezentul proces verbal în condițiile în care fapta a fost constatată de agentul constatator ex propriis sensibus (în mod direct), instanța apreciază că sarcina probei (prin care să se tindă la combaterea efectelor generate de aplicarea acestei prezumții) incumbă petentului.

Instanța, cercetând probele administrate în cauză, constată că petentul nu a reușit să facă dovada unei situații de fapt contrare celei reținute în procesul-verbal de contravenție.

În primul rând, cu privire la menţionarea pretins eronată a locului săvârşirii faptei contravenţionale, în actul sancţionator este menţionată localitatea Poieni, iar cele consemnate de agentul de poliţie fac dovada până la înscrierea în fals.

Mai mult, petentul nu a dovedit că pretinsa faptă contravenţională ar fi fost săvârşită  pe raza localităţii Păun, aşa cum susţine, depoziţia martorului nefiind concludentă în acest sens, întrucât acesta a relatat ceea ce i s-a spus de către petent.

Petentul a susţinut că acea maşină, pe care a depăşit-o se deplasa cu viteză foarte mică, fiind nevoit să efectueze manevra de depăşire, iar martorul audiat a declarat că petentul i-a spus că acea maşină staţiona şi a fost nevoit să o depăşească pentru a-şi continua deplasarea.

În al doilea rând, martorul a afirmat că petentul a fost cel care i-a zis că a depăşit acel autoturism pe marcajul longitudinal continuu.

  Pe cale de consecinţă, instanţa apreciază că fapta are o existenţă reală, obiectivă, constituind un fundament corespunzător pentru întocmirea procesului verbal.

Cu privire la sancţiunea aplicată - art. 5 alin. 5 din OG 2/2001 prevede că sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. De asemenea, potrivit art. 21 alin. 3 sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.

Ţinând cont de prevederile art. 21 din  OG nr. 2/2001 privind  regimul juridic al contravenţiilor, respectiv de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de modalitatea de săvârşire  a acesteia, instanţa apreciază că sancţiunea aplicată este corespunzătoare .

Pentru toate aceste considerente, urmează a fi respinsă plângerea ca neîntemeiată .”

 Împotriva acestei sentințe a declarata apel petentul, invocând prezumția de nevinovăție, aspecte CEDO  si lipsa vinovăției.

Intimatul nu a formulat întâmpinare in cauza.

Analizând actele si lucrările dosarului de fata Tribunalul retine ca apelul formulat este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin procesul-verbal de contravenţie seria PISX nr. 0188079 încheiat la data de 17.02.2018 de către intimatul IPJ petentul a fost sancţionat contravenţional pentru săvârşirea faptei prev. de art. 100 alin. 3 lit. e din OUG 195/2002, constând în aceea că la data menţionată a condus autoturismul, cu nr. de înmatriculare xxx, pe DN 24, iar în localitatea Poieni, jud. Iaşi,  a efectuat manevra de depăşire neregulamentară a autospecialei de poliţie, încălcând marcajul longitudinal continuu ce desparte sensurile de mers.

Organul constatator a reţinut că fapta este prevăzută şi sancţionată de dispoziţiile art. 100 alin. 3 lit. e din OUG nr. 195/2002.

Petentul  a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 580 lei. Ca sancţiune contravenţională complementară, petentului i-a fost reţinut permisul de conducere în vederea suspendării.

La rubrica alte mențiuni, s-au consemnat următoarele obiecțiuni ale petentului: „Cotest cele inscrise in procesul verbal.”

Procesul verbal a fost semnat fără obiecțiuni.

Potrivit art. 100 alin. 3 lit. e din O.U.G. 195/2002: (3) Constituie contravenție si se sancționează cu amenda prevăzută in clasa a II-a de sancțiuni si cu aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioada de 30 de zile săvârșirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: e) nerespectarea regulilor privind depășirea;

Potrivit art. 46 din OUG 195/2002: Obligațiile conducătorilor vehiculelor care efectuează depășirea si ale conducătorilor vehiculelor care sunt depășite, precum si cazurile in care depășirea este interzisa se stabilesc prin regulament.

Potrivit art. 120 din regulament Se interzice depășirea vehiculelor: i) când pentru efectuarea manevrei se încalcă marcajul continuu, simplu sau dublu, care desparte sensurile de mers, iar autovehiculul circulă, chiar și parțial, pe sensul opus, ori se încalcă marcajul care delimitează spațiul de interzicere.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, prin prisma dispozițiilor legale redate mai sus, Tribunalul reține că apelul este nefondat si ca in mod corect prima instanța a respins plângerea contravenționala formulata in cauza.

Instanța de control judiciar observă că instanţa de fond a apreciat temeinicia procesului verbal în ansamblul său,  în conformitate cu dispoziţiile legale incidente,  conform situaţiei de fapt reţinută în considerentele expuse anterior acestei analize, indicând expres probele relevante care au determinat-o să adopte această soluţie . De asemenea, este de remarcat că, prima instanţă a analizat procesul verbal prin prisma tuturor criticilor invocate de către petent şi în ceea ce priveşte legalitatea procesului verbal şi în ceea ce priveşte temeinicia acestuia.

În ceea ce priveşte legalitatea procesului verbal, în mod corect prima instanţă a reţinut că acesta nu este afectat de niciun viciu.

Astfel, instanța retine ca agentul constatator a  respectat dispozițiile legale şi au întocmit procesul verbal în conformitate cu dispozițiile normative în vigoare, nefiind lovit de nulitate absolută, fiind cuprinse toate mențiunile obligatorii, respectiv completându-se atât  numele, prenumele, calitatea şi instituția din care face parte agentul constatator cât şi numele şi prenumele petentului a cărei lipsă atrage sancțiunea nulității absolute .

In ce privește temeinicia procesului verbal, corect a reținut prima instanța ca apelanta petent  se face vinovata de săvârșirea contravenției.

În acest sens, instanța de control judiciar reţine că O.G. nr.2/2001 nu conţine dispoziţii exprese privind valoarea probantă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei, condiţii în care se apreciază, de către instanța, că actul sancţionator face dovada deplină asupra situaţiei de fapt şi a încadrării în drept până la proba contrară, bucurându-se de o prezumţie relativă de adevăr. Contravenientul poate, deci, să dovedească liber, cu orice mijloc de probă, caracterul nereal al mențiunilor înscrise în procesul-verbal.

Din perspectiva jurisprudenței Curţii europene a drepturilor omului în materia prezumției de nevinovăție sub aspectul sarcinii probei, art.6 par. 2 din Convenţiei nu interzice existenta unor prezumții de fapt sau de drept (Salabiaku c. Franta din 07.10.1988). Prin reglementarea acestor prezumții, statele trebuie sa respecte cerinţa proporţionalităţii între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (Janosevic c. Suedia par.101).

Așadar, prezumția de legalitate de care se bucura procesul verbal de constatare a contravenției  nu este, per se, contrara dispozițiilor art. 6 par.2 din Convenţie. Autorului contravenției i se asigură fără nicio îngrădire dreptul de a se adresa justiției, cerând anularea procesului verbal de constatare a contravenției iar într-o astfel de situație, este firesc ca el sa dovedească netemeinicia sau nelegalitatea constatării contravenției sau a sancțiunii aplicate.

Aceasta nu înseamnă răsturnarea sarcinii probei, ci aplicarea principiului general potrivit căruia cel care face o afirmație in justiție trebuie s-o dovedească.

Persoana împotriva căreia s-a întocmit procesul-verbal de constatare a contravenției nu este pusă în faţa unui verdict definitiv de vinovăție şi de răspundere, ci doar în faţa unui act administrativ de constatare, al cărui cuprins poate fi contestat prin formularea de obiecțiuni în momentul întocmirii şi ale cărui efecte pot fi înlăturate prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege. Procesul-verbal de constatare a contravenției stabilește definitiv vinovăţia persoanei în cauză numai în condițiile în care aceasta nu înţelege să se folosească de căile prevăzute de lege pentru a-l contesta, în care intră şi dreptul de a face obiecțiuni.

Instanța reține că apelantului i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil, acordându-i-se posibilitatea de a propune probe si ca in cauza aceasta nu a făcut dovada unei situații de fapt contare celei reținute prin procesul verbal.

In ce privește apărările formulate de apelant in cauza Tribunalul observa ca acesta a prezentat in plângerea formulata si prin cererea de apel a oferit explicații contradictorii cu privire la situația de fapt. Astfel, daca in  plângerea inițiala apelantul a susținut ca a trebuit să treacă pentru a fluidiza traficul  si era intr-o zonă cu vizibilitate, agentul constatator vorbea la telefon si mergea încet, in apel a invocat aspecte legate de exces de zel si abuz de putere, invocând dubiile si aspecte CEDO.

Apreciază că nu a săvârșit fapta si ca este un abuz din partea politiei invocând aspecte de competență a agentului constatator, și nu cu privire la situația reținuta prin proces verbal.

Tribunalul retine ca procesul verbal a fost semnat cu obiecțiuni, însă nu cele relatate ca si motive ale plângerii. Procesul verbal întocmit de agent al statului se bucură de prezumția de legalitate, si are valoare de înscris autentic conform

Potrivit art. 249 cod procedură civilă cel care face o susținere in cursul unui proces trebuie sa o dovedească.

Potrivit art. 269 coroborat cu art 270 cod procedura civilă înscrisul autentic face deplina dovada fata de orice persoana până la declararea sa ca fals cu privire la constatările făcute personal ce către cel ce l-a întocmit si a semnat, în condițiile legii.

In cauza nu s-a făcut dovada încheierii procesului verbal prin abuz de drept, iar agentii de politie au competenta in a constata si sancționa orice fapte contravenționale sesizat in timpul serviciului.

Situația reținuta, este conformă dispozițiilor CEDO, așa cum menționat data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului  în cauza Nicoleta Gheorghe împotriva României (cererea nr.  23470/05), prin care s-a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale , în special sub aspectul respectării prezumției de nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă şi în domeniul contravențional, în anumite condiții.

Acest tip de contravenție a fost perceput in mod direct si nemijlocit de către agentul constatator, petentul depășind însăși autospeciala de politie, înregistrările video fiind necesare doar in caz de constatare a contravențiilor referitoare la măsurarea vitezei.

Având in vedere cele reținute mai sus si ținând cont si de împrejurarea ca acesta nu a administrat nicio proba din care sa rezulte o alta situație de fapt decât cea reținuta prin procesul verbal instanța, petentul apelant arătând ca a depășit mașina de politie pentru a fluidiza traficul pentru că mergea încet, analizând si fotografiile depuse de cat petentul apelant la fond, tribunalul retine ca este zona cu depășire interzisă marcată prin indicator si linie continuă.

Astfel, apreciază tribunalul in acord cu prima instanța că plângerea este neintemeiată in cauza reținând ca apelantul petent se face vinovat de săvârșirea contravenției menționate in procesul verbal.

Sancţiunea  aplicata contravenientului se încadrează în limitele prevăzute de O.U.G. 195/2002, reprezentând, în ceea ce priveşte sancţiunile principale, limita minimă prevăzută de lege pentru astfel de contravenţii.

In ceea ce privește suspendarea dreptului de a conduce este luată de drept şi reprezintă o măsură care nu are la bază o prezumţie de vinovăţie a conducătorului auto vizat, deoarece acesta are posibilitatea de a contesta elementele constitutive ale contravenţiei ce face obiectul procesului în faţa instanţei. Prin urmare această sancţiune nu are un caracter punitiv, ci are caracter preventiv, întrucât priveşte protecţia interesului public faţă de riscul potenţial pe care îl prezintă un conducător auto suspectat de încălcarea gravă a regulilor de circulaţie rutieră şi îndeosebi faţă de pericolul pe care îl prezintă încălcarea regulilor de circulaţie pentru participanţii la trafic (decizia de inadmisibilitate a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cauza Michel Pewinski v. Franţa, 7 decembrie 1999).

Această sancțiune complementară, aplicată  în limita minimă este proporțională cu gradul de pericol social  al faptei săvârșite de către contravenient, având în vedere împrejurările săvârșirii faptei, si nu se impune înlocuirea sancțiunii complementare.

Având in vedere aceste considerente, constatând faptul ca in mod corect prima instanța a respins plângerea contravenționala formulata in cauza,  văzând si prevederile art. 480 alin. 1 Cod procedura civila Tribunalul va respinge apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 4140/10.04.2019 pronunțată de Judecătoria Iași  sentința pe care o va păstra.

 PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de BA  împotriva sentinței civile nr. 4140/10.04.2019 pronunțată de Judecătoria Iași , sentință pe care o menține .

Domenii speta

Spete similare