Cheltuieli de judecată. Onorariu de apărător

Potrivit Curtii Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare si efectuate real, în limita unui cuantum rezonabil

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgoviste la data de 19.10.2011, sub nr. 10621/315/2011, reclamanta A.P. Târgoviste, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul N.P., obligarea acestuia la plata sumei de 3026,84 lei, din care 1847,27 lei, reprezentând cheltuieli de întretinere si 1179,57 lei, reprezentând penalităti de întârziere aferente perioadei ianuarie 2010-august 2011, precum si obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, s-a arătat că pârâtul este proprietarul apartamentului situat în municipiul Târgoviste, că a beneficiat de serviciile contractate de asociatie, având obligatia de a achita lunar, într-un termen de 30 de zile, sumele datorate, însă s-a sustras acestor obligatii, prejudiciind astfel asociatia de sume importante, percepute cu majorări de întârziere către furnizori si că au fost calculate penalităti în cuantum de 0,2/zi întârziere, încercându-se, în prealabil, solutionarea amiabilă a cauzei.

Prin sentinta civilă nr. 2283/18.04.2012, Judecătoria Târgoviste a admis în parte cererea, a obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a sumei de 3026,84 lei, din care 1847,27 lei - cheltuieli întretinere si 1179,57 - penalităti de întârziere, aferente perioadei ianuarie 2010-august 2011, plata urmând a se face esalonat în transe lunare a câte 150 lei, a admis în parte cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată si l-a obligat pe acesta din urmă, în favoarea reclamantei, la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Pentru a pronunta această hotărâre, instanta de fond, din analiza actelor si materialului probatoriu existent la dosarul cauzei si prin prisma dispozitiilor Legii nr. 230/2007 privind înfiintarea, organizarea si functionarea asociatiilor de proprietari, cu modificările si completările ulterioare, a retinut că pârâtul locuieste în apartamentul situat în municipiul Târgoviste, împreună cu fiul său, N.V., în vârstă de 37 de ani, că, potrivit actelor medicale si anchetei sociale existente la dosar, acesta a fost diagnosticat cu retard mintal moderat, că atât pârâtul, cât si fiul său sunt persoane aflate în situatia de nevoi sociale, că pârâtul este imobilizat la pat si că beneficiază de o pensie lunară de 965 lei.

Instanta de fond a mai retinut că, potrivit dispozitiilor art. 46 alin. 1 din Legea nr. 230/2007, toti proprietarii au obligatia să plătească lunar, conform listei de plată a cheltuielilor asociatiei, în avans sau pe baza facturilor emise de furnizori, cota de contributie ce le revine la cheltuielile asociatiei, inclusiv cele aferente fondurilor din asociatia de proprietari, dispozitiile art. 47 din acelasi act normativ stabilind natura cheltuielilor asociatiei de proprietari.

De asemenea, prima instantă a retinut că dispozitiile art. 48 din actul normativ sus invocat prevăd că stabilirea si repartizarea sumei care priveste proprietatea comună ce revine fiecărui proprietar din cadrul condominiului se fac proportional cu cota parte indiviză din proprietatea comună, însă art. 49 din legea susmentionată lasă la latitudinea asociatiei de proprietari sistemul propriu de penalizări pentru orice sumă cu titlul de restantă.

Instanta de fond a retinut si dispozitiile art. 50 alin. 1 din Legea nr. 230/2007, potrivit cărora asociatia de proprietari are dreptul de a actiona în justitie pe orice proprietar care se face vinovat de neplata cotelor de contributie la cheltuielile asociatiilor de proprietari mai mult de 90 de zile de la termenul stabilit.

Având în vedere situatia socială, veniturile si starea de sănătate atât a pârâtului, cât si a fiului său, instanta de fond a apreciat că plata esalonată a datoriei restante, reprezentând cheltuieli de întretinere aferente perioadei ianuarie 2010-august 2011, să se realizeze în transe lunare de câte 150 lei.

Cu privire la cererea reclamantei, prin apărător, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de apărător în cuantum de 800 lei, achitat prin chitanta din data de 13.03.2012, s-a apreciat de către prima instantă că respectivul onorariu este disproportionat în raport de obiectul pricinii si de munca depusă de apărător si, nu în ultimul rând, reclamanta, înainte de a demara procedura de judecată, avea toate elementele si cunostintele despre situatia socială, veniturile si starea de sănătate atât a pârâtului, cât si a fiului său, astfel încât reclamanta nu a fost împiedicată să efectueze demersurile necesare pentru esalonarea plătii datoriei pârâtului, motive pentru care s-a considerat că suma de 400 lei este adecvată în raport cu obiectul pricinii, cu activitatea depusă de apărătorul ales în dosar si prezenta la termenele de judecată.

Împotriva sentintei civile a instantei de fond a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.P. Târgoviste, criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie doar sub aspectul acordării cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea singurului motiv de recurs invocat de reclamanta recurentă, s-a sustinut că desi a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat dovedit cu chitanta existentă la dosar, instanta de fond a dispus obligarea acestuia doar la plata sumei de 400 lei, nejustificând motivul pentru care nu i-a acordat întreaga sumă solicitată.

În continuare, recurenta reclamantă a invocat dispozitiile art. 30 din Legea nr. 51/1995 si art. 94 alin. 2 si 3 din Statutul profesiei de avocat, criticând faptul că nu se justifică micsorarea onorariului la jumătate, întrucât s-a prezentat aproape la toate termenele de judecată acordate, cu exceptia unuia singur la care nu s-a putut prezenta din motive medicale, asigurându-si, totusi, substituirea.

De asemenea, s-a apreciat nejustificată micsorarea cheltuielilor de judecată si din privinta faptului că acestea au fost dovedite în cauză, raportate la munca depusă de avocat, la termenele de judecată la care acesta s-a prezentat si la actele necesare cauzei, instanta de fond nefiind îndreptătită să reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat prin negociere cu clientul său, întrucât contractul dintre avocat si clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat direct sau indirect de niciun organ al statului.

S-a solicitat admiterea recursului si modificarea sentintei, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 800 lei, reprezentând cheltuieli de judecată; nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în această fază a procesului.

Desi legal citat, intimatul pârât N.P. nu s-a prezentat în instantă si nici nu a formulat întâmpinare în cauză.

Analizând motivul invocat în cererea de recurs, solutia instantei de fond, probele administrate în cauză, precum si în raport de dispozitiile art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independentei procesuale a fiecărei părti în procesul civil. Totodată, cheltuielile de judecată au caracter de sanctiune procedurală, iar ca fundament răspunderea civilă delictuală si culpa procesuală a părtii care a căzut în pretentii. Prin obligarea la plata acestora trebuie să se realizeze acoperirea integrală a prejudiciului cauzat părtii care a câstigat procesul.

Potrivit art. 274 alin. (1) Cod procedură civilă, partea care cade în pretentii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, alineatul (3) al aceluiasi articol prevăzând că judecătorii au dreptul să mărească sau să micsoreze onorariile avocatilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, fată de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei, reiese că au fost efectuate de către reclamantă cheltuieli de judecată în valoare de 800 lei, reprezentând onorariu de avocat, conform chitantei nr. 000000522 din 13.03.2012 (aflată la fila 50 a dosarului de fond). Cu toate acestea, respectivele cheltuieli trebuie acordate numai în măsura în care apar justificate în raport de solutia pronuntată, de obiectul si complexitatea cauzei.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/07 iunie 1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, cu modificările si completările ulterioare, si art. 127 alin. (1) din Hotărârea nr. 64/03 decembrie 2011 privind adoptarea Statutului profesiei de avocat, cu modificările si completările ulterioare, pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu si la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, iar la alineatele (2) si (3) ale art. 127 din statut se prevede că onorariile vor fi stabilite în raport cu dificultatea, amploarea sau durata cazului, stabilirea onorariilor avocatului depinzând de fiecare dintre următoarele elemente: timpul si volumul de muncă solicitată pentru executarea mandatului primit sau a activitătii cerute de client; natura, noutatea si dificultatea cazului; importanta intereselor în cauză; împrejurarea că acceptarea mandatului acordat de client îl împiedică pe avocat să accepte un alt mandat din partea unei alte persoane, dacă această împrejurare poate fi constatată de client fără investigatii suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în muncă, experienta, reputatia si specializarea avocatului; conlucrarea cu experti sau alti specialisti, impusă de natura, obiectul, complexitatea si dificultatea cazului; avantajele si rezultatele obtinute pentru profitul clientului ca urmare a muncii depuse de avocat; situatia financiară a clientului si constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei să actioneze pentru a asigura servicii legale performante.

În aprecierea de către instantă a justificării onorariului de avocat solicitat de parte, trebuie avut în vedere faptul că scopul exercitării dreptului la apărare prin angajarea unui apărător este acela de a se valorifica pretentiile alegate de parte, iar nu împovărarea părtii căzute în pretentii.

De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauzele Costin contra României si Johana Huber contra României, a statuat, în privinta cheltuielilor de judecată, că acestea trebuie să fie necesare si efectuate real, în limita unui cuantum rezonabil.

Tribunalul constată că, în cauza de fată, instanta de fond, în mod corect, a micsorat onorariul de avocat, în raport de obiectul pricinii, care nu a fost de o complexitate ridicată, privind acordarea unor cheltuieli de întretinere si penalitătile de întârziere aferente acestora, dar si de munca depusă de apărătorul ales.

În aceeasi măsură, tribunalul apreciază, fără a contesta activitatea apărătorului ales al reclamantei, că munca acestuia a constat, în concret, în redactarea cererii de chemare în judecată aflată la filele 4 si 5 din dosarul de fond, atasarea de înscrisuri în sustinerea motivelor invocate în cuprinsul acesteia, prezenta la trei termene de judecată din cinci acordate de instantă si depunerea angajamentului de plată încheiat între reclamantă si pârât. Totodată, apărătorul reclamantei face parte din Baroul Dâmbovita, iar sediului cabinetului de avocat este în Târgoviste, astfel încât deplasarea sa la instanta de judecată nu a impus efectuarea unor cheltuieli suplimentare.

Mai mult decât atât, contrar sustinerilor recurentei reclamante din cererea de recurs, în sensul că apărătorul său ales s-a prezentat termen de termen, cu exceptia unuia singur din data de 18.04.2012, când nu s-a putut prezenta din motive medicale, tribunalul constată că acesta nu s-a prezentat nici la termenul de judecată din data de 11.01.2012 (încheierea de la fila 33 dosar fond), astfel încât s-a amânat cauza, fată de lipsa părtilor, la o dată ulterioară.

În aceste conditii, raportat la munca efectivă desfăsurată de apărător si la obiectul cauzei, tribunalul consideră că onorariul solicitat a fi suportat de pârât în cuantum de 800 lei este disproportionat de ridicat, cum în mod corect a retinut prima instantă si a redus cuantumul acestuia la suma de 400 lei, pe care o apreciază corespunzătoare criteriilor de analizare expuse.

Nu este întemeiată critica recurentei reclamante în sensul că instanta de fond nu justifică motivul pentru care nu l-a obligat pe pârât la plata întregii sume reprezentând cheltuieli de judecată, întrucât prima instantă si-a motivat în finalul hotărârii solutia reducerii cuantumului onorariului de avocat la suma de 400 lei, solutie care este pe deplin justificată.

Totodată, nu este fondată nici critica privitoare la faptul că instanta de judecată nu este îndreptătită să reducă prin apreciere cuantumul onorariului stabilit de avocat prin negociere cu clientul său, deoarece, fată de dispozitiile legale expuse, instanta este îndreptătită să aprecieze în ce măsură onorariul părtii care a câstigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut.

De asemenea, recurenta reclamantă se află în eroare când invocă dispozitiile art. 274 alin. (2) Cod procedură civilă, sustinând că a făcut dovada cheltuielilor de judecată la plata cărora trebuie obligat pârâtul, întrucât, în cauză, nu se contestă dovedirea acestor cheltuieli de judecată, ci reducerea lor la jumătate, ceea ce însă omite recurenta reclamantă sunt prevederile alineatului (3) al aceluiasi articol care îi conferă judecătorului dreptul de a mări sau micsora onorariul de avocat.

Prin reducerea onorariului plătit de reclamantă apărătorului ales nu se încalcă prevederile Legii nr. 51/1995 sau a Statutului profesiei de avocat, întrucât contractul de asistentă juridică îsi produce pe deplin efectele între părtile contractante, instanta de judecată doar apreciind că efectele acestui contract nu trebuie să se repercuteze în totalitate asupra pârâtului, care este o tertă persoană, iar prin angajarea unui apărător nu trebuie să se urmărească împovărarea părtii căzute în pretentii, scopul exercitării dreptului la apărare fiind acela de a se valorifica pretentiile alegate, mai ales că situatia financiară, situatia familială si starea de sănătate ale pârâtului sunt precare.

În aceste conditii, raportat la munca efectivă, dovedită ca fiind desfăsurată personal de apărătorul reclamantei, la cuantumul pretentiilor, în mod judicios a apreciat instanta de fond că numai suma de 400 lei poate fi considerată ca fiind o cheltuială rezonabilă.

Fată de cele ce preced, tribunalul, în temeiul dispozitiilor art. 312 (1) Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat si va mentine hotărârea atacată. (Decizia nr. 833 din 25 septembrie 2012)

Domenii speta

Spete similare