Transferul de proceduri în materie penală. Încheiere de respingere a propunerii procurorului vizând transferul procedurilor penale. Recurs

Transferul de proceduri în materie penală. Încheiere de respingere a propunerii procurorului vizând transferul procedurilor penale. Recurs.

Legea nr. 302/2004R, art. 123 şi urm.

Dacă fapta s-a comis pe teritoriul României, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 222 alin. 9 Cod procedură penală.

Faptul că în România s-au efectuat cercetări cu privire la acest aspect şi că nu a fost identificat autorul nu duce automat la concluzia că infracţiunea s-ar fi comis în străinătate, deoarece s-a stabilit cu exactitate că violul s-a comis în ţara noastră.

Prin încheierea penală nr.15/c din 24.01.2012 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. 7073/102/2011 în baza art. 222 alin. 9 Cod procedură penală, coroborat cu art. 124 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 302/2004, republicată, a fost respinsă, ca neîntemeiată, propunerea de transfer a procedurii penale în vederea continuării acesteia în favoarea autorităţilor competente din Franţa, propunere formulată în dosarul nr. 28/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş.

În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat în cauză, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî în acest sens instanţa de fond a avut în vedere următoarele:

Prin cererea emisă de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş şi înregistrată la această instanţă, la data de 08 noiembrie 2011, sub nr. de dos 7073/102/2011 s-a formulat o propunere de transfer a procedurii penale în vederea continuării acesteia, în favoarea autorităţilor competente ale statului Franţa.

În motivarea propunerii s-a arătat că dosarul cu nr.28/P/2011 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş s-a format ca atare a soluţiei dispuse în dosarul nr. 397/P/2010 al aceluiaşi parchet. Prin rezoluţia acestui parchet din 04.11.2011 s-a dispus începerea urmăririi penale in rem faţă de autor necunoscut (A.N.) pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prev. şi ped. de art. 197 alin. 1, 3 Cod penal . în dauna părţii vătămate M.V.R. - minor.

Astfel, prin rezoluţia din 12.01.2011 dată în dosarul nr. 397/P/2010 s-a dispus:

„1- Neînceperea urmăririi penale faţă de făptuitorul R.C.M., cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. 1, 3 Cp. în baza art. 10 lit c şi e C.p.p.

2. Disjungerea cauzei în ceea ce priveşte pe A.N. sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. 1, 3 Cp.

3. Transferul procedurii penale în cauza privind pe A. N. sub aspectul săvârşirii de către acesta a infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. 1, 3 Cp. către autorităţile judiciare franceze în baza art. 222 alin. 9 C.p.p. şi art. 110 din Legea nr. 302/2004."

Pentru a se dispune această soluţie organele de urmărire penală au reţinut următoarele:

 „Prin plângerea penală formulată la data de 14.09.2010 şi înregistrată la Poliţia oraşului Luduş sub nr. 478/F, iar ulterior la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş sub nr. din antet la data de 17.09.2010, numitul M.V.R., în calitate de tată, reprezentant legal al persoanei vătămate, M.V.R. în vârstă de 10 ani, prin mandatar, avocat C.V., avocat în Baroul Satu-Mare şi în Baroul Limoges (Franţa), a sesizat organele de cercetare penală cu faptul că numitul M.M., fiul lui M.N., l-ar fi violat pe fiul său în vara anului 2010. Se mai arată în plângerea penală faptul că tatăl persoanei vătămate împreună cu soţia lui au fost reţinuţi de către organele de poliţie din Franţa, fiind acuzaţi de proxenetism agravat asupra fiului lor, minorul R. Se mai susţine şi că fiind interogat de către organele de poliţie şi de judecătorul de instrucţie din Franţa, minorul R. ar fi mărturisit faptul că un băiat de 12 ani l-a obligat să aibă relaţii sexuale cu el, acest fapt petrecându-se de 3 - 4 ori în urmă cu câteva luni faţă de data de 03.08.2010, iar acest fapt s-ar fi petrecut pe câmp, când ar fi rămas singur cu M. al lui B., adică verişorul său, M.M.. De asemenea, se mai susţine şi că minorul pretins vătămat ar fi declarat faptul că nu a spus nimănui ce s-a întâmplat deoarece i-ar fi fost ruşine. Tot din conţinutul plângerii penale rezultă că persoana vătămată ar fi fost supusă unui examen medical din care ar fi reieşit dovada violului. Reprezentantul legal al minorului mai arată în plângerea penală şi faptul că această informaţie l-ar fi şocat întrucât el nu ar fi sesizat nimic schimbat în comportamentul fiului său şi că acesta nu a vorbit nimic despre viol. Mai rezultă şi faptul că după reţinerea şi arestarea părinţilor minorului, acesta din urmă a fost încredinţat unei asociaţii a victimelor. De asemenea, se mai precizează că ambii părinţi ai minorului sunt cercetaţi sub acuzaţia de proxenetism în dos. nr. 1/10/21 al Tribunalului de Grande Instance Limoges, n° Parchet 10216000043.

La dosarul cauzei se află depusă o traducere autorizată a raportului de expertiză întocmit de „Unitatea de primire medico-judiciară - UF 3659, Spitalul pentru Mame şi Copii - CHU de Limoges". Din conţinutul acestuia rezultă faptul că, la solicitarea organelor de poliţie, medicul desemnat l-a examinat clinic pe copilul V.M., născut la data de 17.05.2000, iar din concluziile acestui raport de expertiză rezultă că s-au identificat „sechele de penetrare(ări) anală(e) forţată(e) datând de cel puţin 15 zile".

Din cercetările efectuate în cauză s-au stabilit următoarele:

În plângerea penală formulată a fost indicat ca făptuitor numitul M.M., fiul lui M.N.. Cu toate acestea numele real, corect, al persoanei suspecte este R.C.M. Mama făptuitorului este sora mamei minorului - persoană vătămată, aşadar făptuitorul şi persoana vătămată sunt verişori, după mamă.

În cauză, s-a procedat la luarea de declaraţii făptuitorului, R.C.M., mamei acestuia, R.A., bunicului făptuitorului, M.L., bunicii persoanei vătămate, M.S..

Din conţinutul declaraţiilor date de persoanele indicate mai sus, s-a reţinut ca stare de fapt că în luna aprilie 2010 persoana vătămată, M.R., a fost adus de mama lui, M.M., la locuinţa bunicii sale, numita M.S., unde a rămas în grija bunicilor din partea mamei. Părinţii persoanei vătămate au plecat în Franţa. În luna iunie 2010, M.S. a primit în grijă şi pe nepotul R.C.M. împreună cu cei trei fraţi ai săi împreună cu aceştia a venit şi mama lor, numita M.A. În luna iulie 2010, numita M.M. s-a întors şi l-a luat pe băiatul ei, M.R., pentru a pleca împreună cu el în Franţa cu înţelegerea că va reveni cu copilul la finalul verii când urma să înceapă şcoala. Din declaraţia numitei M.S. mai rezultă faptul că după arestarea fiicei ei şi a soţului acesteia în Franţa, ea nu a vorbit cu ei, ci doar cu copilul R., care, însă, nu i-a spus nimic despre viol. Despre această acuzaţie a aflat de la avocată. Din conţinutul aceleiaşi declaraţii mai rezultă faptul că numita M.S. nu cunoaşte nici un aspect care să confirme acuzaţia adusă nepotului ei.

Aceleaşi aspecte le cunoaşte şi numitul M.L. care în calitate de bunic a avut grijă de ambii nepoţi şi nu ştie să se fi întâmplat faptele pretinse. De fapt, ambii bunici ai copiilor implicaţi arată faptul că au avut grijă de copii, aceştia au stat în jurul locuinţei, nu au fost lăsaţi singuri pe păşune şi nici nu au lipsit de acasă, astfel nu se putea întâmpla fapta pretinsă, mereu fiind supravegheaţi ori de bunici ori de R.A., mama făptuitorului.

Fiind audiată numita R.A., mama făptuitorului, şi aceasta arată că în perioada iunie - septembrie 2010, împreună cu cei patru copii ai săi, a locuit la părinţii ei în satul Nandra unde s-a aflat şi minorul M.R., fiul sorei sale. Se arată că atât ea, cât şi cei doi bunici, au avut în supraveghere pe cei 5 copii, astfel că acuzaţiile formulate nu sunt adevărate.

Din declaraţia luată făptuitorului se reţiene faptul că acesta nu recunoaşte fapta care i se impută, arătând că nu a întreţinut relaţii sexuale cu verişorul său.

Din certificatul de naştere al făptuitorului rezultă că acesta avea vârsta de 11 ani la data săvârşirii pretinsei fapte. În conformitate cu prevederile art. 99 alin. 1 Cp., minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Datorită acestei situaţii s-a constatat că în cauză este incident art. 10 lit. e C.p.p. şi se impune soluţia de neîncepere a urmăririi penale faţă de făptuitor, întrucât există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, respectiv starea de minoritate a făptuitorului.

De asemenea, s-a mai constatat că în cauză s-a epuizat probaţi unea posibilă cu privire la fapta reclamată, în sensul că s-au audiat toate persoanele care puteau avea cunoştinţă despre aceasta. Concluzia ce s-a formulat în urma analizării materialului probator astfel administrat este aceea că făptuitorul reclamat nu este autorul faptei pretinse, situaţie ce a determinat soluţia de neîncepere a urmăririi penale în baza art. 10 lit. c C.p.p.

Cu toate acestea, se reţine că la dosar există anumite indicii că fapta de viol există, fiind vorba de raportul de expertiză medicală, astfel că se apreciază că fapta s-a comis de către un autor necunoscut (A.N.) în Franţa, deoarece, din probele administrate, rezultă că la finalul lunii iunie 2010, persoana vătămată împreună cu părinţii săi au plecat în Franţa, copilul fiind luat de părinţi de la locuinţa părinţilor.

De asemenea, un indiciu că fapta s-a comis în Franţa este şi acela că părinţii minorului au fost arestaţi în data de 03.08.2010 de Poliţia din Limoges sub acuzaţia de proxenetism agravat asupra fiului lor."

Faţă de această soluţie a formulat plângere petiţionarul M.V.R., prin apărător ales, care a fost respinsă prin rezoluţia prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş din 08.03.2011 dată în dosarul nr. 53/II/2/2011.

Organele de urmărire penală au apreciat că fapta reclamată s-a comis în Franţa, astfel că s-a constatat incidenţa dispoziţiilor prev. de art. 222 alin. 9 C.p.p. astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 202/2010: „în cazul în care plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căruia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător".

S-a constatat, de asemenea, că că în cauză este incidentă reglementată de Titlul IV - „Transferul de proceduri în materie penală". Cap. I - „Cererea de transfer a procedurii penale" prev. în Legea nr. 302/28.06.2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

 Totodată s-a considerat că solicitarea autorităţilor judiciare române de continuare a procedurii penale de către autorităţile competente ale altui stat (Franţa) serveşte interesele unei bune administrări a justiţiei (art. 110 alin. 1 din Legea nr. 302/2004) şi se justifică, funcţie de particularităţile prezentei cauze (autor neidentificat şi faptă comisă pe teritoriul statului francez), astfel că identificarea şi apoi prezentarea persoanei învinuite de săvârşirea infracţiunii la cercetarea penală va fi un lucru posibil în statul francez, deziderate ce nu pot fi asigurate de către autorităţile judiciare române (art. 110 alin. 2 din Legea nr. 302/2004).

Analizând cererea formulată, prin prisma motivelor invocate, a actelor şi lucrărilor dosarului precum şi a celor acvirate de instanţă, şi în lumina dispoziţiilor legale aplicabile, instanţa a apreciat că acesta este neîntemeiată.

Instanţa reţine că în conformitate cu dispoziţiile art.222 alin.9 Cod procedură penală, pe care a fost întemeiată cererea se prevede că:

„În cazul în care plângerea este întocmită de o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru  al Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să o trimită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. Regulile privind cooperarea juridică în materie penală se aplică în mod corespunzător.”

Analizând solicitarea formulată instanţa a observat că  prezenta cauză nu se află în situaţia avută în vedere în textul legal mai sus citat.

În primul rând, acest articol se referă la o plângere întocmită de o persoană care locuieşte pe teritoriul României.

În speţa de faţă  însă nici minorul parte vătămată M.V.R., nici tatăl acestuia (reprezentantul legal) nu locuiesc pe teritoriul României, rezultând chiar din cererea procurorului că aceştia locuiesc efectiv în Franţa.

Instanţa reţine că în plângerea penală formulată, prin care se sesizează săvârşirea infracţiunii de viol, se arată foarte clar că violul a avut loc pe teritoriul României, când persoana vătămată locuia împreună cu presupusul făptuitor, la bunicii materni comuni.

Prin urmare, se reţine că nu era vorba de o faptă comisă „pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene” ci de o infracţiune comisă pe teritoriul României.

Ideea că faptele reclamate s-ar fi petrecut pe teritoriul Franţei nu reprezintă decât o supoziţie, o simplă presupunere fără nici un fundament, a organelor de cercetare penală.

Faptul că din probele administrate nu s-a reuşit dovedirea vinovăţiei numitului R.C.M. (indicat ca autor în plângere), sau că acesta nu răspunde penal datorită vârstei, sau că în lipsa probelor suficiente suntem în prezenţa unui „autor necunoscut”, nu poate să conducă în mod logic la concluzia automată că fapta nu s-a petrecut în România ci în altă ţară.

 Pe de altă parte, se mai reţine că în afară de aspectele clare, precise oferite în plângere, cu privire la faptul că agresiunea s-a petrecut în România, în timp ce minorul se afla la bunici, această situaţie este dovedită şi de elemente de fapt, verificabile şi concrete:

- victima împreună cu părinţii săi s-a deplasat în Franţa în data de 16 iulie 2010.

- în raportul de expertiză medicală efectuat în Franţa se arată că există „sechele de penetrare- ări anală(e) forţată(e)” medicul încadrează în timp faptele care au general aceste sechele, arătând că au avut loc cu mai mult de 15 zile înainte de data examenului medical (acesta având loc în 3 august 2010). Prin urmare un simplu calcul matematic dovedeşte, pe baza constatărilor de specialitate, că violul a avut loc cât încă minorul se afla în România.

- aceasta din urmă constatare se coroborează pe deplin cu declaraţiile victimei minore, făcute în faţa autorităţilor franceze, în care acesta arată că un băiat de 12 ani l-a obligat să aibă relaţii sexuale cu el, acest fapt petrecându-se de 3-4 ori, în urmă cu câteva luni faţă de data de 3 august 2010.

În opinia instanţei nu ne aflăm nici în situaţia reglementată de art.124 din Legea nr.302/2004, republicată.

În primul rând nu este îndeplinită condiţia premisă, instituită de acest text de lege, în sensul că nimic nu susţine, nu dovedeşte că „transferul procedurii penale serveşte intereselor unei bune administrări a justiţiei”.

În opinia instanţei, era evident (în lumina celor mai sus menţionate) că infracţiunea de viol s-a petrecut pe teritoriul României, astfel încât în nici un caz transferul procedurii către autorităţile franceze nu ar ajuta la o mai bună administrare a justiţiei.

S-a apreciat că cele câteva probe testimoniale administrate, audierea ca martori a bunicilor materni în grija cărora a fost lăsată atât victima cât şi presupusul agresor, declaraţii în care aceştia arată că nu au cunoştinţă de  faptele reclamate şi că „copii au stat în jurul locuinţei, nu au fost lăsaţi singuri pe păşune, nu au lipsit de acasă, astfel încât nu se putea întâmpla fapta pretinsă, mereu fiind supravegheaţi de bunici ori de R.A., mama făptuitorului”, nu constituie nici măcar indicii din care să rezulte în vreun fel posibilitatea ca fapta să fi petrecut pe teritoriul unui alt stat.

S-a apreciat deci că transferul procedurilor nu se impune în condiţiile în care, toate elementele din dosar conduc la concluzia că fapta s-a petrecut în România.

De asemenea s-a observat că nu suntem în prezenţa nici unuia din cazurile expres prevăzute de art.124 alin.1 lit.a – c din Legea 302/2004 republicată şi nici în ipoteza reglementată de art.124 alin.2 Cod procedură penală, în condiţiile în care şi în acest alineat (ca şi în alin.1) de altfel se vorbeşte despre „persoana învinuită”.

Împotriva încheierii instanţei de fond a declarat, în termen legal, recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş care a solicitat, în esenţă, casarea încheierii atacate şi admiterea propunerii de transfer în vederea continuării acestei a în favoarea autorităţilor competente, respectiv Franţa.

Analizând încheierea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza materialului şi lucrărilor din dosarul cauzei,  conform art.38514 Cod procedură penală se reţin următoarele:

Prin cererea formulată de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş s-a solicitat ca în baza art.111 alin.1 din Legea nr.302/2004 şi art.222 alin.9 Cod procedură penală să se transfere procedurile penale executate în dosarul nr.28/P/2011 în vederea continuării acestora în favoarea autorităţilor competente ale Statului Francez.

Când s-a efectuat această solicitare  organele de urmărire penală au considerat că asupra părţii vătămate minore M.V.R. s-a comis o infracţiune de viol şi că această faptă s-ar fi comis în  Franţa, reţinându-se că la dosar există probe în acest sens.

Din analiza dosarului de urmărire penală rezultă, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, că partea vătămată împreună cu părinţii săi ar fi plecat în Franţa pe la mijlocul lunii iulie 2010. Toţi trei au fost reţinuţi de către autorităţile franceze iar la data de 03.08.2010, în urma unui consult, s-a constatat că minorul parte-vătămată ar fi fost violat şi că violul s-ar fi putut produce în urmă cu cel puţin 15 zile de la data constatării.

Tot din plângere şi din declaraţiile minorul mai rezultă că acesta ar fi fost violat pe timpul cât se afla în România.

Prin urmare, este clar că fapta s-a comis pe teritoriul României astfel că în cauză nu sunt aplicabile disp.art.229 alin.9 Cod procedură penală.

Faptul că în România s-au efectuat cercetări cu privire la acest aspect şi că nu a fost identificat autorul nu duce automat la concluzia că fapta s-ar fi comis în Franţa, deoarece s-a stabilit cu exactitate că violul s-a comis ţara noastră.

Prin urmare, instanţa de fond corect a apreciat că nu este necesară transferarea procedurii penale în favoarea autorităţilor din Franţa, astfel că recursul formulat va fi respins ca nefondat, în conformitate cu art.38515 pct.1 lit.b Cod penal.

Notă (judecător Mihaela Vasiescu): Potrivit art. 125 alin. 3 din Legea nr. 302/2004 R, încheierea prevăzută la alin. 2 al aceluiaşi text poate fi atacată cu recurs. Art. 125 alin. 2 din Lege face referire la încheierea prin care instanţa transferă procedura penală.

Pornind de la regula după care încheierile penale sunt atacabile separat cu apel/recurs doar atunci când legea prevede expres aceasta şi de la dispoziţia expresă conform căreia numai încheierile prin care se dispune transferul procedurii penale sunt supuse căii de atac a recursului, încheierea prin care instanţa respinge propunerea procurorului vizând transferul procedurii este exclusă din câmpul hotărârilor atacabile cu vreo cale ordinară de atac. Prin urmare, în cauză, recursul procurorului promovat împotriva încheierii penale nr. 15/C/24 ianuarie 2012 a Tribunalului Mureş trebuia respins ca inadmisibil, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. a C. pr. pen.

Domenii speta

Spete similare