Art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă prevede: „Când soţii au copii minori …instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor

Prin sentinţa civilă nr. 7683/30 octombrie 2015 pronunţată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 6631/182/2015, s-a admis în parte acţiunea petenţilor F. G. D. şi F. A. G.. S-a admis cererea principală formulată de către petenţi şi s-a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi, încheiată la data de 22.05.1999 şi înregistrată în Registrul Stării Civile al loc. Fărcaşa sub nr.  7/22.05.1999 prin divorţ, pe baza acordului soţilor. S-a dispus reluarea de către petentă a numelui purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de „Pop”. S-a admis excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cererilor accesorii privind exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor F. G. D., F. G. A. şi F. M.G., stabilirea locuinţei minorilor şi a pensiei de întreţinere, invocată din oficiu. Au fost respinse cererile accesorii privind exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorilor şi a pensiei de întreţinere, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a reţinut că, în fapt, conform Certificatului de căsătorie aflat la fila 9 din dosar, părţile s-au căsătorit în data de 25 mai 1999.

Din această căsătorie au rezultat minorii F. G. D., născută în 13.11.2000, F. G. A., şi F. M.G., astfel cum reiese din certificatele de naştere depuse la dosar.

Conform art. 373 lit. a) Cod civil, divorţul poate avea loc prin acordul soţilor, la cererea ambilor soţi sau a unuia dintre soţi acceptată de celălalt soţ în condiţiile prevăzute de art. 374 din acelaşi act normativ. Astfel, divorţul prin acordul soţilor poate fi pronunţat de către instanţa judecătorească indiferent de durata căsătoriei şi indiferent dacă există sau nu copii minori rezultaţi din căsătorie.

Părţile, prin cererea formulată şi semnată de către acestea, au solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei prin acordul lor, astfel că, în temeiul art. 930, 931 Cod de procedură civilă, instanţa, verificând consimţământul acestora în a divorţa, exprimat prin intermediul mandatarului avocat desemnat prin Procura autentificată sub nr. 1929/11.08.2015 de către notarul public G. B. F. (f.17-19), constată că se menţine şi la acest moment. Pe cale de consecinţă, fără a mai administra vreo probă privind motivele de divorţ, instanţa a admis acţiunea de divorţ prin acordul părţilor, în condiţiile art. 373 lit. a) raportat la art. 374 alin 1 din Codul civil.

În temeiul art. 383 alin. 3 Cod civil, instanţa a dispus reluarea de către pârâtă a numelui purtat anterior încheierii căsătoriei, acela de „Pop”.

Cât priveşte excepţia necompetenţei instanţelor române în soluţionarea cererilor accesorii privind exercitarea autorităţii părinteşti asupra minorilor, stabilirea locuinţei minorilor şi a pensiei de întreţinere, invocată din oficiu, s-au reţinut următoarele considerente:

În fapt, reşedinţa obişnuită a minorilor la data sesizării instanţei se află în Franţa, ţară în care locuiesc şi cei doi părinţi, părţile din prezenta cauză

În drept, conform art. 915 alin. 2 Cod procedură civilă, „Dacă nici reclamantul şi nici pârâtul nu au locuinţa în ţară, părţile pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România, iar potrivit art. 931 alin. 1 teza finală din Codul procedură civilă, Prin aceeaşi hotărâre, instanţa va lua act de învoiala soţilor cu privire la cererile accesorii, în condiţiile legii”.

De asemenea, dispoziţiile art. 123 alin. 1 din acelaşi act normativ prevăd că „Cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti (...)”.

Astfel, dispoziţiile mai sus citate reglementează competenţa instanţelor în materie de divorţ, stabilind că, în ipoteza în care soţii nu au locuinţa în ţară, aceştia pot conveni să introducă cererea de divorţ la orice judecătorie din România. O asemenea convenţie de alegere de competenţă este cuprinsă în procura notarială de la filele 17-19, părţile convenind ca Judecătoria Baia Mare să fie competentă să soluţioneze cererea lor de divorţ.

Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 123 Cod procedură civilă, care stabilesc prorogarea competenţei de soluţionare a cererilor accesorii în favoarea instanţei competente să judece cererea principală, ar reieşi că aceeaşi instanţă este competentă să soluţioneze şi cererile accesorii divorţului, în baza aceleiaşi convenţii de alegere a competenţei. 

Cu toate acestea, având în vedere că părţile şi copiii acestora au reşedinţa în Franţa, iar măsurile ce se solicită a fi luate în prezentul dosar intră sub incidenţa dispoziţiilor Regulamentului CE nr. 2201/2003, competenţa instanţei învestite va fi analizată prin raportare la dispoziţiile acestui act normativ, cu forţă juridică superioară Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Astfel, conform art. 8 din Regulament, privind competenţa de fond în materie de răspundere părintească, „Instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată. Alineatul al doilea dispune că alineatul 1 se aplică sub rezerva dispoziţiilor articolelor 9, 10 şi 12”.

Dispoziţiile art. 12, care stabilesc prorogarea de competenţă, prevăd că „Instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul articolului 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când (a) cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi (b) competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

In fine, potrivit art. 3 alin. 1 din Regulament, la care aceste din urmă prevederi fac trimitere, Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de corp şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru: (a) pe teritoriul căruia se află: reşedinţa obişnuită a soţilor (...); (b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul „domiciliului” comun.

Rezumând dispoziţiile legale redate şi aplicându-le la situaţia de fapt din speţă, reiese că dispoziţiile din legea naţională care permit alegerea de către soţi a competenţei în materie de divorţ sunt în deplină concordanţă cu dispoziţiile art. 3 lit. b) teza întâi din Regulament, care menţin competenţa instanţelor judecătoreşti din statul membru de cetăţenie a celor doi soţi. Aşadar, alegerea de competenţă în materie de divorţ respectă dispoziţiile din Regulament.

Cu toate acetea, în privinţa cererilor accesorii ce aparţin materiei răspunderii părinteşti, Regulamentul permite prorogarea competenţei, însă doar în condiţiile stricte şi cumulative enumerate în cuprinsul art. 12, constând în exercitarea răspunderii părinteşti de către cel puţin unul dintre soţi, acceptarea expresă a competenţei de către soţi, iar această alegere este în interesul superior al copilului. În speţă, sunt îndeplinite doar primele două condiţii, instanţa apreciind că, în vederea respectării interesului superior al minorilor, se impune ca cererile referitoare la răspunderea părintească să fie soluţionate de instanţa competentă din statul membru de reşedinţă.

În examinarea condiţiei constând în respectarea interesului superior al copilului, au fost avute următoarele aspecte :

Mai întâi, se observă că art. 396 Cod civil impune obligativitatea efectuării unei anchete psihosociale în vederea pronunţării asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori, precum şi a ascultării părinţilor şi a copiilor care au împlinit vârsta 10 ani, raportat şi la art. 264 Cod civil. 

În speţă, întreaga probaţiune aferentă cererilor accesorii ar urma să fie administrată prin comisie rogatorie, ceea ce contravine principiului nemijlocirii reglementat de art. 16 Cod procedură civilă, principiu esenţial în judecata unui proces, câtă vreme instanţa îşi formează convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Administrarea ansamblului probator prin intermediul altei instanţe şi imposibilitatea ascultării minorului de însuşi magistratul care va stabili cu cine va locui acesta după divorţ, în condiţiile în care în astfel de cauze ascultarea copiilor este deseori hotărâtoare, diminuează considerabil şansele ca judecătorul să îşi formeze o convingere în cunoştinţă de cauză şi transformă dispoziţiile imperative ale Codului civil şi ale Legii privind protecţia copilului în texte pur formale, lipsite de importanţă practică.

 Nu în ultimul rând, judecarea unor cereri cu privire la raporturile dintre minori şi părinţi pe o perioadă de un an sau mai mare, ştiut fiind că efectuarea anchetelor sociale în străinătate necesită perioade îndelungate, nesocoteşte în mod evident interesul superior al copilului, de vreme ce în această materie rolul trecerii timpului este deosebit de important, impunându-se judecarea cu celeritate. 

În concluzie, nefiind în interesul celor trei minori ca o instanţă din România să stabilească raporturile dintre aceştia şi părinţii lor, nu operează prorogarea de competenţă reglementată de art. 12 din Regulament.

Faptul că art. 396 alin. 1 Cod civil stabileşte că instanţa de tutelă hotărăşte, odată cu pronunţarea divorţului, asupra raporturilor dintre părinţii divorţaţi şi copiii lor minori (...), iar art. 919 alin. 2 prevede că, în cazul în care soţii au copii minori (...), instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti, precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ, nu este în măsură să infirme această concluzie, câtă vreme legea naţională are forţă juridică inferioară regulamentelor europene, ceea ce face ca dispoziţiile în materie de competenţă prevăzute de Regulament să fie interpretate implicit în sensul că acestea se opun aplicării regulii prevăzute în dreptul nostru naţional, conform căreia în cazul în care este învestită cu soluţionarea unei cereri de divorţ de către soţi care au copii minori, instanţa se va pronunţa din oficiu cu privire la aspectele amintite. Principiul aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene este de altfel înscris în cuprinsul art. 4 Cod procedură civilă.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus expuse, prima instanţă a concluzionat că excepţia este întemeiată. Pe cale de consecinţă, instanţa a admis excepţia invocată şi a respins cererile accesorii referitoare la minorii proveniţi din căsătoria petenţilor, ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Împotriva sentinţei civile nr. 7683/30.10.2015 a Judecătoriei Baia Mare, în termenul prevăzut de lege au formulat recurs ambele părţi, recurenţii F. G. D. şi F. A. G. solicitând admiterea recursului şi casarea parţială a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii excepţiei de necompetenţă generală a instanţelor române invocată de instanţă din oficiu.

În motivarea recursului, recurenţii au arătat că soluţia instanţei de fond este greşită întrucât dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 CE nu sunt incidente în prezenta cauză. Aceste dispoziţii legale ar fi incidente doar în situaţia în care aceste capete de cerere nu ar fi accesorii acţiunii de divorţ, cum este în cazul de faţă. În prezentul dosar s-a solicitat instanţei de judecată pronunţarea divorţului prin acordul soţilor şi soluţionarea celorlalte capete de cerere accesorii divorţului. Petenţii au un reprezentant comun convenit prin Procura autentică nr. 1929/11.08.2015, procură prin care şi-au exprimat acordul cu privire la toate celelalte capete de cerere precum şi cu privire la alegerea competenţei instanţei, aceasta fiind convenită la Judecătoria Baia Mare. Raportat la aceasta, recurenţii apreciază că sunt în situaţia prorogării legale de competenţă prevăzută de art. 12 alin. 1 lit. b din regulament.

În acord cu această normă instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa potrivit art. 3 cu privire la o cerere de divorţ sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când competenţa instanţelor a fost acceptată expres ori în orice alt mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al minorilor.

La data sesizării instanţei judecătoreşti exista un acord expres al părţilor cu privire la alegerea competenţei instanţei de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Raportat la cererea de divorţ interpretând coroborat dispoziţiile art. 914 alin. 2 Cod procedură civilă, ale art. 918 alin. 1 şi respectiv alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra cererilor accesorii divorţului cu privire la copiii minori rezultaţi din căsătorie chiar dacă părţile nu ar fi solicitat acest lucru.

Conform art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă „Când soţii au copii minori …instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ”, cu atât mai mult trebuia să se pronunţe întrucât s-a solicitat acest lucru.

Recurenţii au depus la dosar, în fotocopie, procura judiciară dată de către aceştia doamnei avocat D.u I. –fila 4.

Cererea de recurs este legal timbrată, conform art. 23 alin. 1 lit. a şi art. 15 lit. e din OUG 80/2013.

Analizând sentinţa civilă nr. 7683/30.10.2015 prin prisma motivelor de recurs recurate, tribunalul constată că recursul este fondat şi urmează a fi admis, pentru considerentele ce succed:

Din actele de la dosar rezultă că la data sesizării instanţei judecătoreşti exista un acord expres al părţilor cu privire la alegerea competenţei instanţei de soluţionare a litigiului în favoarea Judecătoriei Baia Mare.

Raportat la cererea de divorţ interpretând coroborat dispoziţiile art. 914 alin. 2 Cod procedură civilă, ale art. 918 alin. 1 şi respectiv alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa avea obligaţia să se pronunţe asupra cererilor accesorii divorţului cu privire la copiii minori rezultaţi din căsătorie chiar dacă părţile nu ar fi solicitat acest lucru.

Art. 918 alin. 2 Cod procedură civilă prevede: „Când soţii au copii minori …instanţa se va pronunţa asupra exercitării autorităţii părinteşti precum şi asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar dacă acest lucru nu a fost solicitat prin cererea de divorţ”, cu atât mai mult trebuia să se pronunţe întrucât s-a solicitat acest lucru.

Potrivit art. 12 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti instanţele judecătoreşti din statul membru care exercită competenţa în temeiul art. 3 cu privire la o cerere de divorţ, de separare de corp sau de anulare a căsătoriei sunt competente în orice chestiune privind răspunderea părintească în legătură cu această cerere atunci când: cel puţin unul dintre soţi exercită răspunderea părintească faţă de copil şi competenţa instanţelor a fost acceptată expres sau în orice mod neechivoc de către soţi şi de către titularii răspunderii părinteşti, la data sesizării instanţei judecătoreşti, iar aceasta este în interesul superior al copilului.

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 şi respectiv art. 914 alin. 2, 918 alin. 1 şi alin. 2 Cod procedură civilă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă: în cazul în care competenţa de soluţionare a recursului aparţine tribunalului şi s-a casat hotărârea atacată, tribunalul va casa cu trimitere, o singură dată în cursul procesului, în cazul în care instanţa a cărei hotărâre este atacată cu recurs a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată, atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului.

În vederea rejudecării, cauza se trimite la instanţa care a pronunţat hotărârea casată ori la altă instanţă de acelaşi grad cu aceasta, din aceeaşi circumscripţie.

În speţă ne aflăm în primul caz prevăzut de art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa fondului a invocat din oficiu şi a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, respingând cererile accesorii divorţului pe această excepţie.

Raportat la considerentele ce preced, în baza art. 498 alin. 2 Cod procedură civilă, instanţa a admis recursul declarat de recurenţii F. G. D. şi F. A. G., şi în consecinţă a dispus casarea parţială a sentinţei civile nr. 7683/30 octombrie 2015 pronunţată de către Judecătoria Baia Mare în dosarul nr. 6631/182/2015

Domenii speta

Spete similare