Decizie de returnare străin.

Atâta timp cât nu s-a făcut dovada că în dosarul penal împotriva reclamantului ar fi fost luată măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara, existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar penal nu reprezintă o cauză ce ar putea justifica şederea reclamantului pe teritoriul ţării în afara cadrului legal stabilit.

La data de 23 iunie 2016 a fost înregistrată, pe rolul Curţii de Apel Craiova, contestaţia formulată de B.N. împotriva Deciziei de returnare de pe teritoriul României nr. 3004520 din 13.06.2016, în contradictoriu cu pârâtul I.G.P.I.- D.M. – B.P.I M.

În susţinerea prezentei contestaţii, reclamantul a arătat că, în fapt, la data de 13.06.2016 aflându-se la punctul de frontieră Porţile de Fier din Municipiul Severin, la verificarea documentelor de călătorie i s-a comunicat faptul că i se va emite o decizie de returnare de pe teritoriul României întrucât s-a constatat faptul că şederea sa pe teritoriul României a devenit ilegală începând cu data de 17.05.2015, fără a i se aduce la cunoştinţă care sunt motivele pentru care şederea sa este ilegală, respectiv fără a se insera în cuprinsul deciziei motivele care stau la baza acesteia, respectiv a returnării sale. A arătat că deţine şi un permis de şedere eliberat de autorităţile italiene pe durată nedeterminată, întrucât este om de afaceri si desfăşoară activităţi comerciale atât pe teritoriul României cât şi pe teritoriul statului italian.

A menţionat că şederea sa pe teritoriul României a fost impusă în principal de existenţa unui dosar în care avea calitatea de inculpat, dosar ce iniţial a parcurs faza de cercetare penală, ulterior fiind trimis în judecată, dosar în care şi-a exercitat dreptul la apărare, atât prin prezenţa sa cât şi prin angajarea unui apărător, de fiecare dată când a revenit în România prezentând lucrătorilor vamali certificat de grefă cu privire la existenţa pe rolul instanţelor a dosarului anterior menţionat.

Astfel, şederea sa pe teritoriul României, fiind una legală, impusă de demersurile judiciare în care era implicat, neprezentarea sa la termenele de judecată atrăgând consecinţe penale negative.

De asemenea, a solicitat instanţei, constatarea nulităţii absolute a deciziei de returnare nr. 3004520 din 13.06.2016 emisă de pârât, întrucât aceasta trebuia să fie redactată în 2 exemplare, atât în limba română, cât şi într-o limbă de circulaţie internaţională, cu precizarea motivului pentru care i s-a impus obligaţia de părăsire a teritoriului României şi cu descrierea situaţiei de fapt ce a condus la emiterea deciziei de returnare.

Neprocedând astfel, pârâtul a îngrădit dreptul său la o informare completă şi, astfel, la apărare, prin lipsirea de posibilitatea de a cunoaşte motivele în fapt şi în drept ce au condus la emiterea deciziei de returnare atacată.

A solicitat, de asemenea, suspendarea deciziei până la soluţionarea irevocabilă a contestaţiei.

La data de 04 iulie 2016, pârâtul I.G.P.I – D.M. – B.P.I.M a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Analizând, cu prioritate, excepţia lipsei de interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 alin 1 şi 2 NCPC, instanţa a reţinut următoarele:

În drept, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 32 alin. 1 Noul Cod de procedură civilă „orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia are capacitate  procesuală, în condiţiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenţie şi justificată un interes.”

Aşadar, pentru promovarea oricărei cereri de chemare în judecată reclamantul trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condiţiilor sus menţionate.

Sub aspectul ultimei condiţii – interesul -, Curtea a reţinut că, potrivit prevederilor art. 33, teza I NCPC acesta„ trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual”.

Lipsa de interes poate fi invocata pe cale de excepţie, calificata drept o excepţie de fond (pentru ca este în legătură cu una din condiţiile de exerciţiu ale acţiunii), peremptorie (pentru ca se tinde la respingerea acţiunii) si absolută (pentru ca normele care reglementează aceasta condiţie de exerciţiu au caracter imperativ).

Reclamantul trebuie să justifice în persoana sa interesul de a promova acţiunea – cu îndeplinirea cumulativă a exigenţelor acestui element necesar al dreptului la acţiune, şi anume să fie legitim, să fie personal şi direct, să fie născut şi actual. Folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare trebuie să aparţină celui care recurge la acţiune, nefiindu-i îngăduit unei persoane (cu excepţia situaţiilor în care legiuitorul recunoaşte expres legitimare procesuală activă altor persoane decât titularului dreptului) să apere interesul altei persoane ori interesul colectiv. Interesul este actual dacă, în situaţia în care o persoană nu ar recurge la acţiunea în justiţie, la momentul respectiv, s-ar expune, prin aceasta, unui prejudiciu.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 1 alin.1 din Legea nr. 554/2004, Legea contenciosului administrativ” orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public”.

În ceea ce priveşte semnificaţia termenului de persoană vătămată, Curtea remarcă că este definită în art. 2 alin.1 lit. a din acelaşi act normativ ca fiind” orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri (…)”.

În speţa dedusă judecăţii, reclamantul a contestat decizia de returnare de pe teritoriul României nr. 3004520 din 13.06.2016, decizie emisă în conformitate cu prevederile art. 81 alin. 1 din OUG nr. 194/2002. Simplul fapt că reclamantul a părăsit teritoriul României nu face ca interesul acestuia în anularea actului atacat să nu mai subziste, întrucât conform art. 106 ind. 4 alin. 1 lit. a pct. i coroborat cu art. 106 ind. 4 alin. 4 lit. b din OUG nr. 194/2002 prin acelaşi act s-a dispus că împotriva reclamantului  va fi instituită interdicţia de intrare, pentru o perioadă de 3 luni, de la data ieşirii din ţară.

Faţă de aceste considerente, instanţa a respins excepţia lipsei de interes invocată de către pârât.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, Curtea a reţinut că solicitarea emiterii deciziei de returnare nu înlătură dreptul reclamantului de a contesta actul administrativ emis, în conformitate cu prevederile art. 85 alin. 1 din OUG nr. 194/2002, text ce nu distinge cu privire la dreptul persoanei de a contesta decizie de returnare emisă pe numele său, după cum acesta s-a emis sau nu la cererea sa.

Faţă de aceste considerente, a respins excepţia inadmisibilităţii.

Analizând actele şi lucrările dosarului, în ceea ce priveşte fondul cauzei, Curtea a reţinut următoarele:

Prin comunicarea nr. 3003253 din 02.06.2016 emisă de I.G.I – D.I – S.I. D., s-a adus la cunoştinţa reclamantului, în conformitate cu prevederile art. 81 alin. 3 din OUG nr. 194/2002, obligaţia de a părăsi teritoriul României în termen de 3 zile de la data luării la cunoştinţă a acesteia, întrucât şederea sa pe teritoriul României este ilegală, dreptul de şedere expirând la data de 17.05.2015. S-a menţionat că decizia a fost luată întrucât nu au fost respectate prevederile art. 4 alin. 4 din OUG nr. 194/2002 coroborat cu ale art. 128 alin. 1 din OUG nr. 194/2002.

La data de 13.06.2016 reclamantul a solicitat eliberarea unei decizii de returnare, ca urmare a nerespectării comunicării de părăsire a teritoriului României din data de 02.06.2016.

Prin Decizia nr. 3004520 din data de 13.06.2016, emisa de pârât s-a constatat în conformitate cu prevederile art. 81 alin. 1 din OUG nr. 194/2002 că şederea reclamantului pe teritoriul Românei a devenit ilegală începând cu data de 17.05.2015 şi s-a adus la cunoştinţa acestuia, în conformitate cu prevederile art. 83 alin. 1 şi art. 88 alin. 3 lit. a din OUG nr. 194/2002 obligaţia de a părăsi teritoriul României în termen de 30 de zile de la data luării la cunoştinţă a prezentei decizii. Decizia a fost luată întrucât nu au fost respectate prevederile art. 11 alin. 2 din OUG nr. 194/2002, în fapt dreptul reclamantului de şedere expirând la data de 17.05.2015 şi a fost instituită interdicţia de intrare pentru o perioadă de 3 luni de la data ieşirii din ţară, conform art. 106 ind. 4 alin. 1 lit. a pct. i coroborat cu art. 106 ind. 4 alin. 4 lit. b din acelaşi act normativ menţionat anterior.

În decizia de returnare s-a consemnat că reclamantul nu se află în vreuna din situaţiile de suspendare a executării obligaţiei de returnare sau de acordare a tolerării rămânerii pe teritoriul României, prevăzute la art. 96 şi art. 106 ind. 1 din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România. Prin actul întocmit s-a adus la cunoştinţa reclamantului că în situaţia în care se află în vreunul din cazurile de interzicere a îndepărtării prevăzute la art. 82 alin. 1, în conformitate cu prevederile art. 82 alin. 5, are posibilitatea de a solicita acordarea sau după caz, prelungirea dreptului de şedere pentru unul din scopurile prevăzute de lege.

Din referatul ce a stat la baza emiterii deciziei de returnare se reţine că, din verificările efectuate în evidenţele traficului de frontieră, prin aplicaţia intrări/ieşiri, rezultă că reclamantul figurează cu intrări/ieşiri în/din România în perioada 16.02.2015 – 13.06.2016, aceasta totalizând un număr de 342 zile, iar la data de 17.05.2015, durata şederii conferită prin acordul dintre Serbia şi Uniunea Europeană, maximum 90 de zile, în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul României, a expirat, astfel încât şederea reclamantului a devenit ilegală, fiind încălcate prevederile art. 11 alin. 2 din OUG nr. 194/2002.

Analizând decizia de returnare contestată Curtea constată că aceasta conţine motivele de fapt şi de drept precum şi informaţiile privind căile de atac posibile, astfel încât susţinerile reclamantului, în sensul că nu ar fi motivată în fapt şi în drept, sunt neîntemeiate.

De asemenea, susţinerea reclamantului cu privire la faptul că nu ar fi cunoscut motivele pentru care şederea sa este ilegală este neîntemeiată, atâta timp cât acesta cunoaşte faptul că este obligat să părăsească teritoriul României încă din data de 02.06.2016, întrucât dreptul de şedere a expirat la data de 17.05.2016, fiind nerespectate dispoziţiile art. 4 alin. 4 coroborate cu ale art. 128 alin. 1 din OUG nr. 194/2002, iar în cererea formulată pentru eliberarea deciziei de returnare menţionează că solicită aceasta întrucât nu a putut respecta termenul de părăsire a teritoriului României prevăzut în comunicarea nr. 3003253 din 02.06.2016 emisă de pârât, deoarece are un proces penal la Curtea de Apel Craiova.

Decizia de returnare emisă respectă dispoziţiile art. 83 alin. 4 din OUG nr. 194/2002, fiind redactată în două exemplare, din care unul a fost înmânat reclamantului. Decizia a fost întocmită în limba română şi în limba engleza, criticile reclamantului fiind neîntemeiate sub aspectul constatării nulităţii absolute a actului atacat, afirmaţia cu privire la faptul că ar fi fost îngrădit dreptul la o informare completă fiind total nefondată.

Nu poate fi reţinută apărarea reclamantului în sensul că şederea sa pe teritoriului României ar fi una legală, justificată de demersurile judiciare în care a fost implicat. Astfel, atâta timp cât nu s-a făcut dovada că în dosarul penal împotriva reclamantului ar fi fost luată măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau măsura obligării de a nu părăsi ţara, existenţa pe rolul instanţelor de judecată a unui dosar penal nu reprezintă o cauză ce ar putea justifica şederea reclamantului pe teritoriul ţării în afara cadrului legal stabilit.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. 1 din OUG nr. 194/2002, străinului nu i se permite ieşirea din ţară în următoarele situaţii: a) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei de părăsire a localităţii sau a ţării; (…).

Atâta timp cât reclamantul nu a făcut dovada că împotriva sa ar fi fost instituită vreuna din cele două interdicţii, singura sa apărare fiind în sensul existenţei pe rolul Curţii de Apel Craiova a dosarului penal nr. 14174/63/2014, în mod corect şederea sa a fost constatată ca ilegală.

Astfel reclamantului i-a fost permisă ieşirea din ţară, nefiind incidente dispoziţiile art. 96 alin. 1 lit. e din OUG nr. 194/2002, conform cărora executarea obligaţiei de returnare se suspendă în cazul străinilor care se afla în una dintre situaţiile prev. la art. 15 alin. 1 din actul normativ menţionat anterior.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. 1 din OUG nr. 194/2002 străinii aflaţi temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de şedere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de şedere. În conformitate cu prevederile alin. 2 al art. 11 din OUG nr. 194/2002, străinilor, care nu au obligaţia obţinerii vizei în conformitate cu prevederile Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001 de stabilire a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi trebuie să deţină viza pentru trecerea frontierelor externe şi a listei ţărilor terţe ai căror resortisanţi sunt exoneraţi de această obligaţie, li se permite intrarea pe teritoriul României şi pot să rămână pentru o perioadă de maximum 90 de zile în decursul oricărei perioade de 180 de zile precedente fiecărei zile de şedere pe teritoriul oricărui stat Schengen.

În conformitate cu prevederile art. 81 alin. 1 din OUG nr. 194/2002, Inspectoratul General pentru Imigrări dispune returnarea împotriva străinilor pentru care constată şederea ilegală, prin emiterea deciziei de returnare.

Analizând conţinutul actului administrativ atacat în cadrul coordonatelor astfel configurate, Curtea constată că decizia de returnare respectă limitele şi scopul prevederilor legale în executarea cărora a fost adoptată, iar măsurile dispuse sunt adecvat motivate, decizia de returnare fiind legală şi temeinică.

Potrivit art. 85 alin. 3 din OUG nr. 194/2002 contestaţia formulată împotriva unei decizii de returnare, în cazul străinilor care solicită emiterea unei decizii de returnare înainte de a fi depistaţi cu şedere ilegală nu suspendă executarea obligaţiei de returnare, astfel încât, raportat la aceste dispoziţii  cererea de suspendare ar fi neîntemeiată, însă constatându-se legalitatea deciziei de returnare atacate cererea de suspendare a acesteia până la soluţionarea irevocabilă a prezentei contestaţii a rămas fără obiect.

Faţă de aceste considerente de fapt şi de drept, Curtea a respins contestaţia formulată.

Domenii speta

Spete similare