Decizie 134 din 23.06.2021

1.Dupa cum rezulta din exprimarea in terminis a legiuitorului, cauzele de atenuare facultativa sau obligatorie a pedepsei reglementate in dispozitiile art 10 alin 1 din legea 241/2005 si respectiv cauza de nepedepsire reglementata in art 10 alin 1/1 din legea 241/2005 modificata, sunt conditionate de acoperirea prejudiciului, respectiv si a cotei de 20% din baza de calcul, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

Aceste cauze de atenuare a pedepsei si cauze de nepedepsire nu se aplica inculpatilor fata de care hotararea de condamnare pentru infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art 9 din legea 241/2005 a ramas definitiva inainte de intrarea in vigoare a legii 55/2021 si care nici nu au achitat integral prejudiciul pana la ramanerea definitiva a hotararii, dar l-au achitat (inclusiv cu majorarea de 20% din baza de calcul) dupa intrarea in vigoare a legii 55/2021. O interpretare diferita ar adauga la lege.

Nu exista egalitate in drepturi intre aceste doua categorii de persoane, intrucat situatia lor difera in substanta: inculpatii aflati in cursul procesului penal au achitat prejudiciul cu respectarea momentului procesual al ramanerii definitive a hotararii, iar persoanele fata de care procesul a luat sfarsit, eventual cu mult inainte de intrarea in vigoare a legii care a introdus cauze de atenuare a pedepsei si de nepedepsire se afla in cursul executarii hotararii, cand nu mai pot fi repuse in discutie fapte si imprejurari care tin de fondul acuzatiei penale si al acuzatiei civile accesorii celei penale; in acest ultim caz, achitarea prejudiciului echivaleaza cu punerea in executare a unei hotarari definitive care se bucura de autoritate de lucru judecat.

2. Anularea inregistrarii in scop de TVA nu reprezinta o pedeapsa distincta de pedeapsa penala, ci o consecinta a condamnarii persoanei juridice sau persoanei fizice administrator pentru anumite fapte prevazute expres de lege, in acest caz - fapte care au atras răspundererea solidara cu debitorul stabilită prin hotărâre judecătorească definitiva. Nu s-a parcurs o noua procedura distincta, ci decizia s-a emis in considerarea exclusiva a faptei cauzatoare a unei datorii solidare a persoanei juridice si administratorului acesteia, catre stat, fapta stabilita prin hotararea judecatoreasca definitiva. Anularea inregistrarii in scop de TVA nu are un domeniu de aplicare general, ci limitat de natura faptei comise pentru care a intervenit o hotarare definitiva, pe de o parte, iar pe de alta parte, de calitatea persoanei in cauza. Prin urmare, nu se aplica tuturor persoanelor juridice, ci numai cu respectarea anumitor conditii imperative care ii limiteaza domeniul de aplicare si o circumstantiaza.

Atat timp cat cele doua proceduri penala si fiscala urmăresc scopuri complementare și, prin urmare, abordează in concret aspecte diferite ale conduitei infractionale, procedura fiscala a fost o consecință previzibilă, atât în drept, cât și în practică, a aceluiași comportament incriminat, avand in vedere atat calitatea de comerciant a persoanei juridice, experienta sa profesionala, dar si caracterul accesibil si previzibil al legii care a impus aceasta sanctiune fiscala, procedura fiscala a fost straina de orice colectare și reapreciere a elementelor de probă din procedura penala, preluand stabilirea faptelor efectuată în mod definitiv in cadrul unei procedurii penale, se poate concluziona ca cele doua proceduri mixte nu au incalcat dispozitiile art. 4 din Protocolul nr. 7 al Conventiei, intrucat procedura fiscala nu a fost o repetare a procedurii penale, nu a fost separata material si temporal, ci a constituit o consecinta directa a procedurii penale, formand impreuna un ansamblu integrat si coerent cu rol si functii complementare. Astfel, nu a existat o repetare a procedurii penale, contrar art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Pe rol, soluţionarea contestaţiei la executare formulată de contestatorii persoana juridical S.C. …. şi … împotriva sentinţei penale nr. 254 din 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. …, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 408/A din 16 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Conform art. 405 alin 3 C.p.p., părțile nu se citează la pronunțarea hotărârii.

Prezenţa părţilor şi dezbaterile au fost consemnate în Încheierea de şedinţă din data de 18 iunie 2021, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărîre ce se va pronunţa, când instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 405 alin. 2 C.p.p., a stabilit termen pentru deliberare si pronunțarea hotărârii la data de 23 iunie 2021, când a hotărât următoarele:

C U R T E A,

Deliberând asupra cauzei penale deduse judecăţii, constată următoarele:

Contestatorii condamnați- persoana juridică S.C. … şi … - au formulat contestatie la executare împotriva sentinței penale nr. 254/2017 a Curții de Apel Craiova, definitivă prin decizia penală nr. 280/2019 a Înaltei Curți de Casație si Justiție.

Persoana juridică S.C. …., în precizările la contestație depuse la data de 10 iunie 2021, a susținut că menține motivele invocate în contestaţia la executare iniţială, în esență completând, în esență, cu următoarele aspecte:

1.Contestatoarea S.C. … a arătat că prejudiciul, dobânzile şi penalităţile au fost achitate integral. În aceste condiţii, aplicarea Legii nr. 55/2021 numai în cauzele în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă este discriminatorie şi încalcă dispoziţiile art. 4 şi 16 din Constituţia României întrucât creează o situaţie mai grea şi nejustificată pentru persoanele care au achitat integral prejudiciul şi accesoriile dar faţă de care a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii noi. Nu este vina persoanelor aflate în astfel de situaţii că procesul lor s-a judecat mai repede decât al altor persoane aflate în situaţii similare.

De altfel, Curtea Constituţională a dezvoltat o jurisprudenţa constantă în acest sens (a se vedea dispoziţiile deciziei nr.89 din 27 februarie 2003 sau 573 din 3 mai 2011).

2. În teză principală, S.C. …. a considerat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 4 Cod penal, fapta pentru care a fost condamnată fiind dezincriminată prin Legea nr. 55/2021, lege intrată în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost condamnată.

A apreciat că punctul 4 din Legea nr. 55/2021 reprezintă în realitate o dezincriminare a faptei de evaziune fiscală, în condiţiile în care prejudiciul, dobânzile şi penalităţile au fost achitate integral. Aşa cum a arătat mai sus, contestatoarea a menționat că a fost achitat integral prejudiciul cauzat, accesoriile aferente, precum şi 20 % din baza de calcul. Prin urmare, art. 4 Cp. devine aplicabil în speţă.

În sensul tezei potrivit căreia s-a apreciat de către S.C. … că ne aflăm în prezenţa unei dezincriminări a faptei, s-a arătat că pledează şi decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, decizie referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 55/2021. În mai multe rânduri, în considerentele aceste decizii, Curtea Constituţională analizează proiectul de lege la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate ca fiind o lege de dezincriminare.

3.Pedepsele aplicate ca urmare a condamnării, nu sunt numai cele prevăzute expres în hotărârea penală menţionată mai sus. La acestea se adaugă şi anularea înregistrării în scopuri TVA, pedeapsă care rezultă exclusiv din condamnarea menţionată.

Ca o consecinţă automată, ope legis, a condamnării, prin Decizia nr. … din 10.02.2020 a ANAF s-a dispus anularea, din oficiu, a înregistrării în scopuri de TVA, motivat de faptul că, înregistrarea în scopuri de TVA, conform art. 316/art. 317 din Codul Fiscal, a fost anulată potrivit art. 316 alin. 11 lit. c) din Codul Fiscal, cu data comunicării prezentei decizii, întrucât, persoana impozabilă/asociaţii/administratorii, are/au înscrise în cazierul fiscal infracţiuni şi/sau atragerea răspunderii solidare cu debitorul.

Prin hotărârile penale de condamnare nu s-a dispus nici o măsură cu privire la atributul TVA al S.C. ….

Din această perspectivă, s-a apreciat că anularea înregistrării în scopuri de TVA reprezintă o extindere a pedepsei aplicată prin hotărârile penale de condamnare, iar măsura are efecte ireversibile pentru S.C. …., în condiţiile în care a achitat atât amenda, cât şi prejudiciul care i-a fost imputat în cadrul dosarului penal.

Retragerea atributului TVA este o măsură care produce efecte dramatice asupra S.C. …, mult mai ample decât pedepsele la care a fost condamnată prin hotărârea judecătorească menţionată. Din această perspectivă, având în vedere criteriile Engel dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, retragerea atributului TVA constituie o veritabilă pedeapsă penală, astfel cum contestatoarea a arătat în cele ce urmează.

S-a subliniat de către contestatoarea S.C. …. că anularea înregistrării în scopuri de TVA produce consecinţe deosebit de grave faţă de societate, dat fiind obiectul său de activitate - acela de societate de producţie şi realizare construcţii civile şi industriale -, dar şi de societate care desfăşoară activităţi de comerţ cu materiale de construcţii.

Contestatoarea S.C. …. a invocat dispozițiile art. 11 alin. 8 si 9 din Codul Fiscal.

Dată fiind severitatea măsurii aplicate de către organul administrativ fiscal, având în vedere şi efectele negative pe care această măsură le are, respectiv anularea înregistrării în scopuri de TVA, prevăzută de art. 11 alin. 8 şi art. 316 alin. 11 lit. c din Codul fiscal, această măsură are caracterul unei adevărate pedepse penale, astfel cum s-a reţinut în cadrul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat, în interpretarea şi aplicarea art. 6 parag. 1 din Convenţie, că noţiunea de „acuzaţie penală" are caracter autonom, din motivele precizate în jurisprudenţa Curţii, precum şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, reieşind că atributul „autonom" semnifică faptul că înţelesul noţiunii de acuzaţie penală este propriu, independent e înţelesul pe care acesta în are în legislaţia şi jurisprudenţa statelor membre.

Pentru a stabili dacă există o acuzaţie în materie penală în sensul stabilit prin Protocolul nr. 7, instanţele europene au stabilit criterii de apreciere, şi anume: calificarea juridică a infracţiunii în dreptul intern, natura infracţiunii, precum şi gradul de severitate al acesteia, criterii cunoscute drept „Criteriile Engel".

Ca urmare a analizei criteriilor indicate, sfera noţiunilor de „acuzaţie în materie penală" şi „sancţiune penală" poate fi extinsă, de exemplu, şi la sancţiunile de natură fiscală sau administrativă. (Cauza Rosenquist c. Suediei, Decizia din 14.09.2004).

În concluzie, ca urmare a condamnării, contestatoarea S.C….. a arătat că nu i s-a aplicat doar pedeapsa amenzii penale de 80.000 lei, ci şi pedeapsa anulării înregistrării în scopuri TVA (retragerea atributului TVA) care, în cazul concret, este mult mai drastică, producând pierderi enorme pentru societate, aşa cum a detaliat mai sus.

4. În teză subsidiară, S.C. … a solicitat - în măsura în care nu s-ar considera că suntem în prezenţa unei dezincriminări a faptei, S.C. … a solicitat să se ia act că ne aflăm în prezenţa unei legi penale mai favorabile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 6 Cp. A susținut în acest sens că, într-adevăr, în această teză subsidiară, suma de 20% din baza de calcul, prin gravitatea ei (înseamnă cea 1.848.000 lei) reprezintă o adevărată pedeapsă penală în sensul autonom al acestei noţiuni conferit de articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, putând fi asimilată amenzii din dreptul intern. Prin urmare, contestatoarea a considerat că pedeapsa amenzii de 80.000 lei, la care se adaugă anularea înregistrării în scopuri TVA aplicată în speţă, trebuie înlocuită cu pedeapsa instituită de legea nouă mai favorabilă.

Astfel, în favoarea aplicării în cauză dispoziţiilor art. 6 Cod penal, contestatoarea a formulat un argument distinct, întemeiat pe dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe noţiunea autonomă de „pedeapsă" dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene. În această teză, S.C. … a apreciat că suma de 20% din baza de calcul, la care face referire art. 10 din Legea nr.241/2005 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, este în realitate, în circumstanţele concrete ale speţei, o „pedeapsă penală" în sensul autonom al acestei noţiuni inclusă în art. 7 din Convenţie. Fiind o pedeapsă pecuniară, de natura amenzii penale din dreptul intern, este evident că aceasta este mai blândă decât pedeapsa cu închisoarea ce i-a fost aplicată, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 6 (3) Cp.

Curtea Europeană a atribuit noţiunii de pedeapsă penală la care face referire art. 7 din Convenţie un sens autonom, distinct de cel dat de normele juridice interne. Acest termen este în strânsă legătură cu noţiunea de „acuzaţie în materie penală" prevăzută de art. 6 din Convenţie, noţiune care este, de asemenea, autonomă în jurisprudenţa Curţii.

În cauză, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv şi disuasiv. Ea nu are rolul de recuperare a prejudiciului. Este evident din formularea textului de lege că rol în recuperarea prejudiciului îl au dispoziţiile privind plata acestuia şi plata dobânzilor (eventual a penalităţilor) la care art. 10 modificat face referire expresă. Prin urmare, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv.

In acest sens, contestatoarea S.C. … a subliniat că, în caz de neplată a acestei sume, se va dispune pedeapsa închisorii (dacă nu se achită prejudiciul) sau pedeapsa amenzii penale (dacă se achită prejudiciul, dar nu se achită în plus şi 20% din baza de calcul), ceea ce înseamnă că atât sancţiunea de 20%, cât şi închisoarea sau amenda penală, sunt sancţiuni care aparţin aceleiaşi ramuri de drept, dreptul penal.

Această pedeapsă este instituită exclusiv în favoarea statului şi nu exonerează pe debitor de la plata prejudiciului.

În plus, s-a arătat că această sancţiune este aplicabilă în cadrul unei proceduri penale, la capătul unui proces care are drept scop verificarea îndeplinirii condiţiilor de tragere la răspundere penală.

Suma de 20% din baza de calcul în speţa de faţă, în măsura în care s-ar reţine că fapta este producătoare de prejudiciu, este în cuantum de circa 1.848.000 lei. Aşadar, prin cuantumul ei, aceasta are o gravitate deosebită, specifică pedepsei penale.

De altfel, în jurisprudenţa Curţii s-au stabilit mai multe criterii potrivit cărora o sancţiune fiscală poate fi considerată o sancţiune penală: când nu are un scop reparator, ci urmăreşte pedepsirea persoanei vinovate, când are un scop preventiv şi represiv, când are o amploare deosebită, iar în caz de neplată, expune persoana vizată riscului închisorii.

Contestatorul …, în precizările la contestația formulată în cauză, depuse la dosar la data de 10 iunie 2021, a susțiut, în esență, că, prin sentinţa penală contestată în cauză a fost condamnat la pedeapsa de 3 ani de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire de grup infracţional organizat (art.7 alin.l şi 3 din Legea nr.39/2003) şi la 4 ani şi 11 luni de închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală (art. 9 alin. 1 t. c şi alin.3 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41(2) Cp. anterior), urmând să execute pedeapsa rezultantă de 4 ani şi 11 luni de închisoare. Totodată, a fost obligat, în solidar cu ceilalţi inculpaţi, la plata prejudiciului de 9.238.577 lei rezultat al infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin decizia penală nr. 408/A din 16 decembrie 2019 i-a fost respins apelul declarat în cauză, fiind păstrată în întregime soluţia instanţei de fond.

Prin Legea nr. 55 din 31 martie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 332 din 1 aprilie 2021, a fost modificat substanţial art. 10 din Legea nr.241/2005 .

Pentru plata prejudiciului, coinculpata SC … a achitat următoarele sume:

- la 12 decembrie 2014 - 1.500.000 lei;

- la 15 ianuarie 2015 - 50.000 lei;

- la 19 ianuarie 2015-50.000 lei;

- la 26 ianuarie 2015 - 900.000 lei;

- la 29 septembrie 2015 - 1.027.305 lei;

- la 26 noiembrie 2020 – 5.709.607 lei,

Aşadar, a fost achitat integral prejudiciul reţinut prin hotărârea a cărei executare o contestă.

De asemenea, ca urmare a faptului că au fost achitate toate datoriile către bugetul de stat înainte de 31 decembrie 2020, în temeiul O.U.G nr. 69/2020, organul fiscal a dispus anularea obligaţiilor de plată accesorii prin decizia nr…./17.12.2020.

În fine, la 12 mai 2021, coinculpata SC … a achitat şi suma de 1.848.000 rezentând 20% din baza de calcul, conform art.10 din Legea nr.241/2005, astfel cum a notificată prin Legea nr.55/2021.

Prin urmare, s-a apreciat că, în cauză, sunt îndeplinite toate condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (11) şi art. (12) din Legea nr. 241/2005.

I. În teză principală, contestatorul … a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 4 Cod penal, fapta pentru care a fost condamnat fiind dezincriminată prin Legea nr. 55/2021, lege intrată în vigoare după rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost condamnat.

Contestatorul a considerat că punctul 4 din Legea nr. 55/2021 reprezintă în realitate o dezincriminare a faptei de evaziune fiscală, în condiţiile în care prejudiciul, dobânzile şi penalităţile sunt achitate integral. Aşa cum a arătat, a fost achitat integral prejudiciul cauzat, accesoriile aferente, precum şi 20 % din baza de calcul. Prin urmare, art. 4 Cp devine aplicabil în speţă.

În sensul tezei potrivit căreia ne-am afla în prezenţa unei dezincriminări a faptei, contestatorul inculpat a menționat că pledează şi decizia nr. 101 din 17 februarie 2021 a Curţii Constituţionale, decizie referitoare la obiecția de neconstituţionalitate a Legii nr. 55/2021. În mai multe rânduri, în considerentele aceste decizii, Curtea Constituţională analizează proiectul de lege la care se referă obiecţia de neconstituţionalitate ca fiind o lege de dezincriminare.

II. În teză subsidiară, în măsura în care nu se va considera că suntem în prezenţa unei dezincriminări a faptei, contestatorul inculpat … a solicitat să se ia act că, în cauză, ne aflăm în prezenţa unei legi penale mai favorabile intervenite după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 6 Cod penal. Astfel, pedeapsa prevăzută de noua lege - 20 % din baza de calcul - este echivalentă amenzii, în timp ce el a fost condamnat la închisoare, ipoteză prevăzută în alineatul al treilea al normei menţionate.

A arătat astfel că, într-adevăr, în această teză subsidiară, suma de 20% din baza de calcul, prin gravitatea ei (înseamnă cea 1.848.000 lei) reprezintă o adevărată pedeapsă penală, în sensul autonom al acestei noţiuni conferit de Articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, putând fi asimilată amenzii din dreptul intern. Prin urmare, contestatorul inculpat … a considerat că pedeapsa cu închisoarea de 4 ani şi 11 luni aplicată în speţă trebuie înlocuită cu pedeapsa instituită de legea nouă, mai favorabilă.

Astfel, în favoarea aplicării în cauză dispoziţiilor art. 6 Cod penal, contestatorul a formulat un argument distinct, întemeiat pe dispoziţiile art. 7 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi pe noţiunea autonomă de „pedeapsă" dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene.

În această teză, a apreciat că suma de 20% din baza de calcul, la care face referire art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 55/2021, este în realitate, în circumstanţele concrete ale speţei, o „pedeapsă penală" în sensul autonom al acestei noţiuni inclusă în art. 7 din Convenţie. Fiind o pedeapsă pecuniară, de natura amenzii penale din dreptul intern, este evident că aceasta este mai blândă decât pedeapsa cu închisoarea ce i-a fost aplicată, astfel încât devin incidente dispoziţiile art. 6 (3) Cp.

Având în vedere că, în speţa de faţă, este vorba de protecţia unor drepturi fundamentale şi ţinând cont de dispoziţiile art. 20 din Constituţia României, contestatorul inculpat … a apreciat că, interpretările pe care Curtea le dă „pedepsei penale" şi „acuzaţiei în materie penală", trebuie aplicate şi în prezenta contestaţie la executare.

În cauză, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv şi disuasiv. Ea nu are rolul de recuperare a prejudiciului. Este evident din formularea textului de lege că rol în recuperarea prejudiciului îl au dispoziţiile privind plata acestuia şi plata dobânzilor (eventual penalităţilor) la care art. 10 modificat face referire expresă. Prin urmare, suma de 20% din baza de calcul are un rol represiv.

În acest sens, contestatorul inculpat a subliniat că, în caz de neplată a acestei sume, se dispune pedeapsa închisorii (dacă nu se achită prejudiciul) sau pedeapsa amenzii penale (dacă se achită prejudiciul, dar nu se achită în plus şi 20% din baza de calcul), ceea ce înseamnă că atât ancţiunea de 20%, cât şi închisoarea sau amenda penală, sunt sancţiuni care aparţin aceleiaşi ramuri de drept, dreptul penal.

Suma de 20% din baza de calcul în speţa de faţă, în măsura în care s-ar reţine că fapta este producătoare de prejudiciu, este în cuantum de cea 1.848.000 lei. Aşadar, prin cuantumul ei, aceasta are o gravitate deosebită, specifică pedepsei penale.

Aşa cum a arătat, contestatorul inculpat …. a susținut că prejudiciul, dobânzile şi penalităţile au fost achitate integral. În aceste condiţii, aplicarea Legii nr. 55/2021 numai în cauzele în care nu s-a pronunţat încă o hotărâre definitivă, este discriminatorie şi încalcă dispoziţiile art. 4 şi 16 din constituţia României, întrucât creează o situaţie mai grea şi nejustificată pentru persoanele care au achitat integral prejudiciul şi accesoriile, dar faţă de care a intervenit o hotărâre de condamnare definitivă înainte de intrarea în vigoare a legii noi. S-a menționat așadar că nu este vina persoanelor aflate în astfel de situaţii că procesul lor s-a judecat mai repede decât al altor persoane aflate în situaţii similare.

Curtea a constatat că stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei condamnate, de care depinde acordarea clemenţei, este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, conform căruia, în situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Fiind o lege, actul prin care se acordă graţierea trebuie să se aplice tuturor persoanelor care, aflate în aceeaşi situaţie, pot beneficia de iertarea pedepsei.

În susţinerea contestaţiei la executare, inculpatul … a atașat la dosar următoarele înscrisuri: ordinul de plată din 12 decembrie 2014 pentru suma de 1.500.000 lei; ordinul de plată din 15 ianuarie 2015 pentru suma de 50.000 lei; ordinul de plată din 19 ianuarie 2015 pentru suma de 50.000 lei; ordinul de plată din 26 ianuarie 2015 pentru suma de 900.000 lei; ordinul de plată din 29 septembrie 2015 pentru suma de 1.027.305 lei; ordinul de plată din 26 noiembrie 2020 pentru suma de 5.709.607 lei; decizia nr. …. din 17 decembrie 2020 privind anularea obligaţiilor de plată accesorii; ordinul de plată din 12 mai 2021 pentru suma de 1.848.000 lei; adresă în română şi italiană, prin care a arătat că solicită judecata în lipsă şi dorește să fie reprezentat de avocat ales; hotărârea instanţei italiene, care atestă că este în arest la domiciliu în executarea hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Craiova.

Prin Încheierea de ședință din data de 11 iunie 2021, la interpelarea instanței, contestatorii … și S.C. ….. prin apartor ales , au arătat că temeiul juridic al contestației la executare este reprezentat de dispozițiile art. 598 alin. 1 lit. c teza a II-a C.p.p. rap. la disp. art. 595 C.p.p. Au invocat, în principal, aplicarea disp. 4 C.p. și, în subsidiar, aplicarea disp. art. 6 C.p.

Comtestatorul persoana fizica a formulat cerere de judecare in lipsa conform art 364 alin 4 Cpp.

Analizand contestatia la executare formulate, se retin urmatoarele:

Prin sentința penală nr. 254 din 8 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova pronunţată în dosarul nr. …, referitor la persoana juridică-inculpat S.C. ….. şi la inculpatul …, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 386 Cod de procedură penală, cu aplic. art. 5 Cod penal s-au recalificat faptele cu privire la care inculpata persoană juridică SC …. a fost trimisă în judecată, potrivit legii în vigoare la momentul epuizării activităţii infracţionale.

1.S-a făcut aplicarea art. 5 din Codul penal şi, în baza art. 7 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 39/2003, cu aplic art. 74 alin. 1 lit. aşi c şi alin. 2 Cod penal anterior, şi art. 76 alin. 1 lit. b Cod penal anterior a fopst condamnat inculpatul ….. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat.

În baza art. 71 Cod penal anterior s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi c Cod penal anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale.

S-a făcut aplicarea art. 5 din Codul penal şi, în baza art. 9 alin. 1 lit. c şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior şi respectiv cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a,b şi c şi alin. 2 Cod penal anterior şi art. 76 alin. 1 lit. b şi alin. 2 Cod penal anterior a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de la pedeapsa de 4 ani şi 11 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, in forma continuata.

În baza art. 65 Cod penal anterior s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi c Cod penal anterior, respectiv dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, precum şi dreptul a ocupa funcţia de administrator al unei societăţi comerciale, pe o perioadă de 2 ani, în condiţiile art. 66 Cod penal anterior.

În baza art. 33 lit. a, art. 34 lit. b şi art. 35 alin. 1 Cod penal anterior s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului, în pedeapsa cea mai grea, aceea de 4 ani şi 11 luni închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi c Cod penal anterior.

În baza art. 71 Cod penal anterior s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prev. de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a, lit. b şi c Cod penal anterior.

2. S-a făcut aplicarea art. 5 din Codul penal şi, în baza art. 9 alin. 1 lit. c şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior a fost condamnată inculpata persoană juridică SC … la pedeapsa de 80.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală în formă continuată.

S-a aplicat inculpatei persoană juridică pedeapsa complementară prev. de art. 53 ind. 1 alin. 3 lit. d Cod penal anterior, respectiv interdicţia de a participa la procedurile de achiziţii publice, pe o durată de 2 ani.

În baza art. 397 Cod de procedură penală s-a admis acţiunea civilă promovată de partea civilă … - prin reprez. …. şi, printre alții, au fost obligați inculpatul … în solidar cu partea responsabilă civilmente SC…, prin lichidator…., precum şi inculpata persoană juridică SC…, SC …, SC … şi SC … , în solidar, la plata sumei de 9.238.577 lei reprezentând despăgubiri civile către această parte civilă, cu obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, de la data când acestea au devenit scadente, până la data executării integrale a plăţii.

S-a constatat că SC … a achitat, conform ordinelor de plată nr. …/12.12.2014, suma de 1.500.000 lei, nr. …/15.01.2015 suma de 50.000 lei, nr. …/19.01.2015, suma de 50.000 lei şi nr. …/26.01.2015, suma de 900.000 lei, cu titlu de „plată provizorie parţială” în dosarul nr. ….

În baza art. 397 alin. 2 Cod de procedură penală, cu referire la art. 249 alin. 5 Cod de procedură penală, s-a menținut măsura sechestrului asigurător asupra stocului de marfă al SC…., astfel cum a fost comunicat prin adresa nr. …/13.10.2014, până la concurenţa sumei de 9.238.577 lei.

Hotărârea Curții de Apel Craiova a rămasă definitivă prin decizia penală nr. 408/A din 16 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, printre altele, referitor la apelurile declarate de persoana juridică-inculpat S.C….. şi de inculpatul …, a decis admiterea apelului declarat de inculpata SC …împotriva sentinţei penale nr. 259 data de 08 decembrie 2017 a Curţii de Apel Craiova - Secţia Penală şi pentru Cauze cu Minori.

A desființat, în parte, hotărârea atacată şi, rejudecând, a constatat că apelanta - intimată inculpată persoană juridică SC …a achitat şi suma de 1.027.305 lei prin O.P. nr. … din 29 septembrie 2015 în cursul procedurii de cameră preliminară (vol. 6, dosarul Curţii de Apel Craiova, fila 77).

S-au menținut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, dacă nu contravin prezentei decizii.

Totodată, Î.C.C.J. a respins, ca nefondat, apelul declarat de ….

Ca urmare a intrarii in vigoare a legii nr. 55 din 31 martie 2021 privind modificarea şi completarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscal, publicată în Monitorul Oficial Nr. 332 din 1 aprilie 2021, dispozitiile relevante din legea 241/2005 au urmatorul cuprins:

Art. 9 - (1) Constituie infracţiuni de evaziune fiscală şi se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 8 ani şi interzicerea unor drepturi sau cu amenda următoarele fapte săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale(…).

Art. 10(1) În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depăşeşte 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se poate aplica pedeapsa cu amendă. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, se aplică pedeapsa cu amenda.

(1/1) În cazul săvârşirii uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepseşte, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art.16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare.

(1/2) Dispoziţiile prezentului articol se aplică tuturor inculpaţilor chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului prevăzut la alin. (1) şi (1/1).

Regimul sanctionator al infractiunii de evaziune fiscala prevazuta de art 9 din legea 241/2005 in urma modificarilor operate prin legea 55/2021:

Pedeapsa amenzii prevazute alternativ cu pedeapsa inchisorii nu are caracter autonom, in sensul ca instanta de judecata nu are un dept de optiune intre cele doua categorii de sanctiuni penale – amenda sau inchisoarea - in cazul savarsirii infractiunii prevazute de art. 9 din legea 241/2005, potrivit criteriilor de individualizare a pedepselor prevazute de art. 74 Cod penal, ci sanctiunea amenzii poate fi aplicata numai in conditiile dezvoltate de art. 10 din legea 241/2005 astfel cum a fost modificat prin legea 55/2021.

Catre aceasta concluzie conduce interpretarea sistematica a dispozitiilor art. 9 si art. 10 din legea 241/2005 astfel cum au fost modificate prin legea 55/2021, prevederile art. 10 avand rolul de a stabili cadrul procesual penal in care poate sau trebuie aplicata sanctiunea penala a amenzii. Astfel, prevederea art. 9 din legea 241/2005 nu trebuie interpretata si aplicata izolat, ci numai in coroborare si raportare la dispozitiile art 10 din acelasi act normativ, al caror rol completator este de a stabili conditiile de natura substantiala(cuantumul prejudiciului) si procesual penala (momentul achitarii prejudiciului) in care devine aplicabila prevederea din prima parte a articolului 9 din legea 241/2005 privind pedeapsa penala a amenzii pentru infractiunea de evaziune fiscala.

O interpretare contrara ar atrage lipsa de coerenta si totodata contrarietatea celor doua dispozitii legale: daca legiuitorul a prevazut pedeapsa amenzii alternativ cu inchisoarea in textul de reglementare al art. 9 din legea 241/2005 ar insemna ca instanta de judecata sa poata aplica aceasta sanctiune in cazul oricarei forme infractionale, indiferent de cuantumul prejudiciului ( chiar si mai mare de 100.000 euro) si fara a tine seama daca acesta a fost recuperat pana la ramanerea definitiva a hotararii. O asemenea interpretare este infirmata prin chiar textul articolului legal urmator – art. 10 din legea 241/2005- care stabileste, pe paliere financiare, conditiile de aplicare a pedepsei amenzii reglementate prin partea introductiva a art 9 din legea 241/2005.

In consecinta, din interpretarea sistematica a prevederilor art. 9 si art.10 din legea 241/2005 astfel cum au fost modificate prin legea 55/2021, rezulta urmatorul sistemul sanctionator:

-in cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 9, dacă valoarea prejudiciului este de până la 50.000 euro, in echivalentul monedei naționale, pedeapsa este închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi; daca acest prejudiciu cauzat a fost recuperat în cursul urmăririi penale sau al judecății se aplică pedeapsa cu amenda. Se instituie, astfel, un caz de aplicare obligatorie a pedepsei amenzii daca sunt indeplinite cerintele legale privind cuantumul prejudiciului si momentul recuperarii sale integrale. Aceasta prevedere legala are valoarea juridica a unei cauze de atenuate a pedepsei, obligatorie pentru instanta de judecata, cu efecte juridice proprii, de sine-statatoare, constand in inlocuirea pedepsei inchisorii cu pedeapsa amenzii.

-in cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 9, dacă valoarea prejudiciului nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, pedeapsa este tot închisoare de la 2 la 8 ani și interzicerea unor drepturi; daca acest prejudiciu a fost recuperat în cursul urmăririi penale sau al judecății se poate aplica pedeapsa cu amenda. Se instituie un caz de aplicare facultativa a pedepsei amenzii, alternativ cu pedeapsa inchisorii de la 2 la 8 ani (ale carei limite raman asadar nemodificate), daca sunt indeplinite cerintele legale privind cuantumul prejudiciului si momentul reccuperarii sale integrale. Aceasta prevedere legala are valoarea juridica a unei cauze facultative de atenuare a pedepsei, constand in posibilitatea inlocuirii pedepsei inchisorii cu pedeapsa amenzii.

-in cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute la art.9, dacă valoarea prejudiciului depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani. Dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani. Nu a intervenit nicio modificare legislativa in ceea ce priveste regimul sanctionator, chiar si in situatia in care în cursul urmăririi penale sau al judecății prejudiciul cauzat este acoperit integral, neexistand nicio cauza de atenuare a regimului sanctionator reglementata prin dispozitiile legii 241/2005 in urma ultimei modificari legislative.

- conform art. 10 alineatele 1/1 si 1/2: in cazul săvârșirii infracțiunii prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 litera h din Codul de procedura penala. Se reglementeaza o cauza de nepedepsire, respectiv fapta exista, constituie infractiune, dar din motive de politica penala nu se mai pedepseste. Dispozițiile se aplică tuturor inculpaților chiar dacă nu au contribuit la acoperirea prejudiciului, ceea ce confera cauzei de nepedepsire caracter real. Natura juridică a acestor prevederi este de cauză de nepedepsire, astfel cum rezulta din formularea lipsita de echivoc din textul legal, care face trimitere inclusive la temeiul de drept procesual de stingere a actiunii penale – art 16 litera h Cpp. Curtea Constituțională a statuat expres că „se reglementează și o cauză de nepedepsire” in paragraful 71 din Decizia nr. 101/2021.

Domeniul de aplicare:

Dupa cum rezulta din exprimarea in terminis a legiuitorului, cauzele de atenuare facultativa sau obligatorie a pedepsei reglementate in dispozitiile art 10 alin 1 din legea 241/2005 si respectiv cauza de nepedepsire reglementata in art 10 alin 1/1 din legea 241/2005 modificata, sunt conditionate de acoperirea prejudiciului, respectiv si a cotei de 20% din baza de calcul, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.

In cauza penala dedusa judecatii, procesul s-a finalizat prin hotararea definitiva cu mai mult de 1 an si 3 luni inainte de intrarea in vigoare a legii 55/2021, astfel ca nu este operabil criteriul celeritatii procedurii care ar fi operat in defavoarea contestatorilor, astfel cum acestia pretind.

-Prin decizia nr.932/din 14 decembrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.10 alin.(1) teza întâi din Legea nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, in forma in vigoare la acea data- care prevedea o cauza de reducere a pedepsei , Curtea Constitutionala fiind sesizata chiar cu domeniul de aplicare al acestei cauze de reducere a pedepsei, a statuat in mod expres:

'' Curtea a reţinut că, potrivit art.73 alin. (3) lit.h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze atât pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, cât şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă.

Principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator în funcţie de acoperirea prejudiciului cauzat prin infracţiunea săvârşită este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat.

În legătură cu critica referitoare la încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea reţine că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. În consecinţă, Curtea constată că, în speţa examinată, primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr.241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal”.

Prin aceasta decizie Curtea Constitutionala nu a statuat asupra incalcarii principiului egalitatii in fata legii fata de inculpatii in raport de care hotararea a ramas definitiva anterior intrarii in vigoare a legii, ci doar a extins beneficiul aplicării textului legal pana la termenul imediat următor intrării în vigoare a legii, indiferent de faza în care se afla procesul penal, insa numai pana la ramanerea definitiva a hotararii.

-Prin deciziile nr. 1.483 şi 1.470 din 8.11.2011, Curtea Constituţională a României a statuat că dispoziţiile art. 320/1din Codul de procedură penală - acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ce au o dublă natură - procesuală şi de drept material, sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Aşadar, prevederile art. 320/1din Codul de procedură penală anterior se aplicau până la începerea cercetării judecătoreşti, iar în situaţii tranzitorii (recunoaşterea vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi - anterior Legii nr. 202/2010, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit legii noi - după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 care a introdus art. 320/1 din Codul de procedură penală anterior), până la primul termen de judecată cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 121/2011.

Prin urmare, cauza specială de reducere a pedepsei - art. 320/1 din Codul de procedură penală anterior – s-a aplicat numai în cursul judecăţii, până la pronunţarea unei hotărâri definitive (în situaţii tranzitorii), şi nu a fost susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile în faza executării. Nu a fost admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice - unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Sunt relevante pentru problematica suspusa dezbaterii si alte decizii pronuntate de Curtea Constitutionala referitoare la neaplicarea retroactiva, dupa ramanerea definitiva a hotararii, a dispozitiilor art.320/1 din Codul de procedura penala anterior care cuprindeau o cauza de reducere a pedepsei ca urmare a recunoasterii faptei de catre inculpati:

-decizia nr.512 din 15 mai 2012 publicată în Monitorul Oficial nr.410 din 20.06.2012-”principiul aplicării legii penale mai favorabile... în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art.320/1 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art.14 şi art.15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art.15 alin.(2) din Constituţie reflectat în art.14 sau, eventual, în art.15 din Codul penal ...aşa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept”.

- decizia nr.185 din 6 martie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.XXIV alin.(2) din Legea nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor şi ale art.320/1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr.248 din 12.04.2012 si decizia 80 din 2 februarie 2012 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.320/1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial nr.178 din 20.03.2012.

In decizia nr.573 din 3 mai 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.74/1 din Codul penal anterior, publicată în Monitorul Oficial nr.363 din 25.05.2011, Curtea Constitutionala a dezvoltat principiul egalitatii in fata legii, astfel: „ Prin condiţionarea reducerii limitelor de pedeapsă de un anumit moment procesual, respectiv până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, este afectat principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii - art.16 alin.(1) din Constituţie”.

Rezulta in mod evident ca nu s-a avut in vedere egalitatea in fata legii intre inculpatii aflati in cursul procesului penal in diferite stadii procesuale si cei fata de care hotararea a ramas definitiva.

Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi rezonabil (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr.423/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.418 din 22 iunie 2007).

Argumentele invocate de apararea din prezenta cauza penala fac referire la tratamentul juridic de clemenţă care nu ar fi justificat de situaţia diferită în care s-ar afla făptuitorii, ci de celeritatea soluţionării cauzei, stabilirea unui asemenea criteriu, aleatoriu şi exterior conduitei persoanei fiind în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art.16 alin.(1) din Constituţie, conform căruia, la situaţii egale, tratamentul juridic aplicat nu poate fi diferit. Astfel, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare, complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie sau nu soluţionarea cauzei.

Aceste argumente nu sunt aplicabile in cauza, intrucat conform jurisprudentei Curtii Constitutionale, la analizarea egalitatii in fata legii - in ceea ce priveste cauzele de reducere a pedepselor sau care influenteaza raspunderea penala- se au in vedere diferitele stadii procesuale din timpul procesului penal, iar nu compararea situatiei persoanelor aflate in cursul procesului penal cu situatia persoanelor fata de care hotararea a ramas definitiva, tocmai pentru ca aceste situatii nu sunt egale, ele difera in substanta.

Astfel, chiar in decizia nr.573 din 3 mai 2011, Curtea Constitutionala a mentionat ca instituirea acestui tratament diferit în funcţie de momentul în care instanţa de judecată a soluţionat cauza în primă instanţă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr.599 din 14 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.329 din 18 mai 2009, a statuat că încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Se sustine ca „Tratamentul juridic diferenţiat afectează drepturile învinuiţilor sau inculpaţilor faţă de care s-a pronunţat deja o hotărâre judecătorească pe fond, fiind discriminaţi în raport cu cei care se află în faza de urmărire penală ori în faza de judecată în primă instanţă, cu toate că ambele categorii se află în aceeaşi situaţie juridică fiind cercetaţi pentru infracţiuni de prejudiciu identice, comise în aceeaşi perioada”.

Prin urmare se afla in situatii juridice egale sau comparabile din punct de vedere al aplicarii unei cauze de atenuare a pedepsei inculpatii aflati in cursul procesului penal, iar nu si cei fata de care hotararea a ramas definitiva.

Deciziile pronuntate de Curtea Constitutionala referitoare la neconstitutionalitatea art.8 din Legea nr.543/2002 nu sunt aplicabile in cauza, intrucat fundamentele juridice sunt diferite; astfel gratierea este o cauza care inlatura executarea pedepsei, prin urmare a fost nevoie de instituirea unui criteriu unitar cu privire la aplicabilitatea beneficiului graţierii, ţinând seama nu de un anumit moment procesual, ci de data comiterii infracţiunii, intrucat la finalul procesul penal toti inculpatii condamnati pentru infractiuni comise intr-un interval de timp definit se aflau in sitatii de egalitate obiectiva si rezonabila- primeau o pedeapsa pentru infractiunile comise intr-un anumit interval de timp.

Prevederile art 10 din legea 241/2005 a evaziunii fiscale nu fac referire la data comiterii infractiunii, ci la o anumita conduita procesuala a inculpatilor in cursul procesului penal, constand in acoperirea prejudiciului pana la un anumit moment procesual. Cauzele de atenuare a pedepsei si cauza de nepedepsire au o natura juridica mixta- se fundamenteaza pe masuri procesuale - dar produc efecte de drept substantial, asupra raspunderii penale.

Dispozitiile care inlatura executarea pedepsei, astfel cum este gratierea, se raporteaza la momentul comiterii infractiunii, intrucat pedeapsa este o consecinta a infractiunii.

Acoperirea prejudiciului pana la ramanerea definitiva a hotararii nu are legatura cu momentul comiterii infractiunii, ci depinde doar de vointa acuzatului, ramane strict la latitudinea lui.

Din acest punct de vedere, legea penala care instituie o cauza de nepedepsire respectiv o cauza de atenuare a pedepsei decurgand din vointa inculpatului de a achita prejudiciul in cursul procesului penal, nu poate retroactiva si in raport de procesele penale finalizate definitiv, intrucat s-ar aduce atingere principiului stabilitatii si securitatii raporturilor juridice. In aceste situatii retroactivitatea ar fi impusa exclusiv de vointa si actiunea persoanei condamnate de a achita prejudiciul dupa ramanerea definitiva a hotararii, iar nu in virtutea unor prevederi legale generale si obiectiv aplicabile.

Totodata, daca dispozitiile art.10 din legea 241/2005 s-ar aplica si proceselor penale finalizate, ar insemna ca toate hotararile penale de condamnare pentru infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art.9 din legea 241/2005 sa fie susceptibile de reformare pe calea contestatiei la executare, pentru valorificarea cauzei de atenuare a pedepsei sau a cauzei de nepedepsire, determinate numai de manifestarea de vointa a persoanelor condamnate de a achita prejudiciul in orice moment ulterior ramanerii definitive a hotararii, poate chiar pana la implinirea termenului de reabilitare. O asemenea procedura care nu intervine decat ca efect al unei anumite conduite a persoanei condamnate in faza de executare a hotararii incalca efectul autoritatii de lucru judecat a hotararii penale definitive si excede aplicarii legii penale mai favorabile reglementate de art 6 Cod penal.

Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii.Se produce si un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art.6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării .

Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

Achitarea prejudiciului dupa ramanerea definitiva a hotararii de condamnare se inscrie in efectul pozitiv al autoritatii de lucru judecat al hotararii definitive, fara a da nastere dreptului la rexaminarea hotararii definitive in scopul obtinerii unei cauze de reducere a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire neprevazuta de legea in vigoare la data ramanerii definitive a hotararii.

Nu este incidenta institutia dezincriminarii conform art 4 Cod penal pentru urmatoarele considerente:

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 din Codul penal, potrivit căruia "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă".

Textul este completat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Ipoteza avută în vedere este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care dobandeste o cauza de atenuare a pedepsei adăugata conţinutului constitutiv sau o cauza de nepedpsire , dar rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv.

Dezincriminarea unei infracţiuni operează, de obicei, prin abrogarea expresă a dispoziţiilor de incriminare, însă trebuie apreciată în concret, fiind posibil ca în legea nouă fapta să constituie infracţiune, dar sub o altă denumire sau să fie absorbită de o altă infracţiune. Dezincriminarea va opera numai atunci când fapta comisă de inculpat, potrivit legii noi, nu mai atrage răspunderea penală, respectiv persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată. În acest sens s-a statuat: suntem în prezenţa legii de dezincriminare în două situaţii: atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând un corespondent în legea nouă; şi, respectiv, în ipoteza în care, prin prevederile noii legi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta (Înalta Curte de Casaţie si Justiţie

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 9/2016).

Instituirea unei cauze de atenuare a pedepsei sau a unei cauze de nepedepsire nu echivaleaza cu dezincriminarea, intrucat in aceste situatii fapta exista, constituie infractiune, insa din motive de politica penala legiuitorul a inteles sa confere conduitei procesuale a persoanei acuzate, de achitare a prejudiciului, valentele unei imprejurari favorabile care determina reducerea sau aplicarea unei pedepse mai usoare, respectiv nepedepsirea pentru infractiunea comisa.

Prin decizia nr.651/2018 referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală și ale art. 4 din Codul penal, Curtea Constitutionala a retinut:

"37.Pentru determinarea legii penale mai favorabile, consacrată de art. 6 din Codul penal, s-a adoptat criteriul aprecierii în concret, legea penală mai blândă fiind cea care conduce la un rezultat favorabil pentru inculpat, după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte și ținând seama de toate împrejurările cauzei... Curtea constată că nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispozițiilor art. 595 din Codul de procedură penală, ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai ușoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pentru că numai în acest fel se respectă voința și logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din Codul penal instituția aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorității de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă și din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei), dar acestea nu se circumscriu ipotezei art. 6 din Codul penal și, deci, nu pot constitui temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă".

Apararea a invocat anumite paragrafe din decizia 101/2021 a Curtii Constitutionale prin care s-a efectuat un control a priori de neconstituționalitate al legii 55/2021, pe calea obiecției de neconstituționalitate, obiecție respinsă. In cuprinsul paragrafelor 79, 91,104 si urmatoarele Curtea Constitutionala a facut referire la institutia dezincriminarii, insa aceste considerente sunt de ordin general, in cadrul obiectiilor de neconstitutionalitate intrinseca, in subcapitolele 2.2.3.-2.2.6, pentru a explica optiunea politica a statului de a acorda clementa persoanelor care au achitat prejudiciul derivand din infractiunile de evaziune fiscala prevazute de art. 8 si art. 9 din legea 241/2005, clementa manifestata prin reducerea pedepsei sau inlaturarea raspunderii penale ca urmare a antrenarii unei forme de raspundere civila.

Neintervenirea dezincriminarii infractiunii de evaziune fiscala prin modificarile aduse prin legea 55/2021 rezulta cu evidenta din alte paragrafe ale aceleiasi decizii 101/2021 a Curtii Constitutionale, care a mentionat:

"70. Legea criticată modifică Legea nr.241/2005 în sensul că elimină cauzele de reducere a pedepsei închisorii şi reglementează pedeapsa principală alternativă a amenzii pentru infracţiunile de la art.8 şi 9. Aplicarea amenzii poate fi dispusă, potrivit art.10 alin.(1), dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, prejudiciul cauzat este acoperit integral, iar valoarea acestuia nu depășește 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică pedeapsa cu amenda. Aşadar, a fost reglementată o cauză specială de aplicare opţională sau obligatorie, după caz, a pedepsei principale a amenzii.

71.În privinţa celor două texte de incriminare se reglementează şi o cauză de nepedepsire, care se aplică dacă, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral; în acest caz, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea, în aceste condiţii, a dispozițiilor art.16 alin.(1) lit.h) din Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală...”

97.„Prin urmare, legea criticată nu stabileşte pedepse fixe şi nu afectează competenţa judecătorului de a realiza individualizarea judiciară a faptei, ci reglementează, în funcţie de ipoteza normativă aplicabilă, numai pedeapsa închisorii, alternativ pedeapsa închisorii cu cea a amenzii şi, în fine, numai pedeapsa amenzii. Alegerea unui astfel de regim sancţionator are la bază o dozare a pericolului social al infracţiunii comise în funcţie de un dublu criteriu, respectiv prejudiciu produs/ acoperit, cele mai grave fiind sancţionate numai cu închisoare, cele mai uşoare cu pedeapsa amenzii, iar cele intermediare prin apelarea la un sistem mixt, în funcţie de decizia judecătorului”.

104.”... reglementarea unui caz special de nepedepsire şi stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesităţii identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină şi să reparare integritatea bugetului public ...”

119.” Practic, în cauza de faţă, legiuitorul nu a făcut altceva decât să convertească o circumstanţă personală în sfera celor reale justificat de scopul urmărit – recuperarea rapidă a prejudiciului provocat bugetului de stat „

130. „Curtea observă că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din „baza de calcul”, la care se adaugă dobânzile și penalitățile. Prin Decizia nr.147 din 30 martie 2019, par.31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma „baza de calcul”, ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr.241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale”.

Dezincriminarea va opera numai atunci când fapta comisă de inculpat, potrivit legii noi, nu mai atrage răspunderea penală, respectiv persoana nu mai poate fi constrânsă să răspundă în faţa organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată. Deci fapta concreta nu mai este sanctionata de legea penala, actul de conduita al persoanei nu mai este in mod concret prevazut si sanctionat de legea penala, nemairealizandu-se o corespondenta intre actul de conduita si prevederea din legea penala. Nefiind atrasa raspunderea penala, in mod automat nici raspunderea civila derivand dintr-o infractiune nu poate fi antrenata, avand in vedere ca infractiunea constituie temeiul juridic unic al actiunii penale si actiunii civile, conform art 9 Cod penal. Asadar, dezincriminarea determina solutia de achitare prevazuta de art 16 alin 1 litea b teza intai Cod procedura penala, iar nu incetarea procesului penal conform art 16 litera h Cpp, iar sub aspectul laturii civile intervine lasarea nesolutionata a actiunii civile conform art 25 alin 5 Cpp, iar nu obligarea la achitarea prejudiciului.

Urmare a unei eventuale dezincriminari, actiunea penala va fi stinsa, iar actiunea civila ramane lipsita de suportul actiunii penale, urmare a relatiei de accesorialitate, astfel ca raspunderea civila nu va fi solutionata in cadrul procesului penal.

Dezincriminarea constituie opera legiuitorului, iar nu rezultatul conduitei condamnatului de a achita prejudiciul produs prin infractiune, solutia dezincriminarii nu poate fi obtinuta in urma unei anumite manifestari procesuale a acuzatului, lasata la latitudinea lui.

Anularea inregistrarii in scop de TVA este reglementata prin dispozitiile art 316 din Codul fiscal.

Conform art. 316(11) din Codul fiscal, organele fiscale competente anulează înregistrarea unei persoane în scopuri de TVA:

c) dacă asociaţii/administratorii persoanei impozabile sau persoana impozabilă însăşi au înscrise în cazierul fiscal infracţiuni şi/sau faptele prevăzute la art. 4 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015 privind cazierul fiscal, de la data comunicării deciziei de anulare de către organele fiscale competente (art. 4 alin. (4) lit. a) din Ordonanţa Guvernului nr. 39/2015 prevede: in cazierul fiscal se înscriu şi informaţii din documentele întocmite pentru atragerea răspunderii solidare, patrimoniale sau a inactivităţii fiscale, după cum urmează: a) atragerea răspunderii solidare cu debitorul, stabilită prin decizie a organului fiscal competent, emisă în condiţiile Codului de procedură fiscală, rămasă definitivă prin neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege sau prin hotărâre judecătorească definitivă, în situaţia în care decizia organului fiscal a fost atacată în justiţie).

Art. 4 din Protocolul nr.7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede:

1.Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi Stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui Stat.

2.Dispoziţiile paragrafului precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a Statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată.

3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenţie.

Primul paragraf enunță cele trei componente-cheie ale principiului non bis in idem: 1. cele două proceduri trebuie să fie de natură „penală”, 2. acestea trebuie să aibă ca obiect aceeași infracțiune și 3. trebuie să fie vorba despre repetarea procedurii penale. Aceasta a treia componentă include trei elemente: a doua procedură trebuie să fie nouă, prima decizie trebuie să fie „definitivă” și acesteia nu trebuie să i se aplice excepția menționată la paragraful al doilea.

Sintagma „procedură penală”, folosită în textul art. 4 din Protocolul nr. 7, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale aplicabile expresiei „acuzație în materie penală” și termenului „pedeapsă”, care figurează la art. 6 și, respectiv, la art. 7 din Convenție.

Conform jurisprudenței constante a Curții, existența sau nu a unei „acuzații în materie penală” trebuie apreciată în funcție de trei criterii, denumite în mod curent „criteriile Engel” [Engel și alții împotriva Țărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC)]. Curtea a apreciat ca, pentru a asigura coerența interpretării Convenției în ansamblul său, este preferabil ca aplicabilitatea principiului non bis in idem să fie reglementată de criteriile definite în hotărârea în cauza Engel [A și B împotriva Norvegiei (MC), pct. 105-107]. Primul este calificarea juridică a faptei în dreptul intern; cel de-al doilea este însăși natura faptei; iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancțiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească. Criteriile al doilea și al treilea sunt alternative și nu neapărat cumulative. Acest lucru nu împiedică totuși adoptarea unei abordări cumulative, dacă analiza separată a fiecărui criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire la existența unei acuzații în materie penală [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (MC), pct. 53; Jussila împotriva Finlandei (MC), pct. 30-31; Mihalache împotriva României (MC), pct. 54].

Anularea inregistrarii in scop de TVA a fost dispusa fata de persoana juridica din prezenta cauza prin Decizia nr. …/10.02.2020 emisa de …, ….

Anularea inregistrarii in scop de TVA nu reprezinta o pedeapsa distincta de pedeapsa penala, ci o consecinta a condamnarii persoanei juridice sau persoanei fizice administrator pentru anumite fapte prevazute expres de lege, in acest caz - fapte care au atras răspundererea solidara cu debitorul stabilită prin hotărâre judecătorească definitiva. Nu s-a parcurs o noua procedura distincta, ci decizia s-a emis in considerarea exclusiva a faptei cauzatoare a unei datorii solidare a persoanei juridice si administratorului acesteia, catre stat, fapta stabilita prin hotararea judecatoreasca definitiva. Anularea inregistrarii in scop de TVA nu are un domeniu de aplicare general, ci limitat de natura faptei comise pentru care a intervenit o hotarare definitiva, pe de o parte, iar pe de alta parte, de calitatea persoanei in cauza. Prin urmare, nu se aplica tuturor persoanelor juridice, ci numai cu respectarea anumitor conditii imperative care ii limiteaza domeniul de aplicare si o circumstantiaza.

Impunerea de către diferite autorități a unor sancțiuni diferite în ceea ce privește același comportament poate fi intr-o anumita masura admisibilă în raport de articolul 4 din Protocolul nr. 7, în pofida existenței unei decizii finale. O combinație de sancțiuni în astfel de cauze trebuie luată în considerație ca un întreg, intrucat reprezentantul sau administratorul persoanei juridice cunostea care sunt consecintele comiterii infractiunii de evaziune fiscala prevazuta de art 9 din legea 241/2005, prin care s-au adus prejudicii bugetului statului, prin urmare consecinta anularii inregistrarii in scop de TVA era previzibila, dat fiind domeniul in care se activa, si in care a fost savarsita infractiunea, vechimea existentei entitatii juridice, practicile sale in materie comerciala.

In cauza R.T. impotriva Elvetiei( 30.05.2000) s-a decis ca o condamnare la pedeapsa inchisorii si retragerea permisului de conducere ca urmare a comiterii aceleiasi infractiuni nu echivaleaza cu repetarea procedurilor penale într-un mod contrar articolului 4 din Protocolul nr. 7. Trebuie constatat că anularea permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Curtea Europeana a constatat ca deşi anularea litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri.

In cauza Maszni împotriva României (2006) Curtea Europeana a precizat ca deşi dreptul intern califică anularea permisului de conducere drept o măsură administrativă, ea îmbracă, prin gradul sau de gravitate, un caracter punitiv şi descurajant şi se aseamănă aşadar cu o pedeapsă penală. Curtea reaminteşte apoi că art. 4 din Protocolul nr. 7 are că scop să interzică repetarea urmăririi penale definitiv încheiate, evitând astfel ca o persoană să fie urmărită sau pedepsită penal de două ori pentru acelaşi comportament de către instanţele aceluiaşi stat. Or, în speţă, trebuie constatat că anularea permisului a fost consecinţa directă şi previzibilă a condamnării penale a reclamantului. Într-adevăr, Curtea constată că, deşi anularea litigioasă a fost hotărâtă de o autoritate administrativă, ea nu a intervenit decât ca urmare a condamnării definitive pronunţate de judecătorul penal şi fără deschiderea unei noi proceduri. Strânsa legătură dintre cele două sancţiuni determină Curtea să concluzioneze că anularea în discuţie se aseamănă cu o pedeapsă complementară condamnării penale, din care face parte integrantă (a se vedea,mutatis mutandis, cauzele R.T., şi Nilsson ). Dorinţa legiuitorului de a disocia anularea permisului de pedeapsa principală pronunţată de judecătorul penal, încredinţând-o poliţiei locale, nu îi poate schimba natura. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7.

In cauza Nilsson c. Suedia, 13 decembrie 2005, Curtea Europeana a mentionat ca art. 4 din Protocolul nr. 7 interzice condamnarea penală a unei persoane de două ori pentru aceeaşi faptă, dar nu interzice aplicarea mai multor sancţiuni pentru aceeaşi faptă, cât timp acestea au scop diferit. În speţă, Curtea a constatat că reclamantul a fost sancţionat penal cu o pedeapsă, însoţită de retragerea permisul său de conducere. Curtea a constatat că scopul celor două sancţiuni este diferit, iar retragerea permisului de conducere este o consecinţă previzibilă a comiterii unei infracţiuni rutiere grave, astfel că nu are relevanţă faptul că, din raţiuni procedurale, cele două sancţiuni au fost aplicate în cadrul unor proceduri diferite – una penală, iar una administrativă. Retragerea permisului nu implică faptul că reclamantul a fost „judecat sau pedepsit din nou… pentru o infracțiune pentru care a fost deja în cele din urmă… condamnat” cu încălcarea articolului 4 § 1 din Protocolul nr 7.

Aplicand criteriile si principiile degajate din jurisprudenta Curtii Europene se poate concluziona ca cele doua sanctiuni aplicate persoanei juridice - condamnarea la pedeapsa amenzii penale pentru infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art 9 din legea 241/2005 si anularea inregistrarii in scop de TVA au fost impuse de diferite autorități diferite privind aceleași fapte, exista o legătură suficient de strânsă din punct de vedere material și temporal pentru a putea fi considerate ca făcând parte din aceeași procedură, astfel incat procedura administrativa care s-a impus in consecinta condamnarii nu constituie o procedura noua, ci se incadreaza in prima procedura penala. Persoana juridica nu au fost nici judecata, nici pedepsita a doua oară pentru o infracțiune pentru care a facut deja obiectul unei condamnări definitive și prin urmare, nu a existat o repetare a procedurii, contrar art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Se observa ca anularea inregistrarii in scop de TVA a implicat faptul că persoana juridica a fost găsita in mod definitiv vinovata de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala, cauzatoare a unor prejudicii ce constituie debite solidare ale persoanei juridice impozabile si persoanei fizice administrator. Decizia in acest sens a fost luată la scurt timp de la pronunțarea hotărârii în cadrul procedurii penale, s-a bazat în mod direct pe condamnarea definitivă a persoanei juridice pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscala și, prin urmare, nu a inclus examinarea separată de catre organele fiscale a infracțiunii sau a comportamentului fiscal fraudulos în cauză. Cele doua proceduri sunt legate intrinsec din punct de vedere material și temporal și constituie una și aceeași procedură, fara a se incalca art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție.

Decizia de anulare a inregistrarii in scop de TVA nu a fost emisa pe baza unei reexaminări a comportamentului și răspunderii persoanei juridice în temeiul legislației fiscale, realizată independent si distinct de evaluarea efectuată în cadrul procedurii penale, ci dimpotriva decizia s-a bazat în mod direct si exclusiv pe o condamnare definitivă pentru o infracțiune prin care s-a adus atingere integritatii bugetului de stat - datorie solidara și, prin urmare, nu a implicat o examinare separată a infracțiunii sau a comportamentului în cauză. În consecință, exista o legătură suficient de strânsă, din punct de vedere material și temporal între procedura penală și procedura fiscală pentru a considera că acestea făceau parte din mecanismul integrat de sancțiuni, prevăzut de dreptul national; procedura mixtă nu constituie o repetare a acțiunii penale în justiție, interzisă de art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție (cauza A și B împotriva Norvegiei pct. 144-147 și 149-154).

Natura juridica a procentului de 20% din baza de calcul al prejudiciului, cuprins in reglementarea art 10/1 din legea 241/2005:

Conform articolului 10 alineatul 1/1 din legea 241/2005, in cazul săvârșirii uneia dintre infracțiunile prevăzute la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile, este acoperit integral, fapta nu se mai pedepsește, făcându-se aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările și completările ulterioare.

A fost reglementată asadar o cauză specială de nepedepsire, care operează indiferent de valoarea prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii. Pentru a beneficia de cauza de nepedepsire este necesar a fi recuperat integral prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul la care se adaugă dobânzile şi penalităţile. Legiuitorul a reglementat o singură condiție pentru a opera cauza specială de nepedepsire, respectiv să fie acoperit integral, înainte de pronunțarea hotărârii definitive de condamnare, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.

Prin această cauză de nepedepsire legiuitorul a reglementat o formă de sancţiune civilă, această majorare de 20% din valoarea prejudiciului reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept.

Natura de forma de raspundere civila a majorarii de 20% din valoarea prejudiciului rezulta chiar din decizia nr. 101/2021 a Curtii Constitutionale:

"102. legea reglementează o cauză specială de nepedepsire înlocuind răspunderea penală cu una civilă în cazul acoperirii prejudiciului, majorat cu 20%, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile.

"103. Legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili taxele şi impozitele, precum şi de a configura regimul juridic al acestora, întemeiate pe dispoziţiile art.139 alin.(1) din Constituţie, potrivit paragrafului 15 al Deciziei nr.270 din 7 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.554 din 28 iulie 2014 ... statul, mai ales atunci când elaborează şi pune în practică o politică în materie fiscală, se bucură de o marjă largă de apreciere, cu condiţia existenţei unui just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului."

"106. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea mai rapidă a finalităţii urmărite".

"107. Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitaţie la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relaţiilor sociale încălcate, şi anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluţiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât şi în recuperarea prejudiciilor suferite. Este opţiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite – de natură penală sau extrapenală – pentru a asigura alimentarea corectă şi rapidă a bugetului de stat, în condiţiile în care integritatea acestuia a fost afectată. În acest domeniu, care nu ţine de drepturile şi libertăţile fundamentale, marja de apreciere a legiuitorului în folosirea sau nu a mijloacelor de drept penal sau în modul de configurare a infracţiunilor este foarte mare."

"109. Or, reglementarea unui caz special de nepedepsire şi stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesităţii identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină şi să reparare integritatea bugetului public".

"130.Totodată, Curtea observă că reglementarea cauzei de nepedepsire se axează atât pe acoperirea prejudiciului produs prin comiterea faptei, cât şi pe un element suplimentar şi anume plata unei majorări de 20% din „baza de calcul”, la care se adaugă dobânzile și penalitățile. Prin Decizia nr.147 din 30 martie 2019, par.31, referitor la critica formulată cu privire la sintagma „baza de calcul”, ce însoţeşte, în cuprinsul articolului unic al Legii nr.241/2005, procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, Curtea a statuat că, din interpretarea gramaticală a textelor criticate, rezultă că baza de calcul a majorării analizate o reprezintă valoarea concretă a prejudiciului, neavând natura unei amenzi penale. De altfel, niciuna dintre dispoziţiile articolului unic al legii criticate astfel reglementate nu conduce la concluzia că majorarea prejudiciului ar avea natura unei amenzi penale".

Procentul de 20% din baza de calcul a prejudiciului are natura unei forme de răspundere civilă, o despăgubire distincta raportata la valoarea prejudiciului, prin a carui plata persoana vinovata de infractiunea de evaziune fiscala este exonerata de raspundere civila. Reprezinta o situatie in care se acorda prioritate reintregirii bugetului de stat in detrimentul raspunderii penale a persoanei, care in acest caz va raspunde civil inclusiv in mod suplimentar cu procentul de 20% din prejudiciu.

Procentul de 20%, reprezentând marja care se adaugă la prejudiciul creat prin săvârşirea infracţiunii, este asadar reglementat cu titul de sanctiune civila care inlatura raspunderea penala pentru infractiunea comisa. Neavand caracterul unei pedepse penale, nu cade sub incidenta dispozitiilor art. 6 Cp privind aplicarea legii penale mai favorabile dupa ramanerea definitiva a hotararii.

Scopul procentului de 20% nu este represiv, ci, dimpotriva se subsumeaza unui instrument de inlocuire a raspunderii penale aferente faptei comise. Caracterul de raspundere civila este dat si de cuantumul variabil, in functie de prejudiciu, a carui valoare o influenteaza si pe aceea a despagubirii suplimentare.

Gravitatea, respectiv valoarea financiara a acestui procent de 20% este variabila, fiind data de valoarea prejudiciului la care se raporteaza calculul, astfel ca un eventual cuantum ridicat este o consecinta directa a valorii insemnate a prejudiciului. Cuantumul redus sau mediu al prejudiciului va influenta in consecinta si valoarea procentului de 20%, astfel ca exista o relatie direct proportionala intre prejudiciul cauzat in mod direct prin savarsirea faptei si procentul de 20% din acest prejudiciu, procent care constituie o forma de raspundere civila care inlatura raspunderea penala.

Valoarea insemnata a procentului de 20% din prezenta cauza penala este o consecinta directa a cuantumului ridicat al prejudiciului rezultat din comiterea infractiunii de catre persoanele condamnate, astfel ca in mod indirect aceasta valoare insemnata li se datoreaza, tot astfel cum este si producerea prejudiciului, astfel ca nu pot invoca ulterior caracterul autonom de sanctiune penala al procentului de 20% in considerarea cuantumului ridicat, acesta fiindu-le imputabil .

Aplicarea legii penale mai favorabile conform art 6 Cp:

În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, cauzele de reducere şi de nepedepsire se aplică doar pentru infracţiunile în curs de judecată, dar nu se aplică în procesele penale în care s-a pronunţat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 55/2021 o hotărâre definitivă de condamnare.

Potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

Textul legal prevede imperativ când operează reducerea pedepsei închisorii sau amenzii, atunci când intervine o lege mai favorabilă după o hotărâre definitivă de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei - anume când pedeapsa definitivă aplicată depăşeşte maximul special al pedepsei prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

Dispozitiile art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării).

Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

Prin garantarea principiului legalităţii se face o individualizare legală a pedepsei, înlăturându-se partea din pedeapsă care depăşeşte maximul aplicabil sub legea nouă fără a face o nouă individualizare.

Sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se va înţelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menţionată în norma de incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, săvârşită sub imperiul legii penale vechi şi cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 7/2014).

Dispoziţiile art. 187 din noul Cod penal, care definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, se referă la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a circumstanţelor atenuante (cauze de reducere a pedepsei) sau a circumstanţelor agravante (cauze de majorare a pedepsei). Natura circumstanţelor atenuante, de cauze de reducere a pedepsei şi a circumstanţelor agravante, de cauze de majorare a pedepsei, este stabilită prin dispoziţiile art. 79 din Codul penal (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, decizia nr. 8/2014) .

Prin legea 55/2021 au fost aduse modificări legislative esentiale care au vizat capitolul III al Legii 241/2005„Cauze de reducere a pedepselor, interdicţii şi decăderi”. Au fost reglementate o cauză obligatorie de reducere a pedepsei – art. 10 alin. 1 teza a doua din legea 241/2005 , o cauză facultativă de reducere a pedepsei – art. 10 alin 1 teza intai şi o cauză de nepedepsire – art 10 alin 1/1 din acelasi act normativ.

Avand in vedere ca ambii contestatori au fost condamanti pentru infractiunea de evaziune fiscala prevazuta de art. 9 alin. 1 lit. c şi alin. 3 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea dispoziţiilor art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, ceea ce a insemnat producerea unui prejudiciu peste 500.000 euro, daca se aflau in cursul procesului penal la momentul adoptarii legii 55/2021, se incadrau in dispozitiile art 10 alin 1/1 din legea 241/2005, respectiv beneficiau de cauza de nepedepsire numai daca achitau prejudiciul si procentul de 20% din baza de calcul la care se adauga dobanzi si penalitati. Achitarea doar a prejudiciului nu determina aplicarea unei cauze de atenuare obligatorie sau facultativa a pedepsei conform art 10 din legea 241/2005.

Nu au intervenit modificari legislative privind limitele de pedeapsa prevazute de noua lege pentru aceeasi infractiune comisa anterior intrarii in vigoare a legii 55/2021, in sensul art 187 Cp, respectiv pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Cauzele de reducere a pedepsei nu intra in notiunea de pedeapsa pevazuta de lege pentru infractiunea comisa in forma consumata, astfel cum rezulta si din deciziile pronuntate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, in materia aplicarii dispozitiilor art 6 din Codul penal, privind aplicarea legii penale mai favorabile dupa ramanerea definitiva a hotararii.

Cu atat mai mult, cauza de nepedepsire nu se circumscrie domeniului de aplicare a art 6 Cod penal, intrucat constituie o cauza care impiedica continuarea exercitarii actiunii penale, prin inlaturarea raspunderii penale pentru fapta comisa, care ramane si constituie infractiune, numai consecinta penala este inlaturata. Dupa cum s-a argumentat anterior, cota de 20% din prejudiciu reglementata prin art. 10 alin 1/1 din legea 241/2005 nu reprezinta o sanctiune penala, ci constituie o forma de raspundere civila, menita sa inlature raspunderea penala, pe fondul marjei de actiune a politicii penale a statului, care acorda prioritate repararii prejudiciilor aduse bugetului de stat.

Prin decizia 13/2017 pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a argumentat: raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal nu este aceea de a repune în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, de a-l aduce pe condamnat în aceeaşi situaţie în care s-ar fi aflat dacă succesiunea de legi ar fi intervenit în cursul procesului, ci doar de a înlătura de la executare partea din sancţiune care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă, cu scopul de a asigura respectarea principiului legalităţii pedepsei în raport cu dispoziţia legală în vigoare.

În temeiul art. 598 alin.1 lit. c teza a doua C.p.p. rap la art 595 Cpp se va respinge contestatia la executare formulata ca neîntemeiată.

În temeiul art. 275 alin 2 C.p.p. vor fi obligati contestatorii SC … si …., aflati in culpa procesuala, la plata sumei de 200 lei, fiecare, cheltuieli judiciare către stat .

În baza art 275 alin 6 Cpp, onorariul cuvenit traducatorului autorizat( aferent activitatii de traducere a inscrisurilor in limba italiana), în sumă de 313,74 lei, se avansează din fondurile Ministerului Justitiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ș T E:

În temeiul art. 598 alin.1 lit. c teza a doua C.p.p. rap la art 595 Cpp respinge contestatia la executare formulata de contestatorii SC … (cu sediul în …., strada … nr. …, judeţul …) si … (fiul lui … şi …, născut la data de … în municipiul …, judeţul …, domiciliat în municipiul …, str. … nr. …, judeţul …, CNP …; domiciliul procesul ales la Societatea de avocaţi ,,…" din mun. …, str. …nr. …, et. …, ap. … jud. …; … (…), …, …, …; Penitenciar … – …, …), ca neîntemeiată.

În temeiul art. 275 alin 2 C.p.p. obligă contestatorii SC … si … la plata sumei de 200 lei, fiecare, cheltuieli judiciare către stat .

În baza art 275 alin 6 Cpp, onorariul cuvenit traducatorului autorizat, în sumă de 313,74 lei, se avansează din fondurile Ministerului Justitiei.

Cu drept de contestatie în termen de 3 zile de la comunicare.

Pronunţată in sedință publică, în data de 23.06.2021.

Domenii speta

Evaziune fiscală

Evaziune fiscala. Art 10 alin 1 si alin 1/1 din legea 241/2005 modificata

Domenii speta

Spete similare

Decizie - 02.11.2010

Decizie - 20.05.2011

Sentinţă penală - 13.07.2017

Hotărâre - 06.07.2020

Sentinţă penală - 16.04.2013