Dreptul muncii; jurisdicţia muncii

Concediul de odihnă la cumulul de funcţii. Această situaţie juridică a cumulului de funcţii, nu este reglementată prin dispoziţii speciale în cadrul muncii. Art. 35 Legea nr. 53/2003 prevede că un salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

Conform art. 3 H.G.250/1992 salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Situaţia premisă de la care porneşte acest articol este aceea că un salariat are încheiate două CIM cu doi angajatori diferiţi, ambele instituţii bugetare. Limitarea este impusă numai din considerente bugetare. Acest scop al reglementării nu este realizat în cauză întrucât reclamantul a avut două contracte individuale de muncă, unul cu o societate comercială, cu capital privat. Prin urmare, situaţia juridică a reclamantului nu se încadrează în situaţia premisă a H.G. nr. 250/1992.

Decizia civilă nr.628/14.10.2014 a Curţii de Apel Galaţi

Prin acţiunea formulată reclamantul MC, a chemat în judecată pe pârâta Universitatea DJ Galați, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru perioada 2009-2013, suma actualizata cu rata inflației plus dobânda legală aferentă pentru această perioadă.

În motivare, a arătat că începând cu anul 2009 a avut încheiat un contract de muncă pe perioada determinată cu norma întreagă cu unitatea pârâta până în anul 2013.

A mai arătat că norma de bază o desfășura la un alt angajator, iar unitatea pârâtă i-a acordat zilele de concediu de odihnă, fără însă a i se plăti aceste zile.

În drept, a invocat HG nr. 250/1992, Codul muncii, Constituţia României.

Universitatea DJ a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția puterii de lucru judecat deoarece pretenția supusă judecații in speță a fost dezlegată de Curtea Constituțională prin Decizia nr.385/2007 si excepția lipsei interesului motivat de faptul că interesul acțiunii formulate de către reclamant nu este legitim deoarece nu este in concordanţă cu legea.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată motivat de faptul că reclamantul a desfășurat activitatea in cadrul unităţii pârâte, având însă funcția de bază la un alt angajator.

Faţă de această situație, pârâta a considerat că, aflându-se in situația unui cumul de funcții, a făcut aplicarea art.3 alin.1 din HG nr.250/1992 potrivit căruia salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă  funcția de bază, cu o normă întreagă, o altă funcție, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea in care au funcția de bază.

Prin sentinţa civilă nr… Tribunalul a respins excepţiile ca fiind nefondate.

A respins acţiunea formulată de reclamantul MC, în contradictoriu cu pârâta Universitatea  DJ ca fiind nefondată.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a reţinut următoarele:

Referitor la excepția puterii de lucru judecat invocată de pârâtă, instanța a respins-o ca nefondată motivat de faptul că puterea de lucru judecat invocată de către pârâtă se refera la o decizie a Curții Constituționale, într-o speță in care părțile din prezentul dosar nu au avut calitatea de reclamant şi pârât.

 Prin urmare, instanța a considerat că nu există putere de lucru judecat în condițiile în care părțile din prezenta cauza nu s-au mai judecat într-o speță similară şi, mai mult, excepția invocată se raportează la o decizie a Curții Constituționale prin care nu se soluționează fondul cauzelor.

Referitor la excepţia lipsei de interes, instanţa a respins-o motivat de faptul că reclamantul justifica un interes, iar apărarea pârâtei că interesul acestuia nu este în concordanţă cu legea va fi stabilit pe fondul cauzei prin hotărârea instanţei.

Pe fond, instanţa a reţinut că reclamantul a fost salariat al unităţii pârâte pe perioada determinată cu normă întreagă, având funcţia de bază declarată la un alt angajator din domeniul privat.

Instanţa a reţinut  că,  potrivit art.3 din HG nr.250/1992, salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.

Instanța a reţinut că în speţă nu ne aflăm în situația unei restrângeri a vreunui drept prevăzut de legislația muncii, reclamantul beneficiind de concediul de odihnă plătit de la angajatorul unde a avut norma de bază declarată şi de la pârâtă a beneficiat, potrivit prevederilor legale, de zilele de concediu fără plata pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii.

În motivare, a arătat că nelegal şi netemeinic, după o motivare lapidară şi contrară probelor de la dosar, instanţa a reţinut o situaţie de fapt şi de drept neconformă cu realitatea.

Instanţa nu a ţinut cont de adresa ITM Galaţi şi de punctul de vedere exprimat de Direcţia Juridică din Ministerul Muncii care arată că dispoziţiile HG 250/1992 sunt aplicabile numai în măsura în care cumulul de funcţii se realizează în cadrul a două instituţii publice.

Motivarea instanţei cuprinde doar trei afirmaţii succinte.

Art. 35 din Codul muncii prevedea situaţia cumulului de funcţii şi obligaţia de a declara norma de bază. Prin Legea nr. 40/2011 de modificare a Legii nr. 53/2003, legiuitorul a înlăturat obligaţia salariatului de a declara funcţia de bază pentru a crea un regim juridic de egalitate pentru toţi angajatorii.

Contractul individual de muncă dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, iar în cazul cumulului de funcţii, fiecare contract este independent.

O normă cuprinsă într-o hotărâre nu poate contraveni unei legi.

În drept, a invocat art. 466-482 Cod de procedură civilă.

Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că se încearcă o aplicare lacunară a prevederilor art. 35 din Legea 53/2003. Raportul juridic contractual dintre părţi este special, normele codului muncii fiind completate cu norme speciale, cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG 250/1992. Obligaţia de a declara funcţia de bază rezultă din art. 56 din Codul fiscal, fiind imperativă, şi nu opţională.

În ceea ce priveşte contraprestaţia muncii depuse de reclamant, salariul este reglementat de Legea nr. 63/2011, iar în anexa legii, care cuprinde metodologia de calcul al drepturilor salariale care se acordă personalului din învăţământ se prevede că plata concediului de odihnă se face conform art. 23 din OG 10/2008.

În art. 23 al. 6 din OG 10/2008 se prevede  că rămân în vigoare prevederile HG 250/1992, în care se specifică acordarea concediului de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază.

Problema acordării indemnizaţiei pentru concediu de odihnă în cazul cumulului de funcţii a fost dezlegată de Curtea Constituţională, prin Decizia 385/2007, în sensul că această reglementare se aplică tuturor salariaţilor, fără nici un fel de privilegiu sau discriminare.

În drept, a invocat art. 250 Cod de procedură civilă.

Apelul este întemeiat.

În baza art. 248 Cod de procedură civilă, Curtea va analiza mai întâi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru perioada 2009-2010, invocată din oficiu.

Deşi cu prilejul dezbaterilor, apărătorul apelantului a susţinut că instanţa nu putea să invoce această excepţie din oficiu, nu a motivat în drept această apărare.

Regimul juridic al excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune a fost reglementat iniţial prin Decretul 167/1958 şi ulterior prin Legea 71/2011 de punere în aplicare a noului Cod civil. Pentru a stabili regimul juridic aplicabil în cauză prezintă importanţă data la care a început să curgă termenul de prescripţie. În speţă, această dată coincide cu începutul vacanţei universitare din anii 2009, 2010, date anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil.

Din interpretarea  dispoziţiilor art.5, art.201, art.223 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul Civil şi ale art.6 alin.(4), art.2512, art.2513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul Civil, rezultă că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art.18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.

Aceeaşi interpretare a fost realizată şi prin Decizia 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Potrivit art. 268 alin.1 lit.c din Codul Muncii, cererile constând în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune. Faţă de data naşterii dreptului la acţiune pentru indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă anilor 2009 – 2010, dată care coincide cu începutul vacanţei universitare din anii 2009, 2010, Curtea constată că promovarea acţiunii la data de 18.12.2013 s-a făcut cu depăşirea termenului de 3 ani, motiv pentru care excepţia prescripţiei va fi admisă.

Pe fondul cauzei, cu privire la indemnizaţia de concediu de odihnă pentru perioada 2011-2013, Curtea constată:

Motivarea instanţei nu este nici lapidară, nici contrară probelor de la dosar. Instanţa a prezentat, succint, argumentul pe care l-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei, acela că în cauză se aplică art. 3 din HG 250/1992. Înscrisurile depuse de reclamant constând în adeverinţa ITM şi punctul de vedere al Ministerului Muncii nu constituie probe, în sensul Codului de procedură civilă, întrucât nu cuprind date referitoare la acte sau fapte juridice, ci reprezintă puncte de vedere ale unor instituţii cu privire la interpretarea unor dispoziţii legale.

Situaţia de fapt prezentată de reclamant a fost recunoscută de pârâtă şi reţinută de instanţă. Apelantul a încheiat un contract individual de muncă cu o persoană juridică de drept privat şi un alt contract cu intimata, instituţie bugetară, realizând un cumul de funcţii.

Această situaţie juridică, a cumulului de funcţii, nu este reglementată prin dispoziţii speciale în codul muncii. Art. 35 din Legea 53/2003 prevede că  orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

Distincţia între funcţia de bază şi celelalte funcţii se păstrează însă, în legislaţia fiscală. Art. 53 din Legea 571/2003, Codul fiscal, menţionează că deducerea personală  se raportează la funcţia de bază, ceea ce determină, implicit, necesitatea ca salariatul să-şi aleagă locul unde este funcţia de bază.

Raporturile juridice ale reclamantului, cadru didactic, cu pârâta, unitate de învăţământ superior, sunt reglementate printr-o legislaţie specială. Pentru perioada analizată, 2011-2013, cadrul juridic este dat de Legea 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ. În art. 12 din anexa 5 a legii, se prevede că plata concediului de odihnă pentru personalul didactic se face conform art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008. În acest din urmă articol se menţionează că celelalte prevederi din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, rămân în vigoare.

Prin urmare, dispoziţiile hotărârii de guvern sunt preluate într-o lege, ceea ce face ca apărarea apelantului în sensul că hotărârea de guvern, act normativ cu valoare inferioară unei legi să nu poată conţine prevederi contrare unui act normativ cu caracter superior, deşi este adevărată, să nu fie aplicabilă în cauză.

Fiind preluată în legile ulterioare de salarizare, hotărârea rămâne în vigoare, chiar dacă s-a abrogat legea în aplicarea căreia a fost dată.

Aspectul care se impune a fi analizat este domeniul de aplicare al HG 250/1992. Aşa cum rezultă chiar din titlul hotărârii, ea reglementează concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare.

Art. 3 prevede că salariaţii care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcţia de bază, cu o normă întreagă, o altă funcţie, au dreptul la concediul de odihnă plătit numai de la unitatea în care au funcţia de bază. Unitatea în care salariaţii cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plată pentru zilele de concediu de odihnă primite de la cealaltă unitate. Acest articol foloseşte termenul unitate, unitatea în care au funcţia de bază, unitatea în care salariaţii cumulează, accepţiunea acestuia fiind cea din titlu, de unitate bugetară.

Situaţia premisă de la care porneşte acest articol este aceea că un salariat are încheiate două contracte individuale de muncă cu doi angajatori diferiţi, ambii unităţi bugetare. Pentru protejarea bugetului statului, prin art. 3 se prevede că salariatul beneficiază de o singură indemnizaţie de concediu de odihnă. Limitarea este impusă numai din considerente bugetare. Acest scop al reglementării nu mai este realizat în situaţia din prezenta cauză. Reclamantul apelant a avut două contracte individuale de muncă, unul cu o societate comercială, cu capital privat şi cel de-al doilea cu o unitate de învăţământ, unitate bugetară. Prin urmare, situaţia juridică a reclamantului nu se încadrează în situaţia premisă a dispoziţiilor HG 250/1992.

Având în vedere domeniul limitat de aplicare al art. 3 din HG 250/1992, aplicarea acestuia nu poate fi extinsă, prin analogie, la alte persoane juridice.  Intimata pârâtă avea obligaţia de a verifica dacă reclamantul îndeplineşte funcţia de bază la o altă unitate (bugetară), situaţie care ar fi atras incidenţa prevederilor art. 3 din HG 250/1992 şi ar fi justificat refuzul de a achita indemnizaţia de concediu de odihnă cuvenită reclamantului.

Decizia nr. 385/2007 a Curţii Constituţionale invocată de intimată, prin care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 alin. 3 şi 6 din OG 10/2007 nu produce efecte în cauza de faţă. Curtea Constituţională a analizat situaţia salariaţilor care au realizat, prin cumul, două norme didactice, la acelaşi angajator, unitate bugetară, reţinând că această reglementare se aplică în mod egal tuturor salariaţilor, fără nici un fel de privilegiu şi nicio discriminare.

Raporturile juridice ale reclamantului sunt diferite de cele care au făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale.

În mod eronat, instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3 din HG 250/1992  în cauză.

Faţă de argumentele expuse, în baza art. 12 din anexa 5 a Legii nr. 63/2011, raportat la art. 23 alin. 1, 3 din  Ordonanţa Guvernului nr. 10/2008, Curtea constată că acţiunea reclamantului este întemeiată în ceea ce priveşte  indemnizaţia de concediu de odihnă aferentă anilor 2011 – 2013.

Pentru repararea integrală a prejudiciului suportat de reclamant prin neîncasarea la scadenţă a acestor drepturi de natură salarială, în baza art. 166 al. 3 din Codul  muncii, indemnizaţia va fi actualizată cu rata inflaţiei şi se va acorda dobânda  legală aferentă de la data scadenţei şi până la data plăţii.

În baza art. 480 cod de procedură civilă, Curtea a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa.

Domenii speta

Spete similare