Litigiu cu profesionistii - inghetarea cursului de schimb la data incheierii contractului

Prin sentinţa civilă nr. 2362/30.06.2015, Judecătoria Piatra Neamţ a respins, ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii B. D. M. şi B. M., în contradictoriu cu pârâta P. B. R. S.A.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

În fapt, la data de 16.07.2007, reclamanţii B. D. M. şi B. M. au încheiat cu pârâta P. Bank R. S.A., prin Sucursala Piatra Neamţ, contractul de credit nr. prin care reclamanţii au luat un credit în valoare de 57.250 CHF pe o durată de 30 de ani, respectiv 360 de rate lunare. Potrivit art. 1.2 din contract, dobânda este variabilă, calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, indicele de referinţă fiind LIBOR la trei luni, iar marja este de 4,2% puncte procentuale pe an, variabilă.

În art. 1.3, lit. b şi c din contract se stipulează: „Pentru creditul acordat împrumutatul va plăti băncii următoarele comisioane: ...b) comision de rambursare anticipată stabilit ca procent: - pentru primii cinci ani (inclusiv): 2% plus dobânda aferentă primelor şase luni considerate promoţionale; după cinci ani: 2% (minim 100 EUR sau echivalent USD/RON/CHF). Procentul de 2% al comisionului de rambursare anticipată se aplică la suma rambursată în avans. Acest comision se plăteşte la data rambursării anticipate şi poate fi modificat din timp în timp de către bancă. c) în situaţia în care împrumutatul solicită şi banca acceptă, modificarea valutei, duratei sau altor condiţii ale creditului, Banca poate percepe un comision de conversie de 3,0% (minim 100 EUR sau echivalent USD/RON/CHF), aplicat la soldul creditului.”

Potrivit art. 3.1, „Creditul se acordă prin cont separat de împrumut. Împrumutatul va efectua tragerea creditului integral, cu ordin de plată, prin transfer în contul său curent”.

Art. 5.1 prevede următoarele: „Dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare trei luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/în minus) faţă de valoarea iniţială a acestora/la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia”.

La art. 5.4 părţile au stipulat astfel: „Având în vedere faptul că dobânda poate varia în funcţie de indicele de referinţă, informaţie publică, împrumutatul este obligat să urmărească fluctuaţiile indicelui de referinţă şi să se prezinte la bancă ori de câte ori va fi necesar pentru a primi noul Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat/coplătitor şi garant, fără a fi necesară semnătura lor şi indiferent dacă aceştia au primit sau nu Graficul de rambursare. În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare împreună cu nou Grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat. În cazul majorării dobânzii, ca urmare a măririi marjei băncii, împrumutatul are dreptul să declare băncii, în interval de 30 de zile de la comunicarea ratei dobânzii, că nu acceptă noile rate ale dobânzii. În această situaţie, împrumutatul se obligă să restituie limita de creditare pe care a utilizat-o împreună cu dobânzile şi comisioanele datorate până la data plăţii în acelaşi interval de 30 de zile, banca nepercepând costuri suplimentare. Dacă termenul de mai sus este depăşit, se consideră că împrumutatul a acceptat modificarea dobânzii.”

Mai departe, la art. 6.3 părţile au convenit că: „Împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. Împrumutatul, coplătitorul şi garantul mandatează banca să debiteze unilateral orice cont al împrumutatului/coplătitorului, garantului deschis la bancă, de unde aceasta poate încasa orice sumă datorată de împrumutat/coplătitor, garant, la scadenţele prevăzute în prezentul contract. Dacă moneda oricărui astfel de cont diferă de moneda în care sunt datorate obligaţiile de plată, banca poate utiliza disponibilităţile respective pentru a cumpăra o sumă egală cu cea în moneda obligaţiilor de plată, aplicând cursul său de schimb şi poate debita contul respectiv cu costul aferent cumpărării şi alte taxe, după caz”.

Ultimul articol criticat de reclamanţi este art. 6.5 potrivit căruia „Fiecare plată făcută de către împrumutat în contul datoriilor sale rezultate din prezentul contract va fi efectuată în contul său curent deschis la bancă, iar aceasta pe seama sumelor plătite de împrumutat va stinge datoriile acestuia în următoarea ordine: a) cheltuieli cu reînscrierea ipotecii sau cu înscrierea privilegiului procuratorului de fonduri, cheltuieli de judecată şi executare; b) comisioane şi alte cheltuieli aferente creditului, inclusiv primele de asigurare; c) penalităţi; d) dobânda restantă; e) credit restant; f) dobânda curentă; g) credit curent”.

Practic, prin acţiunea de faţă, reclamanţii au invocat caracterul abuziv al clauzelor suscitate şi au solicitat îngheţarea cursului de schimb valutar franc elveţian/leu românesc la data încheierii contractului şi stabilirea unei dobânzi de 4,2%/an, cu restituirea sumelor achitate în plus.

Din actele depuse la dosar de reclamanţi rezultă că aceştia s-au adresat Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Piatra Neamţ la data de 25.02.2014 şi la data de 01.04.2014.

Totodată, la data de 14.03.2014, reclamantul i-a solicitat băncii pârâte să-i pună la dispoziţie o serie de informaţii.

Ca urmare a demersurilor anterior expuse, la data de 28.03.2014, Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Piatra Neamţ i-a comunicat reclamantului B. D. M. un răspuns cu privire la reclamaţia depusă, aflat la fila 28 din dosar, în cuprinsul căruia, referitor la modificarea unilaterală a marjei de către bancă, s-a făcut precizarea că reclamantul nu a notificat banca, în temeiul art. II alin. 2 din Legea nr. 288/2010, astfel încât raporturile contractuale se derulează în baza actului adiţional implementat tacit care au menţinut valoarea marjei fixe de 6,2% stabilită conform Notificării nr..

Potrivit art. II din Legea nr. 188/2010, „(1) Actele adiționale încheiate și semnate până la data intrării în vigoare a prezentei legi în vederea asigurării conformității contractelor cu prevederile ordonanței de urgență a Guvernului nr. 50/2010 își produc efectele în conformitate cu termenii contractuali agreați între părți. (2) Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

În cuprinsul răspunsului la reclamaţia formulată de reclamant, s-a mai menţionat că banca a pus la dispoziţie Notificarea nr., transmisă prin poştă împreună cu noul grafic de rambursare şi borderoul poştal cu data de 22.04.2009.

În privinţa anulării comisionului de rambursare anticipată, s-a precizat că acesta a fost eliminat începând cu 19.09.2010, ca urmare a alinierii la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, prin emiterea de către bancă a actului adiţional implementat tacit.

Referitor la comisionul de conversie menţionat la art. 1.3 din contract, s-a menţionat că şi acesta a fost modificat prin actul adiţional menţionat, în sensul că acest serviciu suplimentar, prestat la cererea expresă a clienţilor, este inclus în categoria celor pentru care împrumutatul trebuie să achite „un comision unic în valoare de 30 EUR sau echivalent în RON”.

La data de 25.04.2014, reclamantul s-a adresat Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor Piatra Neamţ precizând că el consideră că reclamaţia sa a fost soluţionată pe cale amiabilă (fila 34 din dosar).

Ulterior, la data de 30.04.2014, reclamantul i-a înaintat băncii o propunere de modificare a contractului de credit în sensul stabilirii unei marje fixe de dobândă de 4,2%, în schimbul renunţării la reclamaţia formulată şi la solicitarea oricăror sume încasate.

La data de 09.07.2014, reclamanţii B. D. M. şi B. M. au încheiat cu pârâta P. B. R. S.A. actul adiţional nr. 1 la contractul de credit nr., depus la filele 31-32 din dosar. Potrivit art. 1 din acest act adiţional părţile au convenit să modifice prevederile contractului de credit privind marja, în sensul că, începând cu actul adiţional, marja aplicabilă creditului se diminuează cu 2 puncte procentuale şi este de 4,2% puncte procentuale pe an, astfel încât dobânda creditului este formată din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja menţionată.

La aceeaşi dată, reclamantul a dat o declaraţie prin care a precizat că renunţă la orice acţiune în legătură cu reclamaţia sa, nemaiavând niciun fel de pretenţie faţă de bancă (fila 33 din dosar).

În drept, instanţa de fond a  reţinut că reclamanţii au calitatea de consumatori atunci când invocă prevederile contractului de credit încheiat cu pârâta, care are calitatea de comerciant, aşa cum sunt definite aceste noţiuni de art. 2 din Legea nr. 193/2000 invocată de către reclamanţi. Totodată, instanţa a apreciat că, în speţă, contractul de credit supus analizei este un contract încheiat pentru prestarea de servicii, în sensul art. 1 din Legea nr. 193/2000. Aşadar, raporturile juridice dintre părţi intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între consumatori şi comercianţi.

Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii pentru a se putea reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale şi anume: 1) clauza să nu fi fost negociată direct şi 2) ea să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe. Art. 4 alin. 6 însă exceptează de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale pe cele ce definesc obiectul principal al contractului şi pe cele ce satisfac cerinţele de preţ şi de plată, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil. Acest text transpune întocmai în legislaţia internă dispoziţia comunitară prevăzută la art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE care are în vedere două tipuri de clauze: cele referitoare la definirea obiectului contractului şi cele referitoare la caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei.

Este de subliniat că reclamanții au criticat laolaltă mai multe clauze contractuale, precizând însă expres și limitativ cerințele lor, care vizează exclusiv îngheţarea cursului de schimb la data încheierii contractului şi stabilirea unei dobânzi de 4,2% pe an. Aşadar, instanţa nu va analiza clauzele criticate de reclamanţi decât din perspectiva celor două cerinţe, în conformitate cu principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, definit la art. 9 alin. 2 din Codul de procedură civilă (“Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.”)

Cu privire la cererea ca restituirea ratelor să se facă având în vedere cursul de schimb valutar franc elveţian/leu românesc la data încheierii contractului.

Reclamanţii şi-au întemeiat această cerere pe constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze contractuale, arătate în petitul acţiunii, însă care, prin conţinutul lor, nu vizează acest aspect al raporturilor juridice dintre părţile contractante, cu excepţia clauzei de la art. 6.3 din contractual de credit care prevede că “Împrumutatul este obligat ca cel târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis la bancă, în valuta prevăzută în graficul de rambursare. ...” Celelalte clauze considerate de reclamanţi ca abuzive sunt apreciate de instanţă ca neavând relevanţă în privinţa obligaţiei reclamanţilor de a suporta diferenţele de curs valutar.

Reclamanţii au susţinut că au primit creditul în lei, respectiv echivalentul în lei al sumei de 57.250 CHF, motiv pentru care se impune ca şi restituirea împrumutului să se facă tot în lei, iar nu în franci elveţieni.

De asemenea, reclamanţii au considerat că banca obţine astfel profit atât din dobânda raportată la francul elveţian, cât şi din diferenţa de curs pentru o valută care a crescut în mod excepţional.

Contrar susţinerilor reclamantului, instanţa constată că nu există nici o clauză contractuală care să prevadă în mod expres că diferenţele de curs valutar urmează a fi suportate de împrumutat. Acest lucru se deduce, însă, din clauza înscrisă la art. 6.3, menţionată anterior.

Pentru a reţine caracterul abuziv al clauzei referitoare la rambursarea creditului înscrise în art. 6.3 din contract, instanţa a analizat condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei, instanţa reţine că, într-adevăr, contractele de credit sunt contracte de adeziune, majoritatea prevederilor sunt preformulate, clienţii fiind puşi în faţa unei opţiuni reduse la a accepta încheierea contractului, aşa cum este acesta redactat, sau a refuza încheierea lui. În plus, reclamanţii au susţinut că valuta de acordare a creditului a fost determinată de condiţiile de creditare, ei încadrându-se numai pentru contractarea unui credit în franci elveţieni, neîndeplinind condiţiile pentru a contracta un credit în lei sau în euro. Aşadar, valuta de acordare a creditului nu a putut fi negociată. Sarcina probei unei negocieri a clauzei privind restituirea creditului în franci elveţieni îi revenea pârâtei, potrivit art. 4 alin. 3 teza ultimă din Legea nr. 193/2000. Pârâta însă nu a probat acest aspect. Este aşadar îndeplinită prima condiţie.

Instanţa apreciază însă că această clauză nu era de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţei bunei-credinţe, la momentul încheierii contractului. Această analiză trebuie într-adevăr făcută prin raportare la momentul încheierii contractului, aspect care derivă şi din prevederile art. 4 din Directiva 93/13 care are următorul cuprins: „(1) Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s a încheiat contractul și raportându se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.”

În schimb, reclamanţii au invocat survenirea unui dezechilibru semnificativ în momentul în care cursul de schimb franc elveţian/leu românesc a crescut în mod excepţional, aşadar prin raportare la un moment ulterior încheierii contractului, în perioada de executare a acestuia. Din acest moment, obligaţia reclamanţilor de a rambursa creditul în valuta în care l-au contractat a devenit prea oneroasă în raport cu obligaţia lor, aşa cum era configurată la momentul încheierii contractului. Dezechilibrul invocat de către reclamanți vizează deci numai propria lor obligaţie de rambursare a creditului în franci elveţieni. Aceasta nu se circumscrie însă ruperii echilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, la momentul încheierii contractului de credit, ci mai degrabă este specifică teoriei impreviziunii, aşa cum a arătat pârâta în cuprinsul întâmpinării, dar fără ca reclamanţii să-şi întemeieze cererea pe această instituţie de drept civil, motiv pentru care instanţa nu va analiza acțiunea formulată de reclamanți invocând un alt temei juridic.

Este de subliniat că nu se poate reține reaua-credință a pârâtei în momentul încheierii contractului de credit, creșterea excepțională a cotaţiei francului elvețian fiind imprevizibilă inclusiv pentru bancă.

Instanţa reţine că această clauză privind rambursarea creditului în valuta din graficul de rambursare nu este exceptată de la analiza caracterului abuziv întrucât nu vizează nici definirea obiectului principal al contractului şi nici satisfacerea cerinţelor de preţ şi de plată, aşa cum rezultă fără îndoială din Decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Kasler vs. OTP, invocată şi de către reclamanţi. Însă interpretarea dată de reclamanţi acestei hotărâri a instanţei europene nu poate fi acceptată de instanţă. Situaţia din respectiva speţă a vizat un alt aspect şi anume împrejurarea că la eliberarea sumei împrumutate banca a aplicat cursul de schimb la cumpărare pe care îl aplica valutei respective, iar la rambursarea creditului banca a aplicat cursul de schimb la vânzarea monedei străine. Decizia instanţei europene nu priveşte deloc problema rambursării creditului la cursul de schimb de la data acordării creditului sau cel de la data plăţii ratelor, ci vizează rambursarea creditului la cursul de schimb la cumpărare/la vânzare avut în vedere la deblocarea sumei împrumutate.

Cu privire la cererea ca dobânda percepută de bancă să fie de 4,2% pe an

Prima instanță apreciază că toate clauzele indicate de reclamanţi în petitul acţiunii referitoare la dobândă au fost modificate prin actul adiţional nr. 1 din data de 09.07.2014 prin care părţile au convenit aplicarea unei dobânzi variabile formate din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja fixă de 4,2% puncte procentuale pe an. Faţă de această modificare survenită prin acordul de voinţă al părţilor contractante, instanţa consideră că toate criticile reclamanţilor privind calcularea dobânzii prin stabilirea unei marje în mod unilateral de către bancă au rămas fără suport contractual.

În consecinţă, instanţa a respins ca nefondate primele două capete de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind obligaţia reclamanţilor de a suporta diferenţele de curs valutar şi privind posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata anuală a dobânzii.

Cât priveşte capătul trei de cerere având ca obiect obligarea băncii să adapteze contractul de credit şi graficul de rambursare, precum şi capătul patru de cerere având ca obiect restituirea sumelor de bani achitate în plus prin efectul clauzelor criticate prin acţiune, acestea au un caracter accesoriu, soluţia ce urmează a fi dată acestora depinzând de soluţia dată primelor două capete de cerere. Aşadar, urmează a fi respinse şi aceste două capete de cerere.

Deşi pârâta a solicitat, în cuprinsul întâmpinării, obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată, nu au fost depuse la dosar înscrisuri doveditoare privind efectuarea în mod real a unor astfel de cheltuieli, judecătoria respingând această solicitare.

Reclamanţii B. D. M. şi B. M. au formulat apel, în termenul legal, împotriva sentinţei civile nr. 2362/30.06.2015 solicitând admiterea acestuia, casarea  sentinţei de fond şi, în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului au arătat că, în fapt, au formulat cererea de chemare în judecată a S. P. B. S.A. - Piatra Neamț  pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale ale contractului de credit nr.  , cuprinse la:  art. 1.2,  art. 1.3 pct. b şi c, art. 3.1,  art. 5.1, art. 5.4, art. 6.3 şi art. 6.5, privind obligaţia acestora, în calitate de consumatori (împrumutaţi), de a suporta diferenţele de curs valutar şi, în consecinţă, instanţa să dispună înlocuirea acestor clauze, în sensul că restituirea ratelor urmează a se face având în vedere cursul de schimb valutar franc elveţian (CHF)/leu românesc (RON) la data încheierii contractului.

Au mai solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor conform cărora pârâta poate modifica unilateral rata anuală a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii şi, în consecinţă, instanţa să dispună  înlocuirea acestor clauze, în sensul că dobânda percepută de bancă este cea iniţială, de 4,2%/an; să fie obligată pârâta să adapteze contractul de credit şi graficul de rambursare în sensul celor solicitate mai sus şi să fie obligată să le restituie sumele achitate în plus până în prezent prin efectul clauzelor abuzive menţionate.

Instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, la primul termen, fără a administra nici o probă în dosar şi fără a pune în discuţia părţilor actele dosarului.

În opinia apelanţilor  hotărârea instanţei de fond este atât nelegală cât şi netemeinică pentru următoarele considerente:

1. Întâi trebuie să se constate că instanţa, deşi reţine caracterul „de adeziune” al Contractului de credit, menţionează în mod repetat că reclamanţii au fost de acord cu, clauzele abuzive, a se vedea pag. 15 la art. 5.4..., la art. 6.3, fapt, pe care îşi motivează mai târziu soluţia. Ori dacă reţine caracterul contractului ca fiind de adeziune, este clar că nu poate să reţină şi acordul lor, atâta vreme cât ei solicită anularea clauzelor abuzive;

2. Tot la pag. 15 din hotărârea instanţei de fond, la mijlocul paragrafului 2 (Art. 5.1...), de asemenea instanţa, reţine că pârâta poate modifica dobânda în funcţie de marja fixă care este variabilă după cum vrea banca, dar consideră că este corect acest lucru;

3. Nu în ultimul rând, tocmai pentru că nu s au discutat înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa de fond, pentru a pronunţa soluţia criticată, are în vedere declaraţia reclamantului, de la pag. 34, declaraţie care nu are legătură cu cauza. Declaraţia dată la data de 09.07.2015, prin care reclamantul a renunţat, acesta a renunţat doar la pretenţiile privind revenirea băncii la marja fixă de 4,2% şi nu la altceva. A se vedea reclamaţia formulată şi care s a rezolvat prin actul adiţional menţionat. Deci reclamantul - apelant, a renunţat la pretenţiile revenirii băncii la marja de 4,2%, pentru că aceasta s a concretizat prin actul adiţional, şi nu aşa cum interpretează instanţa de fond, în mod greşit, şi anume că ar fi renunţat la orice pretenţie in abstracto împotriva băncii. De altfel, aşa cum rezultă şi din declaraţie, este vorba de reclamaţia privind doar revenirea la marja de 4,2%. La acel moment, nu se discuta altceva. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum se poate vedea, şi această declaraţie este tip şi dată pe tipizatul băncii, deci nu se poate spune că reprezintă voinţa declarantului, fiind tot un fel de adeziune.

4. Mai mult, instanţa de fond nu a avut în vedere nici unul din motivele cererii de chemare în judecată, de exemplu cursul de schimb la care banca te punea să plăteşti CHF, deşi nu ţi a dat CHF, apoi faptul că banca, neavând CHF să ţi dea, a cumpărat la ce curs a vrut ea, apoi te obliga să i restitui la cursul care îl doreşte aceasta, ceea ce este profund nelegal, cu atâta mai mult cu cât nu ţi a dat CHF.

Intimata P. B. R. S.A. a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea apelului, cu următoarele argumente:

În fapt, prin acţiunea introductivă formulată, reclamanţii solicită instanţei să constate caracterul abuziv al unor clauze inserate în Contractul de credit nr., precum şi restituirea tuturor sumelor de bani ce decurg din aceste clauze abuzive.

Referitor la art.1.2. din contract, dobânda este variabilă, caculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, indicele de referinţă Libor la trei luni, iar marja este de 4,2 puncte procentuale pe an, variabilă.

În mod corect instanţă de fond a reţinut faptul că, Oficiul Judeţean pentru Protecţia Consumatorului Piatra Neamţ a răspuns peţiei formulate de apelanţi că nu a fost notificată Banca, în temeiul art. 2 alin. 2 din Legea nr. 288/2010, astfel încât, raporturile contractuale se derulează în baza actului adiţional implementat tacit, prin care s-a menţinut valoarea marjei fixe de 6,2%, stabilită conform Notificării 10413/2009.

Referitor la art. 1.3 privind comisionul de rambursare anticipată, ca urmare a alinierii contractelor la prevederile O.U.G. nr.  50/2010, acesta a fost eliminat, iar referitor la comisionul de conversie, prin acelaşi act adiţional, acesta va fi perceput în suma unică de 30 euro şi doar la cererea expresă a împrumutaţilor.

Referitor la art. 5.1 şi 5.4, instanţa de fond a respins în mod legal şi temeinic susţinerile apelanţilor.

Iniţial, la art. 37 din O.U.G. nr.  50/2010, legiuitorul a statuat că dobânda va fi raportată la fluctuaţiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţă a BNR, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă fixă, iar ulterior, dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr.  50/2010 au fost modificate prin Legea nr. 288/2010, creditorul având obligaţia de a adăuga o anumită marjă fixă (cea existentă la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr.  50/2010) la indicele de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR sau la rata dobânzii de referinţă a BNR. În acest context, începând cu data de 17.09.2010, având în vedere dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr.  50/2010, Contractul de credit a fost aliniat la dispoziţiile O.U.G. nr.  50/2010, obligatorii la acea dată. În concret, având în vedere faptul că, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr.  50/2010 (21.06.2010), marja Băncii era de 4,3%, prin actul adiţional de implementare a dispoziţiilor O.U.G. nr.  50/2010, încheiate la data de 17.09.2010, Banca s-a conformat exigenţelor acestui act normativ, marja Băncii fiind, începând cu acea dată, fixă (respectiv, de 6,3 puncte procentuale).

Aşadar, prin actul adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, marja Băncii a fost "îngheţată" la un cuantum fix, pentru viitor.

Astfel, Banca a pus în practică voinţa legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, începând cu data intrării în vigoare a dispoziţiilor O.U.G. nr.  50/2010, de modificările marjei, modificări care, anterior intrării în vigoare a O.U.G. nr.  50/2010 nu erau interzise de legislaţia în vigoare.

Referitor la art. 6.5 din contract

Contractul de credit reglementează acordarea unui împrumut contra unei anumite dobânzi anuale şi a unui comision de administrare. Suplimentar faţă de aceste costuri mai pot fi percepute alte comisioane, în funcţie de convenţia părţilor. Totuşi, contractul de credit e o convenţie care se supune normelor generale privind convenţiile. Ca urmare, şi creanţei băncii izvorâtă din contractul de credit îi sunt aplicabile regulile Codului civil privind imputaţia plăţii, reglementate de art. 1111 Cod civil de la  1864 (legea aplicabilă contractului de credit).

Conform acestei norme legale debitorul unei datorii, pentru care se plăteşte dobândă, nu poate, fără consimţământul creditorului, să impute plata ce face pe capital cu preferinţă asupra renditei sau a dobânzii. Plata parţială făcută pe capital şi dobândă, se impută mai întâi asupra dobânzii.

Contractul de credit reia această regulă supletivă şi o particularizează, indicând expres ordinea în care se va face imputaţia plăţii sumelor rambursate de reclamanţi, n acord cu norma cadru stabilită de art. 1111 Cod civil.

La data de 09.05.2016 apărătorul apelanţilor a depus la dosar o completare a motivelor de apel, intitulată”explicaţii şi detaliere la apelul formulat”, la care a anexat înscrisuri (filele 66 – 117). De asemenea, a depus concluzii scrise 08.06.2016. 

În legătură cu completarea la motivele de apel, instanţa constată că, potrivit art. 470 alin. 3 Cod de procedură civilă, apelanţii sunt decăzuţi din dreptul de a mai depune alte motive de apel. Acestea trebuiau depuse odată cu cererea de apel, în cauză nefiind aplicabile dispoziţiile art. 470 alin. 5 (termenul pentru exercitarea apelului să curgă de la un alt moment decât comunicarea hotărârii). Hotărârea instanţei de fond a fost comunicată la data de 15.12.2015, astfel că tribunalul va ţine seama de motivele invocate prin cererea de apel, depusă în termen, aşa cum au fost menţionate mai sus, precum şi de mijloacele de apărare şi dovezile invocate la prima instanţă, având în vedere limitele efectului devolutiv al apelului, reglementate de dispoziţiile art. 477 şi ale art. 478 Cod de procedură civilă.

Apelul este nefondat.

Din modul de redactare a considerentelor hotărârii atacate, rezultă cu claritate punctul de vedere al instanţei de fond asupra pretenţiilor deduse judecăţii şi apărărilor pârâtei. Aceasta, printr-un raţionament juridic de sinteză, a analizat toate aspectele invocate de părţi şi a motivat soluţia, atât în fapt, cât şi în drept, respectând dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b din Cod procedură civilă, potrivit cărora, conţinutul hotărârii trebuie să cuprindă ”considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Din economia textului precitat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, toate aceste aspecte regăsindu-se în conţinutul sentinţei apelate.

 Susţinerile apelanţilor referitoare la interpretarea eronată de către instanţa de fond a prevederilor contractuale, raportate la legislaţia privind protecţia consumatorilor, sunt neîntemeiate.

 În esenţă, reclamanţii au solicitat îngheţarea cursului de schimb valutar la data încheierii contractului, stabilirea unei dobânzi de 4,2% pe an, cu consecinţa adaptării contractului la credit la cele solicitate şi restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze, precum şi constatarea caracterului abuziv al clauzei menţionate la art. 6.5 din contract privind ordinea de stingere a datoriilor împrumutaţilor către bancă.

 În raport de data încheierii contractului, respective 16.07.2007, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011 efectele contractului sunt supuse Codului civil din 1864, iar în raport de art. 26 alin.1 din Codul de procedură civilă puterea doveditoare a probelor este subordonată Codului civil din 1864 şi celor ale Codului comercial, precum şi conform dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Atât în hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014, în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai (pct. 51), cât şi în hotărârea pronunţată la data de 26.02.2015, în cauza C – 143/13, Matei (pct. 53 şi 72), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că revine instanţei naţionale dreptul de a aprecia, „având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut, precum şi contextul său juridic şi factual” (pct. 51 din hotărârea pronunţată la data de 30.04.2014 în cauza C – 26/13, Kásler şi Káslerné Rábai) dacă o clauză reglementează sau nu un element esenţial al prestaţiei debitorului şi dacă aceasta a fost redactată în mod clar şi inteligibil.

Clauzele denunţate de reclamanți ca având caracter abuziv, referitoare la riscul valutar vizează modul în care debitorul principal trebuie să îndeplinească obligaţia de plată a ratelor. Aceste clauze ţin de aplicarea şi prevederea, în mod expres, în cuprinsul contractului dintre părţi, a regulii de drept comun privind riscul aprecierii/deprecierii monedei de împrumut, potrivit căreia orice modificare a cursului de schimb este suportată de cel căruia i se opune (în speţa de faţă, deprecierea este suportată de reclamanţi).

 Tribunalul reţine că acest fapt era cunoscut de către reclamanţi la data încheierii convenţiei de credit sau cel puţin trebuia cunoscut, reclamanţii fiind obligaţi la a depune un minim de diligenţă şi de interes în lecturarea contractului încheiat cu banca. Referitor la aprecierea cursului francului elveţian, instanţa reţine că această creştere a fost determinată de un context internaţional, străin de vreo acţiune sau inacţiune a băncii, clauzele în discuţie nefiind modificate unilateral de către pârâtă.

 De asemenea, se impune a fi reţinut şi faptul că este de notorietate aspectul că, la acordarea oricărui împrumut în valută de către orice persoană fizică sau juridică, se suportă un risc valutar, cuantumul său diferind în funcţie de moneda în care se acordă creditul şi de evoluţia sa pe piaţa financiară. Astfel, reclamanții nu au fost obligați să se supună unor condiţii contractuale despre care nu ar fi avut posibilitatea reală de a lua la cunoştinţă la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligaţiilor lor.

Referitor la posibilitatea de suportare a riscului valutar, această prevedere nu poate fi apreciată în sine ca fiind imprecisă şi abuzivă, ci urmează ca în concret, în cazul suportării riscului, să se aprecieze de către instanţă, de la caz la caz, dacă acest risc a fost sau nu determinat de o situaţie subiectivă, sau în mod obiectiv, general valabil pentru toţi clienţii băncii. În plus, instanţa va aprecia de la caz la caz dacă suportarea riscului se face doar de către împrumutat sau şi de către bancă.

 În speţa de faţă, nu s-a reclamat că vreo anume modificare a cursului valutar ar fi fost nejustificată, ci s-a invocat că este vorba despre o clauză abuzivă în mod generic. Banca nu a impus reclamanţilor suportarea riscului valutar, iar în cazul în care cursul CHF-RON ar fi scăzut, riscul ar fi fost suportat în egală măsură de către pârâtă, menţinându-se aceeaşi valoare a ratei, la cursul valutar existent de la data plăţii.

 Totodată, banca nu a impus nici un curs de schimb reclamanţilor. La data scadentă a ratei lunare, aceştia sunt obligaţi să depună suma datorată în franci elveţieni, deoarece suma împrumutată a fost acordată în franci elveţieni (conform art. 1.2., limita creditului acordat a fost de 57.250,00 CHF) şi, conform înţelegerii părţilor, rambursarea se face în aceeaşi monedă.

 Pe de altă parte, la momentul încheierii contractului de credit nu se putea stabili evoluţia viitoare a valorii francului elveţian, respectiv a caracterului viitor ascendent sau descendent al cursului valutar de schimb CHF-RON, pentru a putea fi imputată băncii pârâte o lipsă de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului. Caracterul abuziv al unei clauze contractuale raportat la prevederile legale se stabileşte nu prin raportare la obligaţia de informare, ci prin raportare la obligaţia de negociere şi la obligaţia de necauzare a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Ori, reclamanţii au acceptat toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul.

Clauzele contractuale ce prevăd rambursarea în moneda în care s-a acordat creditul, adică în franci elveţieni, nu este nelegală/abuzivă, ci constituie doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar. Prin urmare, nu este vorba despre o sarcină plasată nelegal/abuziv asupra consumatorului, ci despre o consecinţă firească a principiului nominalismului monetar, care înseamnă, în esenţă, că, în cazul contractelor de împrumut a unei sume de bani, debitorul este obligat să restituie aceeaşi sumă de bani în aceeaşi valută primită.

 Acordarea de credite în valută şi încasarea ratelor de credit în valută nu încalcă principii ale regulamentului valutar, întrucât acestor tipuri de operaţiuni li se aplică dispoziţiile art. 2 şi art. 3 coroborate cu art. 1 lit. d) din Anexa 1 (Nomenclator) ale Regulamentului nr. 4/2005 privind regimul valutar. Totodată, reglementări precum Norma B.N.R. nr. 10/2005, Norma B.N.R. nr. 20/2006, Regulamentul B.N.R. nr. 3/2007, au stabilit cadrul în care se pot acorda credite către consumatori, fără limitări din perspectiva monedei în care se acordă creditele.

 În ceea ce priveşte solicitarea de aplicare a cursului de schimb CHF-RON de la data încheierii contractului de credit, instanţa de fond a reţinut corect faptul că aceasta este contrară clauzelor cuprinse în contractul de credit.

  Astfel, având în vedere că, în speţă, creditul a fost acordat de către banca pârâtă în franci elveţieni, în conformitate cu prevederile art. 1584 Cod civil din 1864 (aplicabil în speţă în temeiul art. 3 şi art. 102 din Legea nr. 71/2011), obligaţia principală a împrumutaţilor este aceea de a restitui la scadenţă lucruri de acelaşi gen, aceeaşi cantitate şi de aceeaşi calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii lucrurilor dintre momentul încheierii contractului şi acela al plăţii.

 Prin urmare, întrucât creditul a fost acordat în moneda ,,CHF’’, la scadenţă trebuie să fie restituită suma împrumutată în aceeaşi monedă, indiferent de scăderea sau sporirea valorii monedei, conform principiului nominalismului monetar consacrat expres de art. 1578 Cod civil din 1864, care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar în cazul intervenirii unei creşteri sau scăderi a preţului monedelor, înainte de a sosi data plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, nefiind obligat a restitui această sumă decât în moneda aflată în curs în momentul plăţii.

 Creditul în litigiu a fost acordat  în CHF, astfel încât şi rambursarea acestuia se va face în moneda în care s-a acordat, pe care împrumutaţii o procură la libera sa alegere, fie de pe piaţă (de la casele de schimb, de la alte bănci etc.), fie prin cumpărarea de CHF de la banca împrumutătoare. Astfel, sunt întru totul valabile clauzele contractuale deduse judecăţii care stabilesc că împrumutatul restituie exact ce şi cât a luat cu împrumut, în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), aceasta constituind doar o aplicaţie a principiului nominalismului monetar, iar banca pârâtă nu a impus propriul curs de schimb valutar, procurarea monedei străine fiind la libera apreciere a consumatorilor, astfel încât nu se poate reţine o diferenţă dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine.

Contractul a fost încheiat în CHF la solicitarea expresă a reclamanţilor, fiind semnat prin acordul părţilor, devenind incidente prevederile art.969 Cod civil, cu atât mai mult cu cât împrumutatul nu a solicitat modificarea sau negocierea clauzelor contractuale propuse de pârâtă cu privire la moneda creditului.

O asemenea soluţie ar defavoriza în mod deosebit cealaltă parte contractantă, în speţă pârâta, ceea ce contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000. Practic, apelanţii solicită modificarea contractului de o manieră avantajoasă exclusiv pentru  aceştia, fără a ţine cont şi de interesele/drepturile Băncii ce derivă din convenţia de credit.

Potrivit regulamentului BNR nr.22/2006 privind adecvarea capitalului instituţiilor de credit şi al firmelor de investiţii, o Bancă, dacă se împrumută în CHF, este obligată să acorde credite în CHF suficiente pentru a acoperi activele denominate în CHF, astfel încât poziţia netă dintre ele să nu depăşească 10% din fondurile proprii. În consecinţă, pârâta, acordând finanţări în CHF, trebuie să deţină sume suficiente în aceeaşi monedă, pe care şi le procură inclusiv din rambursările creditelor acordate în CHF.

Fiind vorba de un contract de credit, obiectul acestuia constă în punerea la dispoziţia împrumutatului a unor sume de bani, pentru o anumită perioadă de timp, în schimbul unui anumit preţ. Preţul este format din dobândă şi din comisioane, iar dobânda cuprinde costurile pe care banca le are pentru a putea pune la dispoziţie suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp.

Prin urmare, instanţa trebuie să stabilească dacă ceea ce apelanţii numesc dezechilibru semnificativ este sau nu, în realitate, contraprestaţia pe care banca o primeşte pentru punerea la dispoziţia acestora a unei sume importante de bani pentru o perioadă de 30 de ani. Iar pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi şi obligaţii între care se face comparaţia, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele şi componentele lor.

  Dezechilibrul trebuie să fie caracterizat prin compararea tuturor drepturilor şi obligaţiilor părţilor. Ori, contractul de credit încheiat cu reclamanţii prevede nu numai dreptul băncii de a beneficia de clauzele de natura celor analizate, dar şi obligaţia acesteia de a pune deîndată la dispoziţia consumatorilor o sumă importantă, ce urmează a fi restituită într-un interval de timp îndelungat (30 de ani). Ca atare, aprecierea dezechilibrului trebuie să ia în calcul şi dreptul consumatorului de a primi deîndată suma ce urmează a fi achitată într-o perioadă lungă de timp. În plus, pe lângă obligaţiile directe asumate de părţi prin convenţiile de credit, există şi o serie întreagă de obligaţii pe care banca le are faţă de ceilalţi actori ai pieţei financiare şi care pun la dispoziţie sumele necesare asigurării plăţii imediate a acestor credite de consum. Pentru fiecare convenţie de credit, banca este obligată să se împrumute pentru suma respectivă de la altă bancă, costul acestui împrumut urmând a fi transferat ulterior în sarcina consumatorilor.

 Aşadar, aprecierea caracterului semnificativ al dezechilibrului nu poate fi realizată independent de aprecierea individuală, în fiecare caz în parte, a drepturilor şi obligaţiilor globale ale fiecărei părţi, iar în cauza de faţă, raportat la obligaţiile ce incumbă Băncii, sumele pe care aceasta le-a pus la dispoziţia reclamanţilor şi intervalul de timp îndelungat acordat debitorilor pentru restituirea împrumutului (30 de ani), în mod legal prima instanţă a apreciat că dispoziţiile inserate în convenţia de credit, referitoare la plata dobânzii  nu sunt de natură să dea naştere unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Protecţia instituită de Legea nr.193/2000 şi celelalte prevederi în materia protecţiei consumatorului nu au scopul de a deforma contractul încheiat de consumator cu banca sub aspectul cauzei sau obiectului contractului, cu atât mai puţin pentru a obţine un avantaj economic al consumatorului, pe care apelanţii tind să îl obţină, urmărind în fapt exonerarea  (prin intermediul instanţei) de obligaţia principală asumată de restituire a creditului în CHF, moneda în care a fost contractat, încălcându-se prin aceasta principiul autonomiei de voinţă a părţilor consacrat de art.969 C.civ. şi cel al nominalismului monetar instituit de art.1578 Cod civil de la 1864.

 Legislaţia protecţiei consumatorului reprezintă un instrument de asigurare a unui echilibru juridic între părţile semnatare ale unei convenţii de credit, iar nu a unui echilibru economic, costurile produselor/serviciilor, inclusiv al celor din domeniul financiar-bancar fiind stabilite pe baza principiului cererii şi ofertei, neexistând nici o normă legală care să oblige Banca să primească suma în lei la cursul de schimb de la data acordării creditului în schimbul valutei acordate împrumutaţilor, care se rambursează în rate pe durata a 30 de ani.

 De altfel, prin această solicitare, apelanţii pretind modificarea unei obligaţii esenţiale, solicitând instanţei să intervină în însăşi cauza contractului de credit, aspect ce excede protecţiei oferite de prevederile Legii nr.193/2000.

 Nici dispoziţiile art. 6.5 din contract nu pot fi considerate abuzive deoarece acestea se referă la ordinea de stingere a obligaţiilor debitorilor, ordine stipulată de art. 1111 Cod civil de la  1864 (legea aplicabilă contractului de credit) care reglementează imputaţia plăţii.

În legătură cu celelalte clauze indicate de reclamanţi, referitoare la calcularea dobânzii şi plata comisioanelor analizate, urmare încheierii actului adiţional nr. 1/09.07.2014 şi alinierii prevederilor contractuale la prevederile O.U.G. nr. 50/2010, criticile reclamanţilor au rămas fără obiect, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond.

Prin acelaşi act adiţional, părţile au convenit să modifice prevederile contractului de credit privind marja fixă de dobândă, în sensul că, începând cu actul adiţional, marja aplicabilă creditului se diminuează cu 2 puncte procentuale şi este de 4,2% puncte procentuale pe an, astfel încât dobânda creditului este formată din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja menţionată.

Privitor la celelalte capete de cerere, instanţa de fond a stabilit în mod legal  faptul că, acestea sunt indisolubil legate între ele, respingerea primelor capete de cerere determinând şi respingerea celorlalte capete de cerere accesorii.

 Deşi intimata a solicitat, în cuprinsul întâmpinării, obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată, nu au fost depuse la dosar înscrisuri doveditoare privind efectuarea în mod real a unor astfel de cheltuieli, instanţa urmând a respinge această solicitare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii B. D. M. şi B. M., ambii cu domiciliul în, împotriva sentinţei civile nr.2362 din 30.06.2015 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ, în contradictoriu cu pârâta P. B. R. S.A., cu sediul în.

Respinge cererea pârâtei P. B. R. S.A. de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare