Contestaţie Legea nr. 77/2016. Analizarea teoriei impreviziunii în cazul contractului de credit în moneda Euro. Riscul supra-adăugat nu poate fi reprezentat de fluctuaţia cursului de schimb euro-leu, valorile acestuia în perioada de referinţă (15.08.200

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, la data de XX.XX.2016, sub număr unic A/299/2016*, având ca obiect „contestaţie creditor Legea 77/2016”, contestatorul B.T., în contradictoriu cu intimații S.D.S. şi S.L.G., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă contractului de credit nr. A/2008; că notificarea de dare în plată înregistrată la sediul băncii sub nr. B/2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, cu consecinţa repunerii părţilor în situaţia anterioară comunicării Notificării nr. B/2016, înţelegând totodată să susţină şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Art. 1 alin. 3, Art. 3, Art. 5 alin. 2, Art. 10 şi 11 din acelaşi act normativ.

În motivarea cererii, contestatoarea a învederat că la data de XX.XX.2008 între V.R., în calitate de împrumutător, pe de o parte şi intimaţii S.D.S. şi S.L.G., în calitate de împrumutaţi şi garanţi pe de altă parte, a fost încheiată convenţia de credit nr. A/2008, prin care s-a pus la dispoziţia acestora o linie de credit în valoare de 157500 euro. Conform dispoziţiilor Art. 1 lit. a/Contract, destinaţia creditului a fost de refinanţare a unui alt împrumut. În vederea garantării restituirii acestui împrumut, părţile au convenit, conform dispoziţiilor Art. 7/Contract, la instituirea unei ipoteci de rang II asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. 14, situat în Bucureşti....., cu număr cadastral xxx/14 şi înscris în CF nr. Y. În acest s-a încheiat şi Contractul de garanţie imobiliară autentificat sub nr. C/2008 de BNP.

A mai arătat contestatoarea faptul că prin Încheierea nr. XY/2015 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj , în dosarul civil nr. XX/XX/2015 a fost admisă cererea de fuziune prin absorbţie dintre B.T. şi V SA, întreg portofoliul de creanţe fiind preluat de către societatea bancară contestatoare.

La data de XX-XX.2016, B.T. a primit şi înregistrat notificarea de dare în plată nr. B/2016, în cuprinsul căreia intimaţii şi-au expus intenţia de a stinge datoria izvorâtă din contractul de credit antemenţionat, prin darea în plată a imobilului asupra căruia a fost constituită ipoteca de rang II. Cu privire la îndeplinirea condiţiilor de formă impuse de dispoziţiile Art. 4 din Legea nr. 77/2016, contestatoarea a susţinut că notificarea nu a fost însuşită de consumatori, nefiind semnată personal de aceştia, ci de avocatul angajat. De asemenea, consumatorii nu au făcut dovada destinaţiei de locuinţă a imobilului cu care s-a garantat restituirea împrumutului şi nici nu au probat că nu au suferit în trecut condamnări definitive în legătură cu creditele.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Art. 7 din Legea nr. 77/2016, Art. 30 şi urm. C.Civ.

În dovedirea cererii, contestatoarea a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Cererea a fost legal timbrată, conform dispoziţiilor Art. 27 din OUG 80/2013.

În termenul legal, prevăzut de dispoziţiile art. 201 alin. 1 NCPC, intimaţii au depus întâmpinare, în cuprinsul căreia au învederat în esenţă, că Notificarea înregistrată sub nr. B/2016 îndeplineşte toate condiţiile de formă pentru valabilitatea sa, dat fiind că potrivit dispoziţiilor Art. 91 alin. 1 din Statutul profesiei de avocat coroborat cu dispoziţiile Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 51/1995, avocatul are puterea de a reprezenta clienţii persoane fizice în faţa oricăror persoane juridice, astfel că în baza mandatului de reprezentare primit, acesta efectuează acte juridice în numele şi pe seama clientului. În aceste condiţii, Notificarea transmisă de intimaţi contestatoarei, semnată de avocatul angajat, urmare a semnării contractului de asistenţă juridică nr. XX/2016, este pe deplin valabilă şi produce efectele juridice prevăzute de lege între reprezentat şi Bancă.

În privinţa condiţiilor de fond necesar a fi îndeplinite la momentul înregistrării notificării de dare în plată, intimaţii au învederat că sunt consumatori, în sensul consacrat de dispoziţiile Art. 2 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât la data încheierii contractului au acţionat în scopuri exclusiv personale, străine de orice activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar Banca este instituţie de credit care a acţionat în exercitarea propriei activităţi comerciale. Au mai învederat intimaţii că suma împrumutată este cea stabilită în mod expres prin Contractul de credit , fiind mai mică decât valoarea maximă admisă de lege, iar imobilul adus drept garanţie are destinaţia de locuinţă. Totodată, intimaţii nu au suferit niciun fel de condamnări penale definitive, în legătură cu creditul acordat. Au mai susţinut intimaţii inadmisibilitatea cererii de sesizare a CCR cu excepţia de neconstituţionalitate invocată şi motivată de B.T., aceasta fiind în esenţă neîntemeiată.

În drept, întâmpinarea a fost motivată pe dispoziţiile Art. 181, 185 alin. 1, 197 NCPC, Legea nr. 77/2016, OUG 80/2013, Legea nr. 287/2009, Art. 5 şi 118 din Legea nr. 71/2011.

În dovedirea apărărilor expuse, intimaţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 03.10.2016 Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dispus sesizarea CCR cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Art. 1 alin. 3, Art. 3, Art. 5 alin. 2, Art. 10 şi 11 din Legea nr. 77/2016.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Între părţi a fost încheiat contractul de credit nr. A/2008 având ca obiect accesarea unui împrumut în valoare totală de 157.500 euro, în scopul refinanţării unui alt împrumut acordat de V(filele 20-26). Potrivit dispoziţiilor Art. 1 lit. d /Contract, linia de credit a putut fi accesată într-o tranşă unică, prin creditarea cu întreaga sumă a contului curent, suma de 157.500 euro fiind utilizată astfel: suma de 299.999,16 lei a fost transferată prin ordin de contract direct în contul deschis în vedere stingerii creditului iniţial, iar în situaţia în care suma acordată cu titlu de împrumut ar fi depăşit suma refinanţată, diferenţa de 72.272,96 euro a rămas blocată în cont până la prezentarea adresei prin care s-a confirmat închiderea creditului refinanţat. În convenţia părţilor a fost prevăzută o perioadă de rambursare a împrumutului de 360 luni. În cuprinsul dispoziţiilor Art. 7/Contract, instituţia bancară a condiţionat acordarea creditului de constituirea tuturor garanţiilor, respectiv a garanţiei reale imobiliare de rang II asupra imobilului situat în Bucureşti, Sector 1 şi înscris în CF nr. Y.

La data de XX.XX.2008 părţile au încheiat şi contractul de garanţie reală imobiliară având ca obiect constituirea în favoarea creditorului a unei ipoteci de rang II asupra apartamentului nr. 14, situat în Bucureşti, .., acesta fiind autentificat sub nr. 2434 de BNP, …. (filele 18-19).

Prin Notificarea adresată contestatoarei B.T. şi înregistrată la sediul acesteia sub nr. B/2016  la data de XX.XX.2016, intimaţii S.D.S. şi S.L.G., reprezentaţi convenţional de Cabinet de avocat „G.D.”, a invitat-o pe contestatoare la data de XX.XX.2016, în intervalul orar 11.00-12.00 şi 18.07.2016, în intervalul orar 11.00-12.00, la SPN,  în vederea încheierii actului translativ de proprietate prin care se stinge orice datorie a împrumutatului izvorâtă din Contractul de credit nr. A/2008, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 77/2016, menţionând că bunul cu privire la care va transmite dreptul de proprietate către creditor îl reprezintă bunul cu care a fost garantat împrumutul acordat în favoarea acestuia în temeiul Contractului de garanţie reală imobiliară nr. C/2008 (filele 14-17).

Potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, în vederea aplicării acestei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4. 

În conformitate cu art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă; d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

În privinţa îndeplinirii condiţiilor de formă prevăzute de dispoziţiile Art. 4 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, instanţa constată că intimaţii S,D,S, şi S.L.G. au calitatea de consumator, astfel cum aceasta a fost definită în cuprinsul dispoziţiilor Art. 1 alin. 1 şi 2 („consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”) coroborat cu dispoziţiile Art. 2 alin. 1 din legea nr. 193/2000 şi Art. 2.2 din OG 21/1992, în cuprinsul cărora se specifică faptul că „prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. În acest sens, instanţa constată că din cuprinsul contractului de credit nu rezultă că împrumutul ar fi fost contractat în vederea realizării vreunui obiect de activitate de natură comercială, industrială sau de producţie, artizanală sau liberală, ci în scopul refinanţării unui alt credit contractat la aceeaşi instituţie bancară.

În acord cu dispoziţiile Art. 4 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr. 77/2016 creditul contractat de către intimaţi de la instituţia bancară are o valoare ce se situează sub pragul maximal de 250.000 euro, prevăzut de legiuitor şi a fost destinat refinanţării unui alt credit contractat la aceeaşi instituţie bancară, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor Art. 1 lit. a şi d/Contract. În scopul refinanţării, urmare a obţinerii noului împrumut, instanţa constată că intimaţii au garantat linia de credit obţinută cu imobilul apartament nr. 14, situat în Bucureşti, Sector 1, constituind în favoarea instituţiei bancare o ipotecă de rang secund. Imobilul adus în garanţie are destinaţia de locuinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul adeverinţei nr. xx/.2016 eliberată de Asociaţia de Proprietari (fila 124), în sensul dispoziţiilor Art. 2 lit. a din legea nr. 114/1996 („construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii”). Noţiunea de „destinaţie de locuinţă” prevăzută de dispoziţiile Art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016 trebuie să fie raportată la ceea ce semnifică locuinţa familială, respectiv locaţia în care consumatorul locuieşte în mod efectiv cu familia sa, or, din probele administrate rezultă că intimaţii locuiesc în mod efectiv în apartamentul adus în garanţie (certificatul de atestare fiscală eliberat de DTIL Sector 1 Bucureşti, din cuprinsul căruia rezultă că intimaţii sunt plătitori de impozit pe proprietate doar în privinţa imobilului adus în garanţie, nemaideţinând în proprietate şi alte imobile, adeverinţa eliberată de Asociaţia de Proprietari, extrasul de CF nr. AA-AA/2016 provenit din conversia pe hârtie a CF vechi nr. Y – anexa 1 la partea I – fila 175-176).

Totodată, din cuprinsul fişei de cazier comunicată la dosarul cauzei de către IGPR – Direcţia Cazier Judiciar, statistică şi evidenţă operativă, instanţa reţine că intimaţii S.D.S. şi S.L.G. nu au fost condamnaţi penal în mod definitiv pentru nicio categorie de infracţiuni în legătură cu creditul pentru care s-a formulat notificarea de dare în plată (filele 91-92).

De asemenea, notificarea nr. B/2016 a fost transmisă instituţiei bancare prin intermediul cabinetului de avocat ce asigura asistenţa şi reprezentarea intimatului, la acea dată. Prin prisma dispoziţiilor Art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, instanţa va cenzura susţinerile contestatoarei potrivit cărora notificarea nu ar îndeplini condiţia de formă impusă de textul de lege antemenţionat, aceasta nefiind semnată de către consumatori. Astfel, s-a susţinut că nu se poate considera că debitorii împrumutaţi şi-ar fi exprimat în mod nemijlocit intenţia de a stinge datoria contractată prin darea în plată a imobilului garanţie, din moment ce notificarea a fost semnată şi înaintată instituţiei bancare de către reprezentantul convenţional al acestora. O astfel de teză nu poate fi acceptată, în condiţiile în care intimaţii debitori au semnat un contract de asistenţă juridică cu avocatul titular al Cabinetului de avocat „G.D.”, apărătorului fiindu-i recunoscută de către lege abilitatea de a asigura „asistenţă şi reprezentare juridică în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor cu atribuţii jurisdicţionale, a notarilor publici şi a executorilor judecătoreşti, a organelor administraţiei publice, a instituţiilor şi a altor persoane juridice, pentru apărarea şi reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor”, conform dispoziţiilor Art. 91 alin. 1/Statutul profesiei de avocat. Această ipoteză este pe deplin susţinută şi de prevederile dispoziţiilor Art. 108 alin. 1/Statut, conform cărora „dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia”. Dat fiind că instituţia bancară nu a susţinut niciun moment că intimaţii nu ar fi încheiat în mod efectiv un contract de asistenţă juridică cu semnatarul notificării, instanţa apreciază că apărătorul a acţionat în numele şi pe seama clienţilor intimaţi, întocmind notificarea de dare în plată şi înregistrând-o la instituţia bancară creditoare, efectele acestui act juridic neputându-se produce decât în considerarea patrimoniului debitorilor.

În concluzie, instanţa constată că în privinţa intimaţilor, condiţiile formale prevăzute de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor Art. 4 alin. 1 şi Art. 5 alin. 1 din legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, apar a fi îndeplinite în mod cumulativ.

Analizând, în continuare, notificarea de dare în plată nr. B/2016 înaintată de către intimati creditorului lor, prin prisma condiţiilor de fond impuse de legiuitor prin reglementarea cuprinsă de legiuitor în dispoziţiile Art. 11 din acelaşi act normativ, instanţa reţine următoarele:

În acord cu dispoziţiile Art. 11 din legea nr. 77/2016 „în vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată”.

Totodată, prin Decizia nr. 623/25.10.2016,  Curtea Constituţională a României a decis, printre altele, că prevederile dispoziţiilor Art. 11 teza I raportate la dispoziţiile Art. 3 teza II, Art. 4, Art. 7 şi 8 sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Astfel, în privinţa scopului legii, Curtea Constituţională a concluzionat că acesta este definit de reglementarea acelor situaţii apărute în urma crizei economice din pricina căreia anumite categorii de debitori au intrat în incapacitate de plată, fiind astfel în imposibilitatea obiectivă de a-şi onora obligaţiile financiare asumate prin convenţiile de credit.

În acelaşi sens, instanţa constată că acest argument a fost prezentat de către legiuitor şi în expunerea de motive ce a însoţit actul normativ în discuţie, adoptarea sa fiind determinată de ideea de echitate şi împărţire a riscurilor contractuale în executarea obligaţiilor asumate prin contractele de credit, de către consumatori, problema esenţială de drept rezidând în concilierea efectelor principiului fundamental de drept civil „pacta sunt servanda” cu cele specifice acestui nou mod de stingere a obligaţiilor de plată consacrat prin Legea nr.77/2016.

Potrivit acestui principiu, odată încheiat cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate, contractul trebuie să fie executat în forma în care a fost negociat şi semnat, acesta impunându-se părţilor cu putere de lege, care sunt astfel obligate să execute întocmai şi cu bună-credinţă conţinutul său. În aceste condiţii, singura modalitate prin care efectele contractului pot fi modificate o constituie tot acordul părţilor, ca şi expresie a autonomiei lor de voinţă.

Din punct de vedere al legii aplicabile Contractului de credit nr. A/2008, aceasta este stabilită prin dispoziţiile Art. 5 alin. 1 cu referire la dispoziţiile Art. 102 alin. 1 din legea nr. 71/2011, respectiv „dispoziţiile Codului civil nou se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare şi contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa”.  Astfel, dispoziţiile legale aplicabile contractului de credit sunt cele aflate în vigoare la data încheierii sale, în speţă codul civil din 1864 şi actele normative care reglementează activitatea de creditare.

În explicitarea efectelor dispoziţiilor Art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea Constituţională a făcut trimitere la existenţa în practica judiciară şi doctrina creată sub imperiul Codului Civil de la 1864 a posibilităţii aplicării teoriei impreviziunii, în situaţia în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. Astfel, sub regimul Codului civil de la 1864 teroria impreviziunii îşi găsea fundamentul în cuprinsul dispoziţiilor Art. 970 care stipulau faptul că „convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă...ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obieciul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

În acest temei, dispoziţiile contractuale care au dat naştere unor obligaţii excesiv de oneroase în sarcina debitorului, într-un context social-economic ce se circumscrie unei stări excepţionale, pot fi adaptate în mod adecvat la noua realitate, în măsura în care s-a produs un risc care poate fi circumscris impreviziunii. Despre acest risc Curtea Constituţională a afirmat că trebuie să fie unul supra-adăugat, de natură să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice şi evaluarea acestuia trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analizarea cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor, a valorii prestaţiilor stabilite în contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului, precum şi a noilor condiţii economice de natură să denatureze atât voinţa părţilor cât şi utilitatea socială a contractului.

În doctrina juridică veche, impreviziunea a fost definită ca fiind prejudiciul pe care îl suferă una dintre părţile cocontractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestaţiile şi contraprestaţiile celeilalte părţi, în cursul executării contractului, dezechilibrul fiind cauzat fie de conjunctura economică fie de fluctuaţiile monetare. Aceasta este analizată de către instanţa de judecată, ori de câte ori părţile nu au negociat în cuprinsul convenţiilor clauze de indexare, de revizuire sau de hardship.

Deşi impreviziunea nu a avut o reglementare proprie sub regimul vechiului cod civil, practica judiciară analizând-o prin prisma dispoziţiilor Art. 970 C.Civ., instanţa va avea în vedere în analiza acestei teorii, raportat la contractul încheiat între părţi şi care a generat notificarea băncii privind darea în plată a imobilului adus cu titlu de garanţie a împrumutului, examinarea îndeplinirii condiţiilor constând în: 1) schimbarea împrejurărilor intervenite după încheierea convenţiei, 2) întinderea acestor modificări care nu au fost şi nici nu ar fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data perfectării acordului de voinţe, 3) neasumarea de către debitor a riscului schimbării împrejurărilor într-un mod rezonabil şi 4) încercările debitorului de a renegocia adaptarea rezonabilă şi echitabilă a contractului manifestate într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă.

În analizarea teoriei impreviziunii în ceea ce priveşte Contractul de credit nr. A/2008 încheiat între părţile litigante, prin prisma primei condiţii acceptată în doctrina şi practica veche (Decizia CSJ nr. 112/2003 nepublicată) şi consacrată în dispoziţiile Art. 1271 din NCC,  instanţa constată că împrumutatii nu au notificat instituţiei bancare modificările intervenite în situaţia lor financiară, până la data expedierii solicitării de dare în plată. Astfel, impreviziunea a fost admisă în practica judiciară ca şi soluţie în cazul contractelor având ca obiect obligaţii pecuniare succesive, de lungă durată, clauza „rebus sic stantibus” fiind subînţeleasă, în condiţiile în care s-a considerat că darea consimţământului a fost subordonată presupunerii că circumstanţele economice care au existat la momentul perfectării acordului de voinţă se vor menţine pe toată perioada derulării contractului. Sub acest aspect, instanţa reţine că în perioada septembrie 2014- decembrie 2015, intimaţii au înregistrat întârzieri la plata ratelor scadente cuprinse între o zi şi 14 zile (situaţia rambursării creditului depusă la filele 150), valoarea de plată înscriindu-se în marja 1006,29 euro (luna septembrie 2014)  – 753,14 euro (luna decembrie 2015). Astfel, intimaţii au de achitat lunar o sumă reprezentând echivalentul a 3390,34 lei, cuantumul fiind justificat şi de valoarea considerabilă a împrumutului contractat (157.500 euro). Din cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub numărul A la data de XX.XX.2001, instanţa constată că intimaţii debitori au achiziţionat imobilul ce face obiectul ipotecii de rang II, la preţul de 19.250 USD (la nivelul anului 2001, când preţurile pe piaţa imobiliară erau mai mult decât accesibile). La data de XX.XX.2008, când au solicitat V acordarea împrumutului de 157.500 euro, intimaţii mai aveau în derulare un credit în valoare de 299.999,16 RON, echivalentul a 84547,29 euro (paritatea euro/leu la data de 15.08.2008 fiind de 1 euro – 3,5483 lei) care ar fi fost accesat, potrivit propriilor susţineri, pentru renovarea şi reamenajarea imobilului achiziţionat în 2001. Acest împrumut a fost stins ca urmare a refinanţării contractate prin convenţia de credit nr. D/2008, iar restul sumei de 72272,96 euro a fost utilizată de debitori în vederea acoperirii unor cheltuieli personale curente. La momentul încheierii contractului de credit, intimaţii şi-au dovedit bonitatea în vederea obţinerii unui împrumut cu o valoare deloc neglijabilă, aceştia mizând pe venituri din salarii în valoare netă lunară de 16858 lei şi chiar de 132537 lei (luna aprilie 2009), astfel cum se reţine din cuprinsul fişelor fiscale aferente anilor 2008 şi 2009, apreciind în mod nerezonabil că această situaţie financiară s-ar putea menţine pe întreaga perioadă de rambursare a creditului. Este real faptul că debitorii intimaţi au accesat aceste împrumuturi într-o perioadă cunoscută în contextul naţional ca fiind de „boom economic şi imobiliar”, însă pregătirea profesională a acestora ar fi justificat adoptarea unui comportament  prudent, creşterea explozivă a pieţei imobiliare şi a mediului de afaceri fiind artificială şi nesusţinută economic, ea fiind generată, conform opiniei specialiştilor în economie, de infuzia externă de capital, generată de plasarea unor sume considerabile în valută de către cetăţenii români cu contracte de muncă în UE. În acest context, comportamentul economic al intimaţilor a fost unul supraevaluat şi situaţia creată nu se circumscrie tezei conform căreia impreviziunea ar trebui analizată prin prisma modificărilor  care nu au fost şi nici nu ar fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data perfectării acordului de voinţe. Din punctul de vedere al instanţei, intimaţii ar fi putut avea în vedere, în mod rezonabil, la data încheierii contractului de credit, faptul că valoarea considerabilă a împrumutului ar fi generat şi costuri lunare pe măsură, care la un moment dat nu ar mai fi putut fi susţinute într-o manieră care să nu creeze stres economic.

Totodată, pe perioada rambursării împrumutului, conform clauzelor contractuale agreate de părţi, intimaţii nu au notificat modificarea situaţiei financiare care a fost avută în vedere de către creditor la data acordării creditului, aducând la cunoştinţa instituţiei bancare acest aspect abia la momentul expedierii notificării de dare în plată, astfel cum rezultă din situaţia rambursării creditului depusă de către contestatoare la dosar. Din acest punct de vedere, instanţa constată că intimaţii nici măcar în cuprinsul notificării de dare în plată nu au învederat instituţiei de credit situaţia de excepţie care ar fi generat imposibilitatea obiectivă viitoare de a rambursa creditul, în condiţiile în care acesta a fost obţinut şi negociat, limitându-se la a invoca îndeplinirea condiţiilor formale prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor Art. 4 alin. 1 din legea nr. 77/2016. În mod evident, sub acest aspect, notificarea nu răspunde scopului legii, astfel cum acesta a fost definit în expunerea de motive  a actului normativ şi explicat în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/25.10.2016, darea în plată ca mod special de stingere a obligaţiilor asumate, neputându-şi produce efectele prevăzute de lege „de plano”, prin simpla transmitere a intenţiei debitorului către creditorul său, o astfel de interpretare devenind contrară dispoziţiilor Art. 11 alin. 1 din legea nr. 77/2016.

În concluzie, instanţa constată că debitorii nu au încercat printr-o notificare prealabilă, renegocierea clauzelor care ar fi generat dezechilibrul contractual semnificativ şi de natură a-i plasa pe aceştia în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile de plată, „însă nu din perspectiva unei încapacităţi absolute de acoperire a creanţei ci prin prisma aducerii sale într-o postură economică extrem de deficilă, similară falimentului” (Teoria impreviziunii – pag. 342, paragraf II – Drept Civil. Obligaţiile. Contractul – Ioan Adam).

În continuare, instanţa apreciază că şi în situaţia prevederii în contractul de credit a unei clauze de imprevizibilitate, aceasta nu şi-ar fi putut produce efectele specifice, în condiţiile în care dispoziţiile Art. 1085 C.Civ. 1864 dispun că „debitorul nu raspunde decat de daunele-interese care au fost prevazute sau care au putut fi prevazute la facerea contractului, cand neindeplinirea obligatiei nu provine din dolul sau”. În mod evident, concepţia legiuitorului expusă în cuprinsul Art. 1085 are la bază efectele specifice principiului nominalismului monetar care presupun că puterea de plată a banilor rămâne neschimbată, debitorul fiind obligat să plătească numai suma nominalizată în contract, conform dispoziţiilor Art. 1578 C.civ. 1864 („Obligatia ce rezulta din un imprumut in bani este totdeauna pentru aceeasi suma numerica aratata in contract. Intamplandu-se o sporire sau o scadere a pretului monedelor, inainte de a sosi epoca platii, debitorul trebuie sa restituie suma numerica imprumutata si nu este obligat a restitui aceasta suma decat in speciile aflatoare in curs in momentul platii”)

În continuare, analizând condiţiile privind schimbarea împrejurărilor intervenite după încheierea convenţiei, 2) întinderea acestor modificări care nu au fost şi nici nu ar fi putut fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil, la data perfectării acordului de voinţe, 3) neasumarea de către debitor a riscului schimbării împrejurărilor într-un mod rezonabil, instanţa constată că riscul supra-adăugat nu poate fi reprezentat  de fluctuaţia cursului de schimb EURO-LEU, valorile acestuia în perioada de referinţă (15.08.2008 – 07.06.2016) fiind cuprinse între 3,5483 lei şi 4,5078 lei, diferenţa de 0,9595 neputând fi asimilată unei creşteri de natură să genereze o situaţie excepţională, imposibil de prevăzut şi de suportat în plan economic.

În privinţa contractelor de credit, în art. 6 din Legea nr. 289/2004, care se afla în vigoare la data încheierii contractului analizat, înainte de încheierea contractului, creditorul are următoarele obligaţii: a) să ofere gratuit consumatorului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare şi un exemplar al proiectului contractului de credit, în momentul solicitării de către consumator a unei oferte de credit; b) să prezinte consumatorului informaţiile complete, corecte şi precise privind contractul de credit avut în vedere; c) să informeze consumatorul despre întreaga documentaţie de credit necesară acordării unui credit, documentaţie care trebuie să cuprindă cel puţin.

Având în vedere că intimaţii au încheiat cu contestatoarea un contract de credit cu garanţie reală imobiliară, dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 190/1999,  prevăd că „la solicitarea unei oferte de credit, instituţia autorizată are obligaţia de a oferi gratuit împrumutatului, pe hârtie sau pe alt suport durabil, un grafic de rambursare şi un exemplar al proiectului contractului de credit”, iar potrivit dispoziţiilor Art. 10 alin. 1 din acelaşi act normativ  „suma creditului acordat poate fi exprimată în contractul de credit ipotecar pentru investiţii imobiliare în lei sau în valută convertibilă şi va fi pusă la dispoziţie împrumutatului eşalonat ori integral. 

Din întreaga reglementare a obligaţiei de informare stabilită de actele normative aplicabile în sarcina instituţiei financiare reiese că aceasta priveşte informarea consumatorului cu privire la conţinutul contractului de credit ce urmează a fi încheiat, cu privire la costurile creditului şi cu privire la documentaţia necesară acordării creditului.

În mod evident intimaţii au avut cunoştinţă de preţul împrumutului acordat, respectiv valoare ratelor lunare de achitat, având în vedere că acest element esenţial al contractului a fost menţionat în clauzele negociate de către consumatori.

Din acest punct de vedere, consumatorii nu îşi pot invoca propria lipsă de diligenţă, constând în faptul că nu au acceptat în mod rezonabil posibilitatea schimbării propriei situaţii financiare, considerând fără temei că veniturile obţinute din salarii s-ar menţine „de plano” la acelaşi nivel cu cel avut în vedere la data contractării împrumutului de 157.500 euro, pe toată perioada de rambursare stabilită la 360 luni.

În mod evident, schimbarea împrejurărilor pe care părţile le-au avut în vedere la momentul încheierii contractului şi care constau, în esenţă, în fluctuaţiile veniturilor nu se circumscriu intervenirii unei situaţii excepţionale care să poată fi asimilată unui risc supra-adăugat, astfel cum a fost definit de către Curtea Constituţională, ci unui risc asumat şi previzibil în condiţiile unui climat economico-social în dinamică (venitul net obţinut de către intimatul S.D.S. la nivelului anului 2008, respectiv de 16858 lei reprezenta contravaloarea a 13 salarii medii pe economie (1282 lei conform datelor afişate de INS)), iar improbabilitatea obiectivă şi rezonabilă a menţinerii unui astfel de câştig salarial pe o durată atât de intinsă în timp a fost dovedită de propria sa situaţie, dat fiind că începând cu luna mai 2009 nu a mai realizat astfel de venituri. Ceea ce doreşte judecătorul fondului să evidenţieze nu este în mod necesar dovedirea unei teze conform căreia este absolut improbabil ca o persoană să aibă acelaşi venit pe o perioadă asimilată celei active pentru o persoană fizică (repsectiv 30 de ani),  ci faptul că este în mod rezonabil şi mai lesne de acceptat varianta în care o persoană realizează venituri în dinamică, în sens negativ sau pozitiv şi care în contextul social şi economic al unei societăţi marcate de ideea de tranziţie ar trebui să plaseze orice consumator diligent pe o poziţie de prudenţă.

În ceea ce priveşte neasumarea de către debitori a riscului schimbării împrejurărilor avute în vedere la momentul încheierii contractului, într-un mod rezonabil datorită posibilităţii intervenirii dezechilibrului contractual semnificativ şi de natură a-i plasa pe aceştia în imposibilitatea de a-şi executa obligaţiile de plată, „însă nu din perspectiva unei încapacităţi absolute de acoperire a creanţei ci prin prisma aducerii sale într-o postură economică extrem de deficilă, similară falimentului”, instanţa a administrat proba cu înscrisuri, solicitând relaţii de la instituţiile publice abilitate cu privire la situaţia financiară şi patrimonială a intimaţilor.

Astfel, din cuprinsul adresei emisă sub nr. XX/07.03.2017 de către DGITL Sector 1 Bucureşti (filele 173-174) rezultă că intimaţii sunt înregistraţi în evidenţele fiscale ca fiind plătitori de impozite pe proprietate pentru imobilul compus din construcţie, în suprafaţă construită de 92,09 mp, cu valoarea de impunere de 207207 lei.

Din adeverinţa de venit emisă de ANAF sub nr. XX/17.02.2017 (fila 167) se reţine că intimatul S.D.S. a realizat la nivelul anului 2015 venituri din salarii în valoare netă de 91164 lei, venituri din dobânzi şi dividende cuprinse între 1 leu şi 4 lei. Totodată, potrivit aceleiaşi adeverinţe instanţa reţine că soţia intimatului a realizat venituri nete medii lunare, în valoare de 2008 lei, precum şi venituri rezultate din dobânzi şi dividende.

În anul 2016, intimatul S.D. a realizat venituri din salarii în valoare netă de 83.567 lei, intimata S.G. nefiind luată în evidenţele fiscale cu niciun fel de venituri.

În mod evident, intimatii nu se află într-o situaţie financiară care să poată fi asimilată stării de faliment, ci cel mult unei situaţii de stres economic, care impune acestora alocarea unui procent de aproximativ 50% din veniturile lunare obţinute achitării datoriilor.

În consecinţă, instanţa apreciază că nici fluctuaţiile monetare ale monedei EURO şi nici cele privind veniturile intimaţilor nu au generat un dezechilibru contractual semnificativ, justificat prin apariţia intempestivă şi de neprevăzut a unui risc supra-adăugat şi de natură să-i plaseze pe debitori într-o situaţie economică extrem de dificilă, similară falimentului. Astfel, simpla variaţie a unor condiţii economice ce au generat o scădere a veniturilor lunare în raport de cele în care s-a contractat împrumutul nu poate justifica invocarea impreviziunii ca temei al stingerii obligaţiilor financiare asumate, prin darea în plată a imobilului adus drept garanţie, în condiţiile Legii nr. 77/2016.

Pentru toate aceste motive, va admite contestaţia formulată de contestator B.T., în contradictoriu cu intimații S.D.S. şi S.L.G., şi pe cale de consecinţă:

Va constata că notificarea nr. B/2016 din data de XX.XX.2016 comunicată contestatorului la data de XX.XX.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Va dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării nr. B/2016 din data de XX.XX.2016 comunicată contestatorului la data de XX.XX.2016.

Va obliga intimatul la plata către contestator a sumei de 20 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru, fiind pe deplin dovedită culpa sa procesuală .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite  contestaţia formulată de contestator B.T., cu sediul în …., în contradictoriu cu intimații S.D.S. şi S.L.G., cu domiciliul procesual ales la CA „G.D.” din …, şi pe cale de consecinţă:

Constată că notificarea nr. B/2016 din data de XX.XX.2016 comunicată contestatorului la data de XX.XX.2016 nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară comunicării notificării nr. B/2016 din data de XX.XX.2016 comunicată contestatorului la data de XX.XX.2016.

Obligă intimatul la plata către contestator a sumei de 20 lei reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă judiciară de timbru.

Cu apel în termen de 15 zile lucrătoare de la comunicare. Cererea se va depune la Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Pronunţată în şedinţa publică din data de  ….

Domenii speta

Spete similare