Competenta teritoriala. Clauza atributivă de competentă inclusă în contractul de credit încheiat anterior intrării în vigoare a C.pr.civ. din 2013 nu poate fi considerată nescrisă în aplicarea art. 126 alin 2 C.pr.civ., dar are natură abuzivă, caracter ap

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 05.07.2016 sub nr. A/325/2016, reclamanţii L.D. şi L.C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.B.R. S.A., ca prin  hotărârea ce se va pronunţa să se constate existenţa clauzelor abuzive prevăzute la art. 3.2 alin. 2 din contractul de împrumut nr. B/18.04.2008, privitoare la modificarea unilaterală a procentelor de dobândă menţionate la Cap. III; să se dispună nulitatea absolută şi eliminarea acestor clauze, considerate ca fiind abuzive în lumina dispoziţiilor Legii nr. 289/2004, în vigoare la data semnării contractului, ale Legii nr. 193/2000, a practicii CJUE, a Î.C.C.J. şi a celorlalte reglementări în vigoare privind protecţia consumatorului; să se constate că banca a majorat dobânda de la valoarea 10,20%, prevăzută la art. III din Contract, la valoarea de peste 11% din 18.11.2008, aşa cum rezultă din tabelul depus la dosar; raportat la petitul 1 al acţiunii, au solicitat obligarea pârâtei la restituirea valorii în CHF a sumelor achitate în plus, peste procentele de dobândă din Contract de la Cap. III, prin majorarea abuzivă a acesteia de către bancă, conform graficului de rambursare şi extrasului de cont, pentru toată perioada, până la data implementării de către bancă a hotărârii definitive, plus dobânda legală aferentă de la data fiecărei plăţi până la data restituirii integrale a sumelor de bani; să se dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente acestei sume; să se constate abuzivă clauza privind comisionul de acordare de 5%, de la art. 4 al Contractului de împrumut pentru nevoi personale nr. B/18.04.2008, şi de 1a Cap. III şi să se dispună nulitatea absolută a acestuia, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea în CHF a sumei plătite cu titlu de comision de acordare, achitat la data de 18.04.2008; să se dispună obligarea pârâtei la plata sumelor de bani menţionate plus dobânda legală calculate de la data fiecărei plată şi până la data restituirii integrate; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile  art. 1 alin 1, art. 3 art. 4, art. 6 şi următoarele din Legea nr. 193/2000, Directiva 13/93, Legea nr. 289/2004, O.U.G. nr. 50/2010, vechiul Cod civil.

În susţinerea cererii, reclamanţii au depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, un set de înscrisuri (filele 16-160).

Cererea a fost scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în conformitate cu dispoziţiile art. 29 alin. 1 lit. f din O.U.G. nr. 80/2013.

La data de 08.08.2016, prin serviciul registratură, pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării cererii, excepţia necompetenţei teritoriale şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a solicita restituirea sumelor pretins a fi fost încasate în plus. Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 107 alin. 1, art. 126, art. 200, art. 205, art. 453 C.pr.civ., art. 1, art. 2 alin. 1, art. 4, art. 8-13 din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a din Anexa Legii nr. 193/2000, Directiva 93/13/CEE, art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, art. 37 şi art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 969 C.civ. 1864.

În susţinerea întâmpinării, pârâta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul, un set de înscrisuri (filele 183-190).

La termenul din data de 26.10.2015, reclamanţii au depus cerere precizatoare prin care au învederat că înţeleg să îndrepte eroarea materială din cadrul petitului 1 al cererii, în sensul că solicită constatarea existenţei clauzelor abuzive prevăzute la art. 3.2 alin. 1 şi 2 din contractul de împrumut nr. B/18.04.2008, referitoare la variabilitatea dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiar-bancare şi/sau costului finanţării şi gestionării creditului şi privitoare la modificarea unilaterală a procentelor de dobândă menţionate la cap. III; să se dispună nulitatea absolută şi eliminarea acestor clauze; să se constate că banca a majorat dobânda de la valoarea 10,20% la valoarea de peste 11% din 18.11.2008 şi începând cu luna a 81-a, respectiv 18.01.2015, de la valoarea de 7,9% la valoarea maximă, până în prezent, de peste 11%.

Prin sentinţa civilă nr. C/2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. A/325/2016, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, unde cauza a fost înregistrată la data de 23.11.2016, sub nr. B/299/2016.

La data de 11.01.2017, prin serviciul registratură, reclamanţii au depus note scrise prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei, faţă de fondul cererii de chemare în judecată, o constată întemeiată pentru următoarele motive:

Instanţa constată că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă acţiunea formulată de reclamanţii-consumatori L.D. şi L.C. în contradictoriu cu pârâta P.B.R. S.A., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi O.U.G. nr. 50/2010, prin care au solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr. B/18.04.2008 referitoare la modificarea unilaterală a procentelor de dobândă şi la comisionul de acordare.

Instanţa reţine că regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C.pr.civ., potrivit căruia cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

De asemenea, potrivit art. 113 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ., în afara acestei instanţe, reclamantul consumator mai poate sesiza, la alegerea sa (conform art. 116 C.pr.civ.), şi instanţa de la domiciliul său, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor.

Astfel, instanţa apreciază că prevederile art. 113 alin. 1 pct. 8 C.pr.civ. reprezintă norme de drept procedural, din moment ce sunt înscrise în Codul de procedură civilă, acestea fiind aplicabile tuturor proceselor şi cererilor introduse începând cu 15.02.2013, indiferent de momentul încheierii contractului dintre părţi.

Instanţa mai reţine şi dispoziţiile art. 126 C.pr.civ. potrivit cărora părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă. Aşa cum rezultă din art. 126 alin. 2 C.pr.civ., în litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, numai după naşterea dreptului la despăgubire, iar orice convenţie contrară este considerată nescrisă.

De asemenea, instanţa are în vedere hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza C 137/08  privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, precum şi Directiva nr. 93/13/CEE .

În cauza menţionată, prin intermediul întrebării adresate Curţii, instanţa de trimitere urmăreşte să determine responsabilităţile care îi revin, în temeiul dispoziţiilor directivei, începând din momentul în care se ridică problema de a stabili eventualul caracter abuziv al unei clauze contractuale prin care i se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă. Instanţa naţională întreabă în special dacă, într o astfel de situaţie, are obligaţia de a efectua o cercetare judecătorească din oficiu în vederea stabilirii elementelor de fapt şi de drept necesare pentru aprecierea existenţei unei astfel de clauze, în cazul în care dreptul naţional nu prevede o astfel de cercetare decât la solicitarea uneia dintre părţi.

Răspunzând acestei întrebări, Curtea a reamintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, sistemul de protecţie pus în aplicare prin directivă se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

De asemenea, Curtea a statuat că, având în vedere o astfel de situaţie de inferioritate, articolul 6 alin. 1 din directiva menţionată prevede că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator. Astfel cum reiese din jurisprudenţă, este vorba despre o dispoziţie imperativă care urmăreşte să substituie echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor printr un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi. 

Pentru a asigura protecţia urmărită de directivă, Curtea a subliniat că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract.

Astfel, în cadrul atribuţiilor care îi revin în temeiul dispoziţiilor directivei, instanţa naţională trebuie să verifice dacă o clauză din contractul care face obiectul litigiului cu care este sesizată intră în domeniul de aplicare al acestei directive. În caz afirmativ, instanţa menţionată este obligată să aprecieze, dacă este cazul din oficiu, această clauză în raport cu cerinţele privind protecţia consumatorului prevăzute de directiva menţionată.

În ceea ce priveşte prima fază a examinării ce trebuie efectuată de instanţa naţională, rezultă din dispoziţiile coroborate ale articolelor 1 şi 3 din directivă că aceasta se aplică oricărei clauze prin care se stabileşte competenţa jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează într un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi nu a făcut obiectul unei negocieri individuale.

Pentru a garanta eficacitatea protecţiei consumatorilor urmărită de legiuitorul Uniunii, instanţa naţională trebuie, prin urmare, în toate cazurile şi indiferent de normele de drept intern, să determine dacă clauza în litigiu a făcut sau nu a făcut obiectul unei negocieri individuale între un vânzător sau un furnizor şi un consumator.

În ceea ce priveşte o clauză care a fost inserată fără a face obiectul unei negocieri individuale într un contract încheiat între un consumator şi un vânzător sau un furnizor şi care conferă o competenţă exclusivă instanţei în raza căreia era situat sediul vânzătorului sau al furnizorului, Curtea a statuat, la punctul 24 din Hotărârea Océano Grupo Editorial şi Salvat Editores, citată anterior, că o astfel de clauză trebuie considerată abuzivă în sensul articolului 3 din directivă în cazul în care, în contradicţie cu cerinţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Trebuie să se arate că clauza la care se referă întrebarea instanţei naţionale în acţiunea principală, la fel ca şi o clauză care are ca obiect conferirea competenţei, pentru toate litigiile care decurg din contract, instanţei în raza căreia se află sediul vânzătorului sau al furnizorului, creează în sarcina consumatorului obligaţia de a se supune competenţei exclusive a unei instanţe care poate fi departe de domiciliul său, ceea ce poate face mai dificilă prezentarea sa în faţa acesteia. În cazul unor litigii având ca obiect sume limitate, cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s ar putea dovedi disuasive şi l ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare. O astfel de clauză intră, aşadar, în categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera q din anexa la directivă.

În plus, o astfel de clauză de stabilire a competenţei jurisdicţionale exclusive permite vânzătorului sau furnizorului gruparea tuturor litigiilor aferente activităţii sale profesionale în faţa unei singure instanţe, care nu este cea în raza căreia are reşedinţa consumatorul, ceea ce facilitează în acelaşi timp organizarea prezentării vânzătorului sau a furnizorului menţionat în instanţă şi o face mai puţin oneroasă.

Concluzia Curţii sub acest aspect a fost în sensul că instanţa naţională trebuie să dispună din oficiu măsuri de cercetare judecătorească pentru a stabili dacă o clauză prin care se atribuie competenţă jurisdicţională teritorială exclusivă, ce figurează în contractul care face obiectul unui litigiu cu care este sesizată şi care a fost încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, intră în domeniul de aplicare al directivei şi, în caz afirmativ, trebuie să aprecieze din oficiu eventualul caracter abuziv al unei astfel de clauze.

Analizând contractul de credit nr. B/18.04.2008, strict prin prisma competenţei teritoriale, instanţa reţine că, potrivit art. 13.5, „litigiile rezultate din prezentul contract care nu pot fi soluţionate pe cale amiabilă se soluţionează de instanţele de judecată competente din Bucureşti.”

În primul rând, instanţa apreciază că dispoziţiile art. 13.5 din contractul de credit dedus judecăţii nu determină competenţa teritorială a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, întrucât nu conţin o determinare neechivocă a instanţei competente, sintagma „instanţele judecătoreşti din Bucureşti” nefiind suficientă pentru alegerea instanţei. Cu toate acestea, având în vedere că sediul pârâtei se află în Bucureşti, instanţa constată că a fost stabilită astfel o competenţă exclusivă în favoarea instanţelor de la sediul furnizorului de servicii profesionist.

În al doilea rând, având în vedere că actul juridic a cărui nulitate parţială se solicită a fi constatată a fost încheiat înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură civilă (15.02.2013), sancţiunea considerării clauzei privind alegerea de competenţă ca nescrisă, prevăzută de art. 126 alin. 2 teza finală C.pr.civ., nu este aplicabilă.

Cu toate acestea, este de reţinut că, în jurisprudenţa sa (Costa vs. Enel din 15.7.1964), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a consacrat principiul supremaţiei dreptului comunitar asupra dreptului intern al statelor membre şi că, obiectivul integrării pe care îl urmăreşte Uniunea nu poate fi realizat decât dacă dreptul comunitar este respectat şi interpretat uniform în toate statele membre, supremaţia dreptului comunitar asupra celui naţional fiind o condiţie sine qua non a integrării. În consecinţă, aplicarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este obligatorie pentru judecătorul naţional.

Prin urmare, având în vedere jurisprudenţa CJUE anterior menţionată, instanţa de judecată este obligată din oficiu să procedeze la analizarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind alegerea de competenţă exclusiv la sediul băncii.

Astfel, instanţa va analiza în continuare dacă alegerea competenţei instanţei de la sediul furnizorului poate provoca un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Din înscrisurile depuse rezultă că domiciliul reclamantei L.D. se află în raza de competenţă a Judecătoriei Timişoara, în timp ce domiciliul reclamantului L.C. se află în raza de competenţă a Judecătorie Deva, la o distanţă vădit considerabilă de instanţa stabilită ca fiind competentă. Dată fiind distanţa mare dintre localitatea de domiciliu a reclamanţilor şi instanţa apreciată ca fiind competentă teritorial se creează o prezumţie în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorului pentru a compărea în faţa instanţei s ar putea dovedi disuasive şi l ar putea determina pe acesta să renunţe la orice acţiune în justiţie sau la orice apărare.

Instanţa apreciază că un indiciu în acest sens este şi faptul reclamanţii nu s-au prezentat la termenul de judecată din faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, invocând excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe.

Mai mult decât atât, noua reglementare din Codul de procedură civilă a preluat principiile ce s-au conturat în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în ceea ce priveşte competenţa teritorială în materia consumatorilor, în acest sens fiind relevante dispoziţiile art. 126 alin. 2 C.pr.civ. care stipulează în mod expres ineficacitatea unei clauze atributive de competenţă prevăzute anterior naşterii dreptului la acţiune, acest text de lege constituind preluarea în dreptul intern chiar a interpretării date de Curte dispoziţiilor Directivei.

În consecinţă, instanţa apreciază că nu se putea da eficacitate unei clauze atributive de competenţă care, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 interpretat în sensul hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie Uniunii Europene în procedura hotărârii preliminare, în cauza  C 137/08 privind VB Pénzügyi Lízing Zrt. împotriva Ferenc Schneider, este abuzivă făcând parte din categoria celor având ca obiect sau ca efect excluderea sau obstrucţionarea dreptului consumatorului de a introduce acţiuni în justiţie, categorie prevăzută la punctul 1 litera q din anexa la directivă, sancţiunea considerării ca abuzivă fiind asimilată unei nulităţi absolute şi parţiale care trebuie invocată de instanţă din oficiu, cu atât mai mult cu cât consumatorul a învederat caracterul abuziv al clauzei prin notele scrise depuse la 24.02.2015.

Astfel, clauza atributivă de competenţă este considerată abuzivă şi nu produce niciun efect, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti neputându-şi astfel întemeia competenţa pe această clauză, atâta timp cât voinţa reclamanţilor a fost să sesizeze instanţa de la unul dintre domiciliile acestora.

În acest sens, se mai reţine că din jurisprudenţa Curţii în materia protecţiei consumatorului, (Cauza Océano Grupo Editorial SA v Roció Murciano Quintero), instanţa a reţinut că, s-a stabilit că este inechitabil şi mult prea oneros să se pretindă consumatorului să formuleze cererea de chemare în judecată împotriva comerciantului care i-a încălcat drepturile la instanţa de la sediul acestuia din urmă.

În speţă, opţiunea reclamanţilor-consumatori a fost în sensul soluţionării cauzei de instanţa de la domiciliul reclamantei L.D., respectiv de Judecătoria Timişoara, la care a introdus iniţial cererea de chemare în judecată, de vreme ce şi această instanţă este competentă, opţiune susţinută de prevederile art. 116 C.pr.civ.

Pe cale de consecinţă, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, instanţa va admite excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi va declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, ca instanţă de la domiciliul consumatorului.

Faţă de dispoziţiile art. 133 pct. 2 C.pr.civ., potrivit cărora există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente, instanţa urmează să constate ivit conflictul negativ de competenţă şi să dispună înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. 1 C.pr.civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite excepţia necompetenţei teritoriale, invocată de reclamanţi.

Declină competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii L.D., cu domiciliul în …., şi L.C., cu domiciliul în …., în contradictoriu cu pârâta P.B.R. S.A., cu sediul în …., în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Constată ivit conflictul negativ de competenţă.

Dispune înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, …..

Domenii speta

Spete similare