Cerere în acoperirea prejudiciului moral. Disjungere. Competenţă de soluţionare. Art. 99 alin. (2) c. pr. civ.

Cerere în acoperirea prejudiciului moral. Disjungere. Competenţă de soluţionare. Art. 99 alin. (2) C. pr. civ.

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rep. : art. 99 alin. (2), art. 94 alin. (1) lit. k)

Cererea de obligare la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral formulată împotriva altor pârâţi decât cei în legătură cu care reclamantul a formulat pretenţii ce ţin de dreptul muncii poate fi disjunsă, iar competenţa de soluţionare se stabileşte prin raportare la criteriul valoric dacă incidenţa art. 99 alin. (2) C. pr. civ. nu este reţinută în cauză.

(Secţia I civilă, Sentinţa civilă nr. 42 din 15 martie 2017,

rezumată de judecător Florin Şuiu)

Prin cererea înregistrată la completul specializat de conflicte de muncă şi de asigurări sociale din cadrul Secţiei I civilă a Tribunalului Caraş-Severin sub dosar nr.  x/115/2016, reclamanta A… a chemat în judecată pârâţii Liceul B…, Inspectoratul C…, Universitatea D, Universitatea E şi Ministerul F şi a solicitat:

1. obligarea pârâţilor liceul B… şi Inspectoratul C… la încadrarea domniei sale pe postul de profesor corespunzător specializării conferită de diploma de absolvire a Facultăţii G… din cadrul universităţii pârâte începând cu data de 01.08.2009 şi până la 31.08.2012 şi obligarea liceului pârât la efectuarea menţiunilor corespunzătoare în carnetul de muncă;

2. obligarea liceului la plata diferenţei de drepturi salariale dintre salariul corespunzător funcţiei de profesor şi salariul efectiv plătit în perioada 01.08.2009 - 31.08.2012, sume actualizate cu rata inflaţiei aplicată la data plăţii efective;

3.obligarea în temeiul art. 1349 raportat la art. 1357 şi art. 1381 din Codul civil a pârâţilor Universitatea E… şi Ministerul F… la plata sumei de 70 000 lei reprezentând daune morale pentru prejudiciul produs prin lipsirea de diploma de absolvire pentru o perioadă de 6 ani de la data absolvirii şi promovării examenului de licenţă, neputând fi încadrată şi remunerată conform studiilor.

Prin încheierea de şedinţă din 27 septembrie 2016, instanţa a dispus disjungerea petitului 3 şi formarea unui nou dosar.

Acesta a fost înregistrat la 30.09.2016 sub nr. x/2/115/2016 pe rolul aceluiaşi complet, obiectul său fiind cel sus-arătat.

În motivare, reclamanta a arătat că, urmare a absolvirii cursurilor Facultăţii G… din cadrul universităţii pârâte, i-a fost eliberată adeverinţa nr. x/2009 având termen de valabilitate până la eliberarea diplomei de licenţă;  diploma nu a fost eliberată, iar reclamanta a primit o nouă adeverinţă în anul 2010. Cum diploma de licenţă nu a fost eliberată, a sesizat instanţa de judecată şi, definitiv, la 10.09.2014,  pârâţii au fost obligaţi la tipărirea şi eliberarea diplomei de licenţă. A mai arătat că a fost salariata liceului pârât în funcţia de maistru instructor  şi că, deşi în urma absolvirii cursurilor facultăţii a solicitat ca, începând cu data de 01.08.2009, să fie retribuită cu un salariu aferent studiilor, pârâtul a refuzat încadrarea cu motivarea că adeverinţa nr. x/2009 este insuficientă, refuzul menţinându-se în perioada 01.08.2009 - 31.08.2012.

A apreciat că întreaga culpă pentru această situaţie revine universităţii care nu a eliberat în termenul de un an diploma aferentă specializării absolvite şi ministerului care nu a aprobat tipărirea formularelor de diplomă şi a suplimentului la diplomă; a arătat că solicitarea de obligare a acestora la plata despăgubirilor în cuantumul arătat este justificată de necesitatea compensării suferinţelor de ordin fizic şi emoţional cauzate de faptul că timp de 6 ani după promovarea examenului de licenţă nu s-a putut bucura de absolvirea unei facultăţi şi de toate beneficiile corespunzătoare studiilor superioare; a apreciat că în cauză  sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În drept  a invocat prevederile art. 1349, 1357, 1381, 1385, 1386 teza a doua, 1388 alin. (1), 1391 alin. (1) Cod  civil,  art. 2 lit. b) şi d) din Metodologia privind mişcarea personalului didactic din învăţământul preuniversitar, art. 167 alin. (5) din Legea nr. 84/1995, art. 104 şi art. 106 din Legea nr. 1/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 2416/ 25.10.2016 pronunţată în dosar nr. xx/115/2016, Tribunalul Caraş-Severin a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în despăgubiri morale în favoarea Judecătoriei Reşiţa.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că obiectul juridic al acţiunii îl constituie plata de daune morale în sumă de 70.000 lei de către universitate şi minister; că,  acţiunea fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 raportat la art. 1357 şi art. 1381 Cod civil, nu sunt incidente prevederile art. 231 din Codul muncii şi ale art. 1, alin. (1) lit. o) din Legea nr. 62/2011 referitoare la conflictele de muncă; că potrivit art. 94, pct. 1, lit. k) C. pr. civ., judecătoriile judecă în primă instanţă „orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti”, astfel că Judecătoriei Reşiţa îi revine competenţa de soluţionare a prezentei cauze.

Astfel investită, prin încheierea din 15.02.2017 pronunţată în dosar nr. xx/115/2016 Judecătoria Reşiţa a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei invocată din oficiu, a stabilit competenţa de soluţionare a cererii în favoarea tribunalului şi a trimis cauza la Curtea de Apel Timişoara pentru soluţionarea conflictul negativ de competenţă astfel apărut.

Instanţa a avut în vedere că soluţionarea prezentei cereri  a fost declinată de tribunal prin încheierea din 25.10.2016 ca efect al disjungerii dispusă în dosar nr. x/115/2016 la termenul din 27.09.2016, însă, anterior, tribunalul a pronunţat două încheieri de şedinţă (la  21.06.2016 şi 09.08.2016) prin care nu a invocat vreo excepţie, astfel că a depăşit primul termen de judecată la care instanţa îşi verifică din oficiu competenţa, astfel cum dispune  art. 131 C. pr. civ. 

A mai observat instanţa că în cauză operează şi prorogarea legală de competenţă potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. civ. care prevede că, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de pretenţia care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt; or, în cauză, presupusa faptă ilicită constă în neeliberarea diplomei de studii solicitate în primul capăt de cerere din dosarul nr. x/115/2016 al tribunalului. 

Având a se pronunţa asupra conflictului de competenţă cu care a fost investită, Curtea a reţinut următoarele:

Pe calea prezentei cereri, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a universităţii şi ministerului la plata de despăgubiri în cuantum de 70.000 lei pentru prejudiciul moral pe care susţine că l-a suferit ca urmare a faptelor pretins ilicite săvârşite de pârâţii care au lipsit-o de diploma de absolvire a facultăţii, indicând ca temei de drept al acestor pretenţii prevederile art. 1349, 1357 şi art. 1381 Cod civil.

Cum pretenţiile reclamantei vizează angajarea răspunderii civile delictuale, iar raporturile juridice dintre părţi nu sunt de natura celor a căror soluţionare este dată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 în competenţa tribunalului ca primă instanţă (Curtea reamintind că prezentul conflict de competenţă a apărut între un complet specializat de conflicte de muncă şi de asigurări sociale din cadrul tribunalului şi judecătorie), văzând valoarea obiectului cererii reclamantei şi având în vedere prevederile art. 94 alin. (1) lit. k) C. pr. civ. potrivit cărora „Judecătoriile judecă… în primă instanţă… orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv…”,  instanţa a stabilit competenţa materială de soluţionare a prezentei acţiuni în favoarea  judecătoriei.

Verificarea de către tribunal a propriei competenţe materiale în judecarea pricinii la un termen ulterior celui imperativ prevăzut de art. 131 alin. (1) C. pr. civ. nu prezintă relevanţă în procedura regulatorului de competenţă şi nici nu putea fi cenzurată de judecătorie, din perspectiva nerespectării acestor prevederi discuţia putându-se purta, eventual, în cazul în care, ulterior pronunţării prin încheiere interlocutorie asupra competenţei, instanţa ar fi revenit asupra celor astfel statuate, situaţie ce nu se regăseşte, însă, în cauză.

În continuare, Curtea a observat că, urmare a disjungerii dispusă conform celor mai sus-arătate şi ca excepţie de la prevederile art. 94 alin. 1 lit. k) C. pr. civ., tribunalul ar fi rămas competent material să soluţioneze cererea în despăgubiri morale în cazul în care ar fi fost incidente prevederile art. 99 alin. (2) C. pr. civ. potrivit cărora „În cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeaşi cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecăţii printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanţa competentă să le soluţioneze se determină ţinându-se seama de acea pretenţie care atrage competenţa unei instanţe de grad mai înalt”.

Or, în cauză, reclamanta a solicitat, pe de o parte, angajarea răspunderii de dreptul muncii a pârâţilor angajatori (liceu şi inspectorat) în sensul obligării acestora la efectuarea de menţiuni în carnetul de muncă şi de plăţi salariale ca urmare a eliberării diplomei de licenţă şi, pe de altă parte, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor universitate şi minister în sensul obligării la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin neeliberarea diplomei în termenul prevăzut de lege în acest sens, astfel că aceste cereri nu sunt nici întemeiate pe un titlu comun şi nu au nici aceeaşi cauză.

Apoi, strânsa legătură cerută de norma citată presupune ca soluţia dată asupra uneia dintre cereri să fie, dacă nu determinantă, cel puţin semnificativă pentru soluţia dată cererii ce a fost disjunsă, în sensul că judecătorul investit cu soluţionarea uneia să nu poată ignora hotărârea dată asupra celeilalte. Or, a constatat Curtea, dat fiind obiectul  cererilor disjunse, fiecare dintre acestea poate fi soluţionată independent de cealaltă, fără ca admiterea sau respingerea cererii de obligare a angajatorului la rectificarea carnetului de muncă şi la efectuarea de plăţi salariale să fie relevantă în aprecierea caracterului întemeiat sau neîntemeiat al pretenţiilor de acoperire a prejudiciului moral susţinut a fi fost determinat de fapta celor obligaţi să emită diploma, reciproca fiind, de asemenea valabilă.

Pentru aceste considerente şi faţă de prevederile art. 94 alin. 1 lit. k) C. pr. civ, Curtea a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Judecătoriei Reşiţa.

Domenii speta

Spete similare