Dreptul muncii Decizie debit în lipsa acordului salariatului sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive care să constate că datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă

DREPTUL MUNCII

Decizie debit în lipsa acordului salariatului sau a unei hotărâri judecătoreşti definitive care să constate că datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă

- art. 169, art. 257 Codul muncii

- art. 632, art. 633 Codul de procedură civilă

Potrivit art. 169 alin. 1 din Codul Muncii - Legea nr. 53/2003 - nicio reţinere nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege, iar, conform alin. 2, reţinerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.

Art. 632 din Noul Cod de Procedură Civilă prevede faptul că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, a unor hotărâri de genul celor prevăzute de art. 633 din Noul Cod de Procedură Civilă.

Deciziile contestate, prin care s-a dispus reţinerea din salariul reclamanţilor a unor sume de bani acordate iniţial benevol de către angajator în baza unui contract colectiv de muncă, au fost emisă de către acesta în lipsa acordului salariaţilor sau al unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi stabilit existenţa pagubei, întinderea acesteia. Faptul că aceste decizii au avut la bază decizii emise cu ocazia efectuării unui control de către Curtea de Conturi nu era de natură a determina inaplicarea dispoziţiilor legale enunţate.

Dosar nr. 2839/111/2016

Decizia civilă nr. 25/19.01.2017-A

Prin sentinţa civilă nr.688/LM din 14.10.2016, Tribunalul ... a admis contestaţia formulată de contestatorii … în contradictoriu cu intimatul ... şi în consecinţă:

A dispus anularea Deciziilor nr.198/…/10.11.2015 emise de intimat pe seama contestatorilor.

A obligat intimatul la plata a câte 50 de lei în favoarea fiecărui contestator, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:

Contestatorii îşi desfăşoară sau şi-au desfăşurat activitatea având calitatea de personal contractual, în cadrul Administraţiei Imobiliare... a cărui activitate a fost preluată de către intimat prin Hotărârea Consiliului Local al Municipiului ... nr.811 din 21.12.2015.

S-a reţinut de prima instanţă că, drepturile a căror recuperare se urmăreşte prin deciziile contestate sunt drepturi recunoscute şi acordate în baza unui contract colectiv de muncă, pe parcursul derulării raporturilor juridice de muncă dintre contestatori şi unitatea angajatoare.

Dând aplicare prevederilor art.248 alin.1 Cod Procedură Civilă, instanţa de fond a analizat cu prioritate aspectul de nelegalitate al deciziilor contestate din perspectiva dispoziţiilor Codului Muncii incidente în cauză, ţinând cont de faptul că, contestatorii au calitatea de angajaţi/sau foşti angajaţi cu contract individual de muncă ai instituţiei intimate, iar drepturile a căror recuperare se urmăreşte prin deciziile contestate sunt, în mod neechivoc, drepturi recunoscute şi acordate în baza unui contract colectiv de muncă, în concret „drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă şi sume pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile cu achiziţionarea unei vestimentaţii”, despre care se susţine că au fost încasate necuvenit, precum şi daune interese.

Astfel, s-a apreciat că în calitatea de salariaţi au fost plătite contestatorilor de către unitatea intimată angajator, drepturi speciale în cuantumurile menţionate mai sus, pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă şi a sumelor pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile cu achiziţionarea unei vestimentaţii.

Din apărările intimatului cu referire la motivele în fapt, instanţa de fond a reţinut faptul că aceste drepturi au fost acordate în baza unui contract colectiv de muncă încheiat la nivelul pârâtului – art.65 alin 1 şi au fost achitate în mod benevol de angajator, a căror plată însă a fost constată nelegală prin Decizia nr. 22 din data de 14.05.2013 a Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi ..., soluţie care ulterior a fost menţinută de către instanţele de contencios administrativ pe rolul cărora au fost contestate aceste rapoarte de control şi deciziile emise în baza acestora, respectiv sentinţa civilă nr.3521/CA/2014 pronunţata de Tribunalul ... în dosar 298/35/2013 prin care s-a respins cererea de anulare a pct. II.5 din decizia nr. 22/2013 a Curţii de Conturi şi împotriva Încheierii nr.VI/79/24.07.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, hotărâre irevocabilă prin decizia civilă nr.3663/CA/2014 –R pronunţată de Curtea de Apel ... Secţia a II a Civilă, de Contencios Administrativ.

În considerarea celor mai sus menţionate,... în calitate de angajator a procedat la emiterea pe seama contestatorilor a deciziilor mai sus menţionate în temeiul art.256 alin.1 şi art.259 Codul muncii şi a art.39 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al instituţiei publice de interes local Administraţia Socială Comunitară aprobat prin HCL nr.305/ 25.04.2013, stabilind în sarcina acestora în calitate de salariat obligaţia de restituire a unor sume de bani, reprezentând drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă şi a sumelor pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile cu achiziţionarea unei vestimentaţii, încasate necuvenit în anul 2012 precum şi a daunelor interese. Daunele interese s-a menţionat ca vor fi calculate şi restituite după recuperarea integrala a sumei prevăzuta mai sus, conform codului civil. De asemenea, la baza emiterii acestei decizii pe seama contestatorilor a stat şi Referatul nr.22815 din 30.10.2015 prin care se propune emiterea deciziilor în vederea stabilirii obligaţiei de restituire şi recuperare a sumelor încasate necuvenit, pentru personalul contractual din cadrul ..., precum şi Decizia nr.22 din 14.05.2013 a Camerei de Conturi ... devenită executorie prin Decizia nr.3663/CA/2014-R a Curţii de Apel ... prin care s-a respins ca nefundat recursul împotriva sentinţei civile nr.3521/09.04.2014 pronunţată de Tribunalul ....

S-a mai reţinut totodată că, conform art. 256 alin.1 din Codul Muncii „salariatul care a încasat de la angajator o suma nedatorată este obligat să o restituie”. Curtea Constituţională prin decizia nr.274 /2011 având în vedere textul articolului de mai sus privind obligaţia de restituire a reţinut ca acesta nu defineşte noţiunea de „suma nedatorata” şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia respectivă. Însa el vine să acopere prin „excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului cazurile când fără a fi reţinuta vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o cauza justă … Este evident că obligaţia de restituire se naşte în legătură cu desfăşurarea raporturilor de muncă …”.

S-a apreciat de prima instanţă că reţinerea sumelor stabilite pentru acoperirea daunelor cauzate angajatorului sau fostului angajator atunci când nu sunt restituite de buna voie, nu poate fi efectuată decât daca datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată prin hotărâre judecătoreasca definitivă potrivit art.169 din codul muncii. Astfel, atunci când între salariat şi angajator nu exista un acord cu privire la restituirea sumelor nedatorate, obligaţia de restituire nu poate fi stabilită decât prin hotărâre judecătorească. Curtea Constituţională prin decizia nr.348/2007 a reţinut că obligaţia salariatului de restituire există numai după ce s-a stabilit în mod irevocabil şi în urma epuizării căilor extraordinare de atac că suma încasată este nedatorată.

Totodată, s-a constatat că art.254 din Codul Muncii stabileşte în mod expres faptul că „salariaţii răspund patrimonial în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în legătura cu munca lor” iar alin.3 prevede că „în situaţia în care salariatul a provocat o pagubă din vina şi în legătură cu munca sa va putea solicita salariatului printr-o notă de constatare şi evaluarea pagubei, recuperarea contravalorii acesteia prin acordul părţilor într-un termen ce nu va putea fi mai mic de 30 de zile de la comunicare.”

În speţa dedusă judecăţii, s-a reţinut de instanţa de fond că nu s-a făcut dovada existentei unui acord între fiecare contestator şi pârât cu privire la pretinsa sumă nedatorată, concretizată într-un angajament de plată, ci mai mult este contestată, eventuala obligaţie de restituire ce nu va putea fi stabilită decât pe cale judecătorească. Cu privire la aceste aspecte s-a apreciat că sunt relevante şi considerentele deciziei nr.24/2003 a Curţii Constituţionale în care s-a statuat că„interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadentă, lichidă şi exigibilă constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prevăzută de art. 164 alin.2 din Codul Muncii (art.169 actual şi a căror dispoziţii au un caracter imperativ ce se înscrie în cadrul masurilor de protecţie a drepturilor salariale în consens cu art. 8 alin.1 din Convenţia Organizaţiei Internaţionale a Muncii privind protecţia salariatului nr.95 din anul 1949) este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare când conducerea unităţii stabilea existenta pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin decizie de imputare şi proceda de îndată la reţinerea din drepturile salariale, urmând ca salariatul să se adreseze organelor din jurisdicţie pentru apărarea intereselor sale legitime. În condiţiile statului de drept, valoare consacrată prin art.1 alin.3 din Constituţie, răspunderea patrimonială pentru daune se impune să se stabilească de către instanţele de judecata care potrivit art. 123 alin.1 din Constituţie înfăptuiesc justiţia în numele legii. Acelaşi principiu constituţional mai impune ca orice executare silită să aibă la baza un titlu executoriu valabil. Aceasta însă nu lezează libertatea contractuală deoarece părţile pot conveni de comun acord asupra modalităţilor de executare sau de stingere a obligaţiilor reciproce. De asemenea, nu este îngrădit nici dreptul salariatului să consimtă de buna voie la recuperarea eventualelor daune cauzate de el, fără sa aştepte pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti. Ipoteza reglementată de alin.2 al dispoziţiei legale criticate se referă doar la situaţiile în care salariatul nu acoperă de bună voie dauna cauzată angajatorului”. Modalitatea aleasă de intimat de a emite o decizie de recuperare a sumelor achitate anterior cu titlu de drepturi salariale cu caracter special nu respectă exigenţele impuse de art.169 şi art. 254 Codul Muncii şi mai ales nu respectă dreptul la apărare al persoanei salariate, care nu are în acest fel posibilitatea de a se apăra în mod efectiv şi de pe poziţie de egalitate cu angajatorul său, de a aduce argumente sau probe pentru a combate suma a cărei recuperare se urmăreşte printr-o decizie unilaterală emisă cu încălcarea normelor imperative şi cu caracter de protecţie ale Codului Muncii.

Instanţa a mai reţinut, că obligaţia salariatului de restituire apare ca o instituţie distinctă de răspunderea patrimonială, chiar dacă procedura pentru întregirea patrimoniului angajatorului este aceeaşi fiind reglementată prin prevederile art. 254 şi urm. din Codul Muncii.

Instanţa de fond a apreciat, raportat la considerentele mai sus expuse, că deciziile emise de intimatul angajator contravine normelor legale imperative incidente şi expres menţionate anterior, fiind emisă cu încălcarea procedurii prevăzute de lege, decizia de stabilire a obligaţiei de restituire neavând la bază nici o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu contestatorii şi nici un angajament de plată al acesteia, şi în consecinţă va admite contestaţia formulată de contestatori şi va anula deciziile contestate ca nelegale.

Faţă de nelegalitatea deciziilor contestate, instanţa de fond nu a mai analizat dacă sumele a căror recuperare se urmăreşte de intimat au fost sau nu acordate în mod legal, dacă au fost încasate în mod corect sau în mod necuvenit de contestatori şi daca trebuie sau nu trebuie recuperate de la beneficiar. Astfel, susţinerile intimatului cu privire la motivele pentru care a emis decizia de imputare s-a apreciat că nu au relevanţă în cauză şi nu au fost analizate, în condiţiile în care o astfel de decizii de imputare a unor pretinse prejudicii de la personalul contractual nu poate fi emisă, contravenind prevederilor art. 169 din Codul Muncii.

Cum deciziile de imputare contestate sunt lovite de nulitate prin încălcarea dispoziţiilor imperative prevăzute de dispoziţiile art. 254 raportat la dispoziţiile art.169 Codul muncii, susţinerile intimatului ce vizează temeinicia aplicării în ceea ce îi priveşte pe contestatori, deciziile de restituire a sumelor, reprezentând drepturi speciale pentru menţinerea sănătăţii şi securităţii în muncă şi a sumelor pentru acoperirea unei părţi din cheltuielile cu achiziţionarea unei vestimentaţii, nu s-a impus a fi analizate.

Cu privire la capătul de cerere privind anularea actelor de respingere a plângerilor prealabile formulate de contestatori raportat la calitatea contestatorilor, instanţa de fond a reţinut că în speţă nu sunt incidente prevederile art.7 ale Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ, nefiind necesară îndeplinirea procedurii obligatorie prealabile, instanţa apreciindu-le petiţii adresate unităţii angajatoare.

Prezenta contestaţie este supusă jurisdicţiei muncii care potrivit art.266 din Codul Muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă (aşa cum este definit de Legea nr.62/2011 a dialogului social unui conflict de muncă).

Faţă de cele ce preced, faţă de temeiurile de drept aplicabile în speţa de faţă, prima instanţă a admis contestaţia.

Reţinând culpa procesuală a intimatului, în temeiul art. 453 alin. 1 Cod procedură civilă instanţa l-a obligat pe acesta la plata a câte 50 lei în favoarea fiecărui contestator cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocaţial, justificat cu chitanţele şi facturile emise pe numele contestatorilor, depuse la dosar.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul ... prin Primar, solicitând admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii introductive.

Prin motivele de apel, apelantul a formulat următoarele critici:

- prin Decizia Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi ... nr.22/14.05.2013 s-a decis la pct.II.5 din decizie, aplicarea unor măsuri pentru stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului local prin plata nelegală pentru personalul contractual din cadrul Administraţiei Imobiliare ... a unor drepturi care nu intră sub incidenţa Legii nr.84/2012;

- prin Încheierea nr. VI/79/24.07.2013 emisă de Curtea de Conturi a României s-a dispus respingerea contestaţiei nr.10419/31 mai 2013 formulată împotriva pct.II.5 din Decizia nr.22/14.05.2013, atât decizia cât şi încheierea făcând obiectul controlului judecătoresc, fiind menţinute ca legale prin Sentinţa nr.3521/CA/2014 a Tribunalului ..., definitivă prin Decizia nr.3663/CA/2014-R a Curţii de Apel ...;

- textul art.256 din Legea nr.53/2003 reglementează obligaţia de restituire a salariaţilor faţă de angajatorii lor, obligaţie ce are la bază plata lucrului nedatorat, îmbogăţirea fără justă cauză;

- art. 257 din Codul muncii, republicat şi actualizat, reglementează modalitatea de acoperire a pagubei, iar în art.1341(1) din Codul civil, este reglementată noţiunea de „plată nedatorată”;

- în speţă, îmbogăţirea fără justă cauză este justificată, întrucât rezultă din executarea unei obligaţii valabile, conform art.1346 Cod civil;

- daunele interese sunt reglementate de art.1536 Cod civil, iar în prezenta cauză prejudiciul a fost stabilit prin pct.II.5 din Decizia nr.22/14.05.2013 a Curţii de Conturi a României - Camera de Conturi ....

În drept, s-au invocat art.466 şi următoarele Cod procedură civilă.

Intimaţii reclamanţi, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat şi nici nu şi-au comunicat poziţia în cauză.

Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu, instanţa a constatat următoarele:

Din analiza legislaţiei în vigoare, Curtea a constatat că executarea silită a veniturilor din salarii, indemnizaţii sau orice alte forme de retribuire a muncii prestate în baza unui raport de muncă se realizează în baza dispoziţiilor Codului muncii şi ale Codului de procedură civilă.

Relevanţă prezintă în acest sens prevederile art.169 din Codul muncii care prevăd că nicio reţinere din salariu nu poate fi operată, în afara cazurilor şi condiţiilor prevăzute de lege. Cât priveşte temeiul urmăririi silite, art.632 din Codul de procedură civilă prevede că executarea silită se poate efectua numai în temeiul unui titlu executoriu, constituind astfel de titluri executorii hotărârile prevăzute la art.633 din Cod.

Referitor la textul art.169 alin.2 din Codul muncii, mai sus enunţat, devine necesară evocarea Deciziei nr.24/2003 pronunţată de Curtea Constituţională, în ale cărei considerente s-a reţinut că interdicţia reţinerii din salariu cu titlu de daune, fără ca datoria să fie scadentă, lichidă şi exigibilă, a constatat ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, prevăzută de art.169 alin.2 din Codul muncii, este menită să elimine arbitrariul din reglementările anterioare, când conducerea unităţii stabilea existenţa pagubei, întinderea acesteia, lua măsuri de recuperare prin dispoziţii de imputare şi proceda de îndată la reţinerea din drepturile salariale urmând ca angajatul să se adreseze organelor de jurisdicţie a muncii pentru apărarea intereselor sale legitime. S-a mai subliniat că, în condiţiile statului de drept, răspunderea patrimonială pentru daune impune să se stabilească de către instanţa de judecată, acelaşi principiu constituţional mai impunând ca orice executare silită să aibă loc în baza unui titlu executoriu valabil.

În acelaşi context, se impune a se adăuga că soluţia instanţei de fond este în consonanţă şi cu Deciziile Curţii Constituţionale nr.348/2007 şi nr.274/2011, la care în mod judicios tribunalul a făcut trimitere în considerentele hotărârii criticate.

Din perspectiva dispoziţiilor legale enunţate, a argumentelor mai sus reliefate, rezultă cu îndestulătoare claritate că modul în care a procedat apelanta, în calitatea sa de angajator, a fost nelegal, astfel că se impunea sancţionarea actelor întocmite cu încălcarea legii prin desfiinţarea acestora, astfel cum cu justeţe a dispus tribunalul.

Împrejurarea că Decizia Curţii de Conturi a României – Camera de Conturi ... - nr.22 din 14 mai 2013, în baza căreia au fost emise deciziile contestate, a fost păstrată în întregul ei, şi că atât decizia cât şi încheierea nr. VI/79/24.07.2013 emisă de Curtea de Conturi – prin care s-a respins contestaţia nr.10419/31 mai 2013 -, au făcut obiectul controlului judecătoresc fiind menţinute ca legale prin Sentinţa nr.3521/CA/2014 a Tribunalului ..., definitivă prin Decizia nr.3663/CA/2014-R a Curţii de Apel ..., nu este de natură a schimba datele problemei. O atare concluzie se desprinde cu uşurinţă atâta timp cât emiterea deciziilor cuprinzând reţinerile din salariile intimaţilor reclamanţi s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor legale ce guvernează procedura de stabilire şi recuperare a prejudiciilor suferite de angajator, aceasta constituind chestiunea de drept de rezolvat în speţa de faţă.

Este adevărat că existenţa prejudiciului în patrimoniul apelantei a fost stabilită prin hotărârile judecătoreşti mai sus indicate, iar textul art.257 din Codul muncii – de care se prevalează apelanta - reglementează modalitatea de executare a reţinerilor din drepturile salariale, însă apelanta ignoră în expunerea criticilor sale procedura ce precede punerea efectivă în executare, şi anume că reţinerile sunt posibile, în temeiul art.169 alin.2 din Codul muncii, numai dacă, datoria salariatului este scadentă, lichidă şi exigibilă şi a fost constatată ca atare – în procedură de contradictorialitale cu acesta - printr-o hotărâre judecătorească definitivă, text constatat ca fiind conform cu legea fundamentală prin Decizia nr.24/2003, evocată întrunul din alineatele anterioare.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art.480 alin.1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat apelul, sentinţa apelată fiind păstrată în totul.

Domenii speta

Spete similare