2.Litigiu de muncă și asigurări sociale. Accident de muncă. Răspunderea patrimonială a angajatorului. Art. 40 Codul muncii Art. 181 Codul muncii Legea nr. 319/2006 h.g. nr. 1146/2006 Art. 253 Codul muncii

Angajatorul avea obligaţia, potrivit art. 40 alin. 2 lit. b şi art. 181 alin. 2 din Codul muncii să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor, astfel încât utilajele folosite să nu prezinte defecţiuni care pot pune în pericol sănătatea şi securitatea salariaţilor

În privinţa cuantificării prejudiciului moral, instanţa trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogăţire fără justă cauză în persoana reclamantului. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Prin Sentinţa civilă nr. 693 din 02.06.2016 a Tribunalului Mureş, pronunţată în dosarul nr. 1498/102/2015 s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul M.N. în contradictoriu cu pârâţii T. S.R.L. şi T.S.R.L. - Sucursala Daneş şi s-a dispus obligarea în solidar a acestora la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1056,59 de lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudicii materiale, precum şi a sumei de 450.000 de lei, cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale.

Tribunalul a respins celelalte pretenţii ale reclamantului ca nefondate şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii T. S.R.L. şi SC T.  S.R.L. - Sucursala Daneş în contradictoriu cu chematul în garanţie Gabor Dorel Nicolae.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că  SC T.  S.R.L. are calitate procesuală pasivă în cauză, deoarece, deşi angajatorul reclamantului este T.S.R.L. - Sucursala Daneş, prima unitate este cea care deţine personalitate juridică şi patrimoniu.

Pe fond, Tribunalul a reţinut că în data de 26.06.2013, în jurul orei 08.40, pe platforma betonată aflată în incinta societăţii s-a produs un accident de muncă în care a fost implicat şi reclamantul, în urma căruia acestuia i-a fost strivit piciorul drept, diagnosticul medical pus fiind „fractură tibia dreaptă deschisă, tip. IIIB, plagă delabrandă cu lipsă de substanţă faţă de mediala gamba dreaptă”.

S-a constatat că din procesul-verbal de cercetare a evenimentului nr. 3265/08/2013, întocmit de angajator, reiese că motostivuitorul condus de G. D. N. în data de 26.06.2013 are sarcina maximă de 3.200 kg şi a fost achiziţionat aproximativ cu două săptămâni înaintea acestei date, acesta fiind motivul pentru care, în lipsa documentaţiei tehnice, utilajul nu avea autorizare I.S.C.I.R. (Inspecţia de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub Presiune şi Instalaţiilor de Ridicat). Cu toate acestea inginerul P.V. i-a dat dispoziţie chematului în garanţie G.D.N. să folosească acest utilaj la operaţiunea de descărcare.

Tribunalul a constatat că angajatorul pârât nu a putut demonstra că  motostivuitorul era în stare perfectă de funcţionare. În acest sens, s-a subliniat faptul că angajatorul avea obligaţia, potrivit art. 40 alin. 2 lit. b şi art. 181 alin. 2 din Codul muncii, să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor, astfel încât utilajele (în speţă motostivuitorul) să nu prezinte defecţiuni care pot pune în pericol sănătatea şi securitatea salariaţilor. În concret, s-a reţinut că angajatorul, avea obligaţia de a remedia defecţiunile sesizate de G. D. N., defecţiuni constatate la sistemul de frânare, şi de a nu permite angajaţilor să folosească utilaje defecte.

Prima instanţă a mai constatat că din fişa individuală de instructaj privind protecţia muncii reiese că acestuia i-au fost prelucrate, anterior producerii accidentului, instrucţiuni de securitate şi sănătate în muncă pentru funcţia de conducător auto, iar nu pentru cea de moto-stivuitorist.

Văzând dinamica producerii accidentului în care a fost vătămat reclamantul, faţă de faptul că G. D. N. a primit ca sarcină din partea superiorilor conducerea ocazională a motostivuitorului, deşi nu avea atribuţii de serviciu asumate în acest sens prin fişa postului sau contractul individual de muncă, ţinând cont că angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile decurgând din legislaţia în domeniul sănătăţii şi securităţii salariaţilor, având în vedere că angajatorul a permis utilizarea unui utilaj (motostivuitorul implicat în producerea accidentului) deşi acesta prezenta defecţiuni la sistemul de frânare şi nu avea autorizare I.S.C.I.R., instanţa a concluzionat că analiza altor elemente este inutilă, deoarece aspectele reliefate mai sus conduc la concluzia că trebuie exclusă culpa chematului în garanţie G. D. N. în producerea accidentului, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie a fost respinsă.

Instanţa a constatat că sunt întrunite toate elementele (prejudiciul material şi moral, fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, culpa) pentru instituirea răspunderii patrimoniale a angajatorului.

Având în vedere urmările accidentului asupra reclamantului, atât vătămarea violentă a organismului şi suferinţele fizice, cât şi alterarea stării psihice, reclamantul suferind trei intervenţii chirurgicale şi patru internări spitaliceşti, aspectul că reclamantul prezintă o deficienţă funcţională medie cu caracter definitiv şi se încadrează în gradul III de invaliditate, ceea ce implică reducerea sferei activităţilor (inclusiv casnice, de creştere a copilului, etc.) pe care acesta le va mai putea desfăşura (reclamantul este căsătorit şi are un copil în vârstă de 11 ani), instanţa a apreciat că obligarea în solidar a pârâţilor la plata în favoarea reclamantului a sumei de 450.000 de lei, cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale, este o măsură potrivită şi de natură să acopere prejudiciul nepatrimonial suferit de către reclamant.

Cu privire la prejudiciul material, Tribunalul a constatat că reclamantul a făcut dovada cheltuielilor efectuate cu transportul (407,36 lei), cu vizitele/consultaţiile medicale (348 lei) şi cu medicamentele achiziţionate în legătură cu afecţiunile de care suferă urmare a accidentului din data de 26.06.2013 (301,23 lei), fiind îndreptăţit la a fi despăgubit de către angajator, acesta din urmă urmând a-i achita reclamantului suma de 1.056,59 lei.

Referitor la celelalte despăgubiri pretinse de reclamant instanţa a constatat că acesta nu a adus suficiente probe în susţinerea pretenţiilor sale.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul cât şi pârâţii.

Reclamantul a solicitat schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul obligării intimatei SC T. SRL – Sucursala Daneş la plata sumei de 1.000.000 euro, reprezentând compensaţii băneşti pentru daune morale şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Apelantul reclamant a criticat hotărârea atacată din perspectiva cuantumului despăgubirilor acordate, arătând faptul că acestea sunt foarte reduse prin raportare la caracterul ireversibil al vătămărilor suferite şi impactului psihic pe care îl au asupra victimei.

În acest sens s-a arătat că viaţa apelantului este profund afectată în plan fizic, psihic şi economic, fiindu-i afectată locomoţia. Apelantul a mai arătat că are în întreţinere un copil minor căruia nu îi mai poate asigura condiţiile unei dezvoltări armonioase, atât datorită pierderii locului de muncă şi imposibilităţii angajării în altă parte cât şi datorită imposibilităţii participării la viaţa socială împreună cu fiul său.

În drept, apelantul a invocat prevederile art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă, art. 253 din Codul Muncii, Legea nr. 319/2006, art. 1373 şi art. 1381 din Codul civil.

Pârâta SC T. SRL a solicitat, în principal, schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie iar, în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii apelate în sensul reducerii daunelor morale.

Apelanta a criticat hotărârea atacată din  perspectiva stării de fapt reţinute, arătând că Tribunalul a reţinut în mod eronat, în lipsa unor probe concrete, împrejurarea că utilajul avea defecţiuni la sistemul de frânare.

În acest sens, apelanta pârâtă a arătat că pentru accidentul produs culpa exclusivă aparţine şoferului utilajului, respectiv chematului în garanţie G. D. N., care, din neglijenţă nu a oprit motorul utilajului şi nici nu a procedat la scoaterea acestuia din viteză.

Apelanta a mai arătat că societatea a respectat legislaţia privind securitatea şi sănătatea în muncă, neavând relevanţă lipsa autorizaţiei ISCIR sau faptul că şoferului nu i s-au adus la cunoştinţă instrucţiunile privind securitatea şi sănătatea în muncă  pentru funcţia de moto-stivuitorist, întrucât utilajul a fost folosit ca simplu mijloc de transport iar nu ca moto-stivuitor.

De asemenea, apelanta pârâtă a mai arătat că instanţa în mod greşit a exclus şi culpa reclamantului, în contextul în care  potrivit Cap. 11.2 pct. 182 din Instrucţiunile proprii de securitate şi sănătate a muncii, pentru lăcătuş mecanic era interzisă poziţionarea în raza de acţiune a motostivuitorului în condiţiile în care acesta nu avea motorul oprit.

Cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral s-a arătat că suma acordată este disproporţionată în raport cu suferinţa fizică şi psihică a reclamantului. Astfel, s-a arătat că nu ne aflăm în sfera unei infirmităţi permanente incompatibile cu munca şi cu o existenţă relativ normală. În plus, apelanta a arătat că a fost alături de apelant şi l-a sprijinit sub toate formele în vederea recuperării, achitându-i salariile şi toate beneficiile pe o perioadă de 18 luni, în lipsa depunerii vreunui certificat de concediu medical, suma acordată fiind de 40.567 lei. De asemenea, pentru reintegrare profesională s-a creat în cadrul societăţii un loc de muncă special adaptat nevoilor reclamantului, însă acesta a refuzat verbal propunerea făcută.

Apelanta a mai arătat că acordarea daunelor morale nu trebuie să reprezinte o pedeapsă civilă, or, menţinerea cuantumului daunelor acordate creează premisele unei insolvenţe iminente.

În drept, pârâta apelantă a invocat prevederile art. 215 din Legea nr. 62/2011, precum şi ale art. 466 şi urm. din Codul de procedură civilă.

Apelanta pârâtă SC T.SRL – Sucursala Daneş a solicitat, prin apelul promovat, în principal, schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, iar în subsidiar, diminuarea despăgubirilor morale acordate reclamantului şi admiterea cererii de chemare în garanţie.

În motivarea căii de atac declarate, apelanta a arătat, instanţa de fond a reţinut în mod eronat starea de fapt, subliniind că declaraţia chematului în garanţie este subiectivă şi trebuia înlăturată, acesta fiind unicul vinovat de producerea accidentului, fiind de altfel, sancţionat disciplinar, iar ulterior concediat.

Apelanta a arătat că motostivuitorul nu prezenta defecţiuni tehnice de frânare şi nu a existat nicio sesizare din partea angajaţilor cu privire la existenţa vreunei probleme tehnice a utilajului, aspect probat cu declaraţiile martorilor audiaţi în faţa instanţei de fond, probe pe are însă prima instanţă le-a ignorat.

În realitate, vinovat de producerea accidentului este chematul în garanţie, care nu a procedat la scoaterea din viteză a utilajului, luând din neatenţie piciorul de pe ambreiaj, moment în care utilajul a pornit şi a accidentat victima. În plus, şoferul trebuia să oprească motorul utilajului înainte de a începe operaţiunea de descărcare, obligaţie pe care acesta a încălcat-o.

Referitor la normele de protecţia muncii, apelanta a arătat că utilajul nu a fost folosit niciodată ca motostivuitor, ci numai pentru transportul materialelor, neintrând sub incidenţa normelor ISCIR şi nefiind necesar ca şoferul să fi fost instruit pentru a conduce un motostivuitor. Acesta însă a încălcat obligaţiile pe care le avea potrivit Instrucţiunilor de securitatea muncii pentru conducători auto, de a asigura contra deplasării necomandate şi de a opri motorul şi a scoate cheile din contact înainte de începerea operaţiunilor de descărcare. În plus, apelanta a arătat că chematul în garanţie avea autorizaţie de stivuitorist, situaţie în care luase la cunoştinţă de prevederile specifice din Instrucţiunile proprii de securitate şi sănătate a muncii pentru moto şi electrostivuitorist.

S-a mai arătat că Tribunalul nu a analizat motivele invocate de pârâtă referitoare la culpa victimei în producerea accidentului, în sensul că aceasta s-a poziţionat neglijent între utilaj şi rastelul cu prăjini grele de foraj, în loc să se poziţioneze în lateral, poziţionare corectă în vederea descărcării traverselor.

Cu privire la prejudiciul moral, apelanta a arătat că din dovezile administrate nu rezultă culpa societăţii în producerea accidentului. S-a mai arătat că este îndoielnică starea de invaliditate pretinsă de reclamant , întrucât din actele medicale depuse la dosar rezultă faptul că evoluţia pacientului este favorabilă, recomandările fiind de reluare a mersului, nereieşind faptul că ar exista vreo disfuncţionalitate a membrului inferior drept. În plus, s-a arătat că ar exista neconcordanţe între înscrisurile medicale depuse la dosar, în contextul în care fiind vorba de o fractură de tibie, o eventuală pareză ar fi trebuit să apară în momentul producerii traumatismului, iar nu în timpul tratamentelor medicale, la mult timp după accident. Totodată, s-a arătat că o parte dintre afecţiunile menţionate în Certificatul de încadrare în grad de handicap, respectiv afecţiunile muşchilor oculari, inflamaţiile chorioretinale nu au nicio legătură cu accidentul de muncă.

Apelanta a mai arătat că suma acordată cu titlu de compensaţii băneşti pentru daune morale este disproporţionat de mare în raport cu prejudiciul moral efectiv suferit de reclamant, fiind mult peste sumele acordate de instanţe în situaţii mult mai grave decât cea a reclamantului.

În drept, apelanta a invocat prevederile art. 466 şi urm. Cod procedură civilă, art. 248 din Codul muncii.

Reclamantul a formulat întâmpinare la apelurile pârâtelor, prin care a solicitat respingerea acestora ca nefondate şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată, arătând că în cauză sunt întrunite toate condiţiile pentru angajarea răspunderii angajatorului, fiind neîntemeiate criticile apelanţilor sub acest aspect.

Pârâtele au formulat întâmpinări la apelul reclamantului, prin care au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, subliniind că oricum despăgubirile acordate de prima instanţă sunt excesive şi nejustificate, nepunându-se sub nicio formă problema unei majorări a acestora.

În dovedire, la dosarul cauzei s-au depus următoarele înscrisuri: Situaţia activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii ale societăţii apelante (filele 14-49), instrucţiuni de securitate a muncii (filele 63-66), decizii de concediere (filele 67-71), înscrisuri privind numărul salariaţilor societăţii şi reducerile de personal (filele 72-73), extrase din bilanţul societăţii (74-76), fişa postului şi test de verificare privind pe G.D. N. (filele 77-82), Ghid pentru soluţionarea daunelor morale (filele 108-111), scrisoare medicală (fila 162).

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivelor invocate, instanţa de control judiciar a constatat următoarele:

Reclamantul a fost angajatul societăţii pârâte, în baza contractului individual de muncă nr. 2452 din data de 21.11.2012, în funcția de lăcătuş mecanic.

În data de 26.06.2013, în jurul orei 08.40, pe platforma betonată aflată în incinta societăţii s-a produs un accident de muncă în care a fost implicat şi reclamantul.

Astfel, în vederea efectuării operaţiunii de calare (fixare) a autospecialei – instalaţia de foraj IC5, o echipă formată din patru angajaţi ai unităţii (reclamantul, V. C., G. A. şi Gabor D.N.) au avut ca sarcină pregătirea frontului de lucru. În acest sens au fost transportate pe furcile motostivuitorului opt traverse de cale ferată din lemn până la locul unde urma să aibă loc operaţiunea de calare. După ce motostivuitorul condus de G. D. N. şi-a încetat deplasarea, ajuns fiind în zona de descărcare, ceilalţi trei au început să descarce traversele. Au ridicat de pe furcile utilajului o primă traversă, moment în care motostivuitorul s-a pus în mişcare, înaintând aproximativ un metru. Angajaţii V.C. şi G. A. au reuşit să se ferească, însă reclamantul nu a mai avut timp să se îndepărteze, piciorul drept al acestuia fiind prins între stiva de traverse de pe furcile motostivuitorul şi rastelul încărcat cu prăjini grele de foraj aflat în apropierea zonei de descărcare.

G. D. N. a relatat că în momentul în care a ajuns la locul de descărcare a traverselor, a vrut să oprească motostivuitorul, sens în care a călcat pedala ambreiajului pentru a scoate din viteză utilajul, iar motostivuitorul s-a oprit. Crezând că utilajul este scos din viteză a lăsat pedala ambreiajului, însă, întrucât motostivuitorul nu era scos din viteză, acesta s-a deplasat înainte şi a prins piciorul reclamantului. Chematul în garanţie a menţionat că frâna de picior a motostivuitorului nu funcţiona, că a anunţat şefii ierarhici despre acest lucru şi că lucra pe acest utilaj de aproximativ o lună.

Analizând procesul-verbal de cercetare a evenimentului nr. 3265/08/2013, formularul pentru înregistrarea accidentului de muncă, declaraţiile şi interogatoriul lui G. D.N., declaraţiile martorilor şi probele administrate în dosarul nr. 1087/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighişoara, Curtea a constatat starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă, fiind neîntemeiate criticile apelantelor pârâte sub acest aspect.

Astfel, susţinerile pârâtelor referitoare la faptul că utilajul cu care s-au transportat traversele nu prezenta nicio defecţiune nici la sistemul de frânare şi nici sub alt aspect sunt contrazise de probele administrate în cauză, respectiv declaraţiile date de G. D. N. şi de G. B. C. A. Acestea coroborate cu lipsa documentaţiei tehnice şi a autorizaţiei I.S.C.I.R. au condus la concluzia că în cauză nu s-a făcut dovada că motostivuitorul era în stare perfectă de funcţionare.

În acest sens, întrucât angajatorul avea obligaţia, potrivit art. 40 alin. 2 lit. b şi art. 181 alin. 2 din Codul muncii să organizeze controlul permanent al stării materialelor, utilajelor în scopul asigurării sănătăţii şi securităţii salariaţilor, astfel încât utilajele folosite să nu prezinte defecţiuni care pot pune în pericol sănătatea şi securitatea salariaţilor, nu pot fi primite susţinerile apelantelor referitoare la inexistenţa vreunei culpe a angajatorului.

Referitor la legislaţia privind securitatea şi sănătatea în muncă, Curtea a constatat că sunt corecte concluziile primei instanţe privind încălcarea de către angajator a prevederilor Legii nr. 319/2006 şi ale H.G. nr. 1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă în sensul în care G.D. N. îndeplinea în cadrul societăţii pârâte, conform actului adiţional la contractul individual de muncă şi fişei postului, funcţia de conducător activitate de transport rutier, iar nu pe cea de moto-stivuitorist, iar din fişa individuală de instructaj privind protecţia muncii reiese că acestuia i-au fost prelucrate, anterior producerii accidentului, instrucţiuni de securitate şi sănătate în muncă pentru funcţia de conducător auto, iar nu pentru cea de moto-stivuitorist.

În acest context, G.D. N. a primit ca sarcină din partea superiorilor conducerea ocazională a motostivuitorului fără ca angajatorul să-şi fi îndeplinit obligaţiile decurgând din legislaţia în domeniul sănătăţii şi securităţii salariaţilor.

Susţinerile apelantelor în sensul că nu ar avea nicio importanţă lipsa autorizaţiei ISCIR sau neprelucrarea instrucţiunilor de securitate şi sănătate în muncă pentru funcţia de moto-stivuitorist chematului în garanţie, întrucât utilajul a fost folosit numai pentru transportul materialelor iar nu ca motostivuitor nu sunt de natură să înlăture culpa angajatorului din perspectiva încălcării obligaţiilor menţionate anterior. În aceeaşi măsură împrejurarea că G. D.N. avea o autorizaţie de stivuitorist eliberată în anul 2004 nu este de natură a înlătura obligaţia angajatorului de a-i prelucra instrucţiunile de securitate şi sănătate în muncă pentru funcţia de moto-stivuitorist.

Din perspectiva celor reţinute anterior, prima instanţă a constatat în mod legal împrejurarea că nu se poate reţine culpa angajatului G.D. N. în producerea accidentului, fiind legală soluţia asupra cererii de chemare în garanţie.

Nu pot fi primite nici argumentele apelantelor referitoare la o eventuală culpă concurentă a victimei, din perspectiva faptului că reclamantul nu s-ar fi poziţionat corect în lateralul utilajului, întrucât din probele administrate rezultă că descărcarea traverselor nu putea fi făcută altfel, iar cei care efectuau descărcarea, inclusiv reclamantul s-au apropiat de utilaj abia în momentul în care acesta s-a oprit. Or, în contextul în care reclamantul nu avea cunoştinţă despre împrejurarea că utilajul avea defecţiuni la sistemul frânare, nu se i se poate reţine vreo culpă în producerea accidentului.

În cauză sunt întrunite toate elementele pentru instituirea răspunderii patrimoniale a angajatorului, respectiv existenţa prejudiciul material şi moral, a faptei ilicite, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa angajatorului.

Cu privire la urmările accidentului, Curtea a înlăturat argumentele apelantei pârâte SC T. SRL – Sucursala Daneş referitoare la împrejurarea că ar exista neconcordanţe între actele medicale depuse la dosar care fac referire la afecţiunile reclamantului, în special în ceea ce priveşte apariţia la 6 luni de la data producerii accidentului a parezei de nerv sciatic popliteu extern.

În acest sens, Curtea a constatat că potrivit raportului de expertiză medico-legală nr. 1143/A5/11 (filele 37-40, în dosarul Tribunalului) avizat de Comisia de Avizare şi Control a Actelor Medico-legale (fila 41) între leziunile traumatice suferite în condiţiile accidentului de muncă din data de 26.06.2013 şi pareza de nerv sciatic popliteu extern există legătură de cauzalitate. În cauză, apelanta nu a administrat nicio probă de valoare ştiinţifică egală care să contrazică concluziile acestui raport de expertiză.

De asemenea, nu prezenta relevanţă împrejurarea că în Certificatul de încadrare în grad de handicap a reclamantului sunt menţionate alte afecţiuni pe lângă cele dobândite ca urmare a accidentului. În acest sens, instanţa a reținut din concluziile aceluiaşi raport de expertiză la care am făcut referire anterior  rezultă că în urma leziunilor suferite reclamantul prezintă o deficienţă funcţională medie cu caracter definitiv şi se încadrează în gradul III de invaliditate.

În privinţa cuantificării prejudiciului moral, instanţa trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat, fără ca prin aceasta să se încerce o reparare cu mult peste vătămarea produsă, determinând o îmbogăţire fără justă cauză în persoana reclamantului. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei. La stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie avute în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Analizând, cu luarea în considerare a urmărilor accidentului în privinţa reclamantului, respectiv vătămarea organismului şi suferinţele fizice, dar şi afectarea stării psihice, reclamantul suferind mai multe intervenţii chirurgicale, împrejurarea că prezintă o deficienţă funcţională medie cu caracter definitiv şi că se încadrează în gradul III de invaliditate, ceea ce presupune o reducere corespunzătoare a activităţilor pe care acesta le va mai putea desfăşura, dar ţinând seama şi de situaţia existenţă anterior producerii accidentului, Curtea a constatat că suma stabilită de prima instanţă este excesivă.

Astfel, acordarea compensaţiilor băneşti are ca finalitate compensarea, atenuarea sau măcar alinarea suferinţelor fizice şi psihice, însă nu se poate transforma într-o pedeapsă civilă. Astfel, la stabilirea cuantumului compensaţiilor băneşti trebuie să se ţină seama de importanta si gravitatea prejudiciului nepatrimonial suferit, precum si de criteriul echităţii, întrucât aceste despăgubiri nu trebuie să reprezinte o îmbogăţire nejustificată a reclamantului şi nici o exploatare neîntemeiată a patrimoniului angajatorului.

În plus, instanţa a avut în vedere şi atitudinea de bună-credinţă a pârâtei, care a susţinut moral şi financiar reclamantul, în vederea reintegrării acestuia din punct de vedere social şi profesional, oferindu-i  posibilitatea încadrării pe o funcţie corespunzătoare gradului său de invaliditate, aşa cum rezultă din înscrisul aflat la filele 153-154, în dosarul Tribunalului.

Prin urmare, Curtea a apreciat că suma de 200.000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă a suferinţelor fizice şi psihice îndurate de reclamant ca urmare a accidentului produs, urmând a schimba hotărârea primei instanţe sub acest aspect.

Pentru aceleaşi considerente prezentate anterior, Curtea a constatat că apelul reclamantului este nefondat, nejustificându-se o majorare a compensaţiilor băneşti acordate de prima instanţă.

În consecinţă, în temeiul prevederilor art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, apelul pârâtelor a fost admis,  iar hotărârea atacată a fost schimbată în parte, sub aspectul reducerii cuantumului compensaţiilor băneşti pentru daune morale acordate reclamantului de la 450.000 lei la 200.000 lei.

Domenii speta

Spete similare