Îmbogățirea fără just temei. Condiții. Art. 1345 Cod civil.

Acţiunea în restituire întemeiată pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză impune verificarea îndeplinirii următoarelor condiţii: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micşorarea altui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi celui dintâi; existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene, adică atât sporirea, cât şi micşorarea, să fie efectul unei cauze unice (privită ca fapt juridic sau eveniment, iar nu ca o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt).

În condiţiile în care s-a dovedit că reclamantul a contribuit din punct de vedere financiar la cumpărarea celor trei imobile, însă prin modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare acestea au devenit bunurile proprii ale pârâtei, este evidentă sporirea patrimoniului acesteia prin diminuarea în aceeaşi măsură a patrimoniului reclamantului, astfel că acţiunea dedusă judecăţii se impune a fi admisă.

Prin Sentinţa civilă nr. 706 din 8 iunie 2016, Tribunalul Mureş a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul M. A., în contradictoriu cu pârâta M. D.-M., pentru obligarea acesteia la plata sumei de 500.000 lei în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, sumă reprezentând contribuţia reclamantului la dobândirea de către pârâtă, cu titlu de bunuri proprii, a unui număr de trei apartamente situate oraşul Luduş, în perioada de concubinaj a celor doi, la care sumă să se adauge şi dobânzi legale calculate de la data introducerii acţiunii.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada îmbogăţirii patrimoniului pârâtei, însărăcirii patrimoniului reclamantului şi a legăturii dintre aceste două patrimonii, respectiv a împrejurării că îmbogăţirea pârâtei s-a făcut pe seama însărăcirii patrimoniului reclamantului.

Astfel, a arătat instanţa, singura probă în sensul că reclamantul ar fi participat la plata sumelor achitate cu titlu de preţ al apartamentelor o reprezintă doar declaraţia martorilor S. S. şi P. M., care au afirmat că preţul celor două apartamente înstrăinate de aceştia pârâtei (la data de 29.08.2006, respectiv 03.04.2008) a fost achitat de reclamant în prezenţa acesteia, respectiv în locuinţa comună a părţilor, fie in aceeaşi zi, fie după încheierea contractelor, însă aceste declaraţii nu sunt apte să facă dovada contribuţiei pârâtului la plata  preţului respectivelor apartamente, deoarece sumele s-au achitat de către acesta în contul contractului încheiat în calitate de cumpărător doar de pârâtă şi în numele acesteia, iar nu de reclamant în nume propriu (la care nici nu se face referire în contracte), astfel că plata efectuată în împrejurările arătate a condus la stingerea datoriei pârâtei faţă de vânzători, izvorâtă din cele două contracte, însă deţinerea unei sume de bani şi predarea acesteia creditorului nu îndreptăţeşte concluzia că cel care a predat suma de bani era şi titularul acesteia, atâta vreme cât se face dovada că cel care a predat suma de bani a acţionat în calitate de mandatar al debitorului, iar nu de solvens.

În acelaşi sens, Tribunalul a apreciat că doar în condiţiile în care s-ar fi făcut dovada că sumele proveneau din veniturile proprii ale reclamantului, iar plata a fost făcută de acesta în nume propriu, în scopul stingerii unei datorii a pârâtei, s-ar fi putut reţine că acesta a contribuit la „îmbogăţirea” reclamantei, or, din declaraţiile martorilor nu reiese care ar fi fost sursa banilor, iar circumstanţele în care s-a făcut predarea nu justifică concluzia că aceştia ar fi provenit din patrimoniul reclamantului, care nu a făcut dovada niciunor venituri (cu atât mai puţin substanţiale), nici anterior şi nici în timpul achiziţionării imobilelor.

De asemenea, s-a arătat că potrivit sentinţei din 27.04.2009, privind desfacerea căsătoriei reclamantului cu prima soţie (de cetăţenie italiană), acesta ar fi fost de profesie muncitor în sectorul construcţii, ceea ce nu ar justifica acumularea unor sume importante de bani de nivelul celei pretinse prin acţiune (aproximativ 60.000 euro) în perioade extrem de scurte ca acelea în care s-au achiziţionat apartamentele, respectiv doi ani de zile, cu atât mai puţin cu cât, potrivit aceleiaşi sentinţe, reclamantul a fost obligat la plata unei pensii de întreţinere lunare în favoarea minorului rezultat din căsătorie, în cuantum de 320 euro, iar potrivit propriei recunoaşteri, nici anterior şi nici ulterior relaţiei acestuia cu pârâta, reclamantul nu a mai făcut investiţii imobiliare (deşi au trecut trei ani de la divorţul lor, pronunţat la 28.11.2012), astfel că este cu atât mai puţin credibil că acesta ar fi făcut investiţii în apartamentele achiziţionate de pârâtă.

Totodată, Tribunalul a reţinut că explicaţia reclamantului, în sensul că deşi ar fi contribuit la dobândirea bunurilor, contractele s-ar fi încheiat doar pe numele pârâtei pentru că el era în acea perioadă căsătorit şi în curs de divorţ, nu poate fi primită, deoarece din cuprinsul aceleiaşi hotărâri rezultă că în 9 mai 2005 s-a pronunţat separaţia în fapt, iar de la acea dată, potrivit codului civil italian (art. 191), comunitatea legală a soţilor a încetat.

În fine, relativ la cel de-al treilea apartament, achiziţionat pe numele pârâtei la data de 16.03.2006, prima instanţă a reţinut că fiind audiat în calitate de martor, vânzătorul (P. G.) a declarat că nu îl cunoaşte pe reclamant şi nu a primit nicio sumă de la acesta, astfel că a respins în întregul ei acţiunea, ca nefondată.

Reclamantul a declarat apel împotriva soluţiei menţionate, solicitând schimbarea integrală a acesteia, în sensul admiterii acţiunii formulate, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în cele două faze procesuale.

În motivarea apelului reclamantul a arătat, cu titlu de chestiune prealabilă, că pretenţiile sale se bazează pe instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, reglementată de art. 1345 şi urm. din Codul civil şi că datorită modului defectuos în care fostul său mandatar convenţional i-a redactat cererea de chemare în judecată, s-a înţeles că ar fi solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 500.000 lei, în realitate intenţia sa fiind aceea de a obţine jumătate din valoarea de circulaţie a celor trei apartamente în discuţie (evaluate prin apreciere personală la suma menţionată, urmând ca valoarea concretă să fie stabilită pe baza unei expertize tehnice), iar în faţa primei instanţe şi-a precizat în acest sens acţiunea (precizare de care s-a şi luat act), astfel că obiectul cererii sale îl formează suma de aproximativ 250.000 lei.

Referindu-se în continuare la criticile aduse hotărârii atacate, reclamantul a susţinut că este rezultatul aprecierii greşite a stării de fapt şi a probelor administrate concluzia potrivit căreia nu ar fi fost dovedit faptul că patrimoniul său a fost diminuat în urma achiziţionării celor trei apartamente de către pârâtă, din moment ce el a plătit o parte din preţ şi s-a dovedit că banii provin din fonduri comune ale părţilor, fiind astfel evident că patrimoniul acestuia s-a diminuat, pe când patrimoniul părţii adverse s-a majorat în mod nejustificat.

S-a mai susţinut că sunt neîntemeiate argumentele primei instanţe, în sensul nedovedirii faptului că apelantul ar fi contribuit la plata sumelor achitate cu titlu de preţ şi că predarea acestora către vânzători nu dovedeşte faptul că banii ar fi provenit parţial din fonduri, câtă vreme în două din cele trei cazuri chiar el a fost persoana care a predat banii reprezentând preţul de vânzare-cumpărare, iar în aceste condiţii nu are nicio bază faptică sau legală constatarea potrivit căreia acesta ar fi acţionat în calitate de mandatar al pârâtei, în vederea perfectării contractelor, însă, pornind de la împrejurarea că părţile se aflau într-o relaţie de concubinaj, în imposibilitate morală de a preconstitui acte doveditoare (acesta fiind şi motivul pentru care a fost încuviinţată proba cu martori), este logic faptul că în cuprinsul contractelor încheiate nu s-a stipulat vreo clauză referitoare la provenienţa banilor sau la procentele cu care fiecare dintre ei a contribuit la achiziţie.

De asemenea, apelantul a arătat că este greşită şi aprecierea potrivit căreia s-ar putea vorbi de o îmbogăţire fără just temei doar dacă s-ar fi dovedit faptul că sumele predate provin din veniturile lui proprii şi că ar fi efectuat plata în nume propriu, în condiţiile în care el nu a susţinut aşa ceva prin acţiune, arătând de la bun început că aceste investiţii au fost efectuate în comun de către ambele părţi, iar în ceea ce priveşte justificarea soluţiei atacate pe ideea nedovedirii unor venituri substanţiale, care să fi făcut posibilă contribuţia sa la achiziţionarea imobilelor în discuţie, apelantul a arătat că nici intimata-pârâtă nu poate dovedi venituri care să-i fi permis achiziţionarea a 7-8 imobile pe parcursul relaţiei lor de concubinaj şi, ulterior, de căsătorie, astfel că motivarea sentinţei criticate constituie o simplă speculaţie din partea instanţei de prim grad de jurisdicţie şi rezultatul greşitei interpretări a probelor administrate.

În fine, apelantul a susţinut că  proba cu expertiza evaluatorie nu a fost realizată conform obiectivelor stabilite, nerăspunzându-se la obiectivul nr. 2, stabilit de instanţă din oficiu.

Apelul a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 1345, 1347 din Codul civil, art. 451-453 şi art. 476 şi urm. din Codul de procedură civilă, iar în probaţiune s-a solicitat proba cu martori - pentru dovedirea existenţei în patrimoniul apelantului a sumelor de bani necesare efectuării investiţiilor în discuţie, precum şi expertiză tehnică judiciară - pentru stabilirea valorii de circulaţie a celor trei imobile la momentul achiziţionării acestora.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare şi nici cereri în probaţiune, dar a depus la primul termen de judecată concluzii scrise, prin intermediul cărora a solicitat respingerea apelului ca nefondat, susţinând că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică în raport de probele administrate în faţa acesteia, apelantul nearătând nici în calea de atac cu ce sumă ar fi contribuit la dobândirea fiecărui imobil achiziţionat, care ar fi fost imposibilitatea morală de a preconstitui acte doveditoare ale afirmatei investiţii ori cauza pentru care acesta nu şi-ar fi investit propriile resurse financiare prin intermediul părinţilor săi.

Cererile în probaţiune formulate de apelantul-reclamant au fost puse în discuţie la termenul de judecată din 3 noiembrie 2016, fiind admisă solicitarea privind audierea martorilor U. M. C., respectiv G. E. L. şi respinsă cererea pentru efectuarea unei noi expertize tehnice de evaluare a imobilelor, constatându-se sub acest ultim aspect că prin raportul de expertiză întocmit în primă instanţă s-a răspuns şi obiectivului nr. 2, invocat de către apelant ca nefiind lămurit (filele 151-152 dosar fond).

Examinând apelul dedus judecăţii, prin raportare la motivele invocate şi în limitele efectului devolutiv al căii de atac, reglementat de art. 476 - 478 din Codul de procedură civilă, Curtea a reținut următoarele:

Prin acţiunea de primă instanţă, astfel cum a fost precizată la termenul de judecată din 15 septembrie 2015, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.000 lei, cu dobânzi legale de la data cererii de chemare în judecată, sumă reprezentând, potrivit propriei aprecieri, jumătate din valoarea de circulaţie actuală a trei apartamente situate în oraşul Luduş, jud. Mureş, achiziţionate prin act autentic de către pârâtă ca bunuri proprii, însă în perioada de concubinaj cu reclamantul (anterioară căsătoriei), acesta susţinând că respectivele bunuri au fost dobândite în comun, prin contribuţia egală a părţilor (filele 74-75 dosar fond).

În concret, este vorba de următoarele imobile:

 - apartament cu 3 camere şi dependinţe situat în oraşul Luduş, B-dul 1 Decembrie 1918, bl. 19, sc. B, ap. 8, judeţ Mureş, înscris în CF nr. 51090-C1-U5, nr. cad./top. 480/16/3/2/2/1/2/5/3, 480/16/3/2/2/1/2/4/2, 480/3/2/2/1/2/3/3, 480/2 şi 480/3/VII/B, achiziţionat de la P. G. şi P.F.-G. cu suma de 40.000 lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 401/16.03.2006 (fila 4 dosar primă instanţă) - evaluat de reclamant la valoarea de aprox. 30.000 Euro;

- apartament cu 2 camere şi dependinţe situat în oraşul Luduş, B-dul 1 Decembrie 1918, bl. 15, sc. B, ap. 11, judeţ Mureş, înscris în CF nr. 500/Colectiv, nr. top. 480/7, 480/8 şi 480/9, achiziţionat de la S.A., S. G. S., N. A.-M., S. E.-K., S. I.-C. cu suma de 28.300 lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1207/29.08.2006 (filele 193-194 dosar primă instanţă) -  evaluat de reclamant la valoarea de aprox. 35.000 Euro;

- apartament cu 3 camere si dependinţe situat în oraşul Luduş, str. Viitorului, bl. 5, judeţ Mureş, înscris în CF nr. 50465-C1-U11, nr. cad./top. 478/2/30/l/A şi 478/2/31/l/A, achiziţionat de la P. M. şi P. S.-G. cu suma de 78.200 lei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 313/03.04.2008 (fila 5 dosar primă instanţă) - evaluat de reclamant la valoarea de aprox. 45.000 Euro.

Acţiunea a fost justificată în drept prin invocarea îmbogăţirii fără justă cauză, instituţie juridică reglementată în mod expres de Noul cod civil prin dispoziţiile art. 1345, potrivitcărora „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri."

Din această perspectivă, Curtea a constatat că sunt corecte aprecierile primei instanţe, în sensul că acţiunea în restituire întemeiată pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză impune verificarea îndeplinirii următoarelor condiţii: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani; micşorarea altui patrimoniu, ca o consecinţă a măririi celui dintâi; existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt, în sensul că ambele fenomene, adică atât sporirea, cât şi micşorarea, să fie efectul unei cauze unice (privită ca fapt juridic sau eveniment, iar nu ca o legătură cauzală între mărirea unui patrimoniu şi micşorarea celuilalt).

Sub acest aspect, Curtea a constatat că în cauza dedusă judecăţii sunt întrunite condiţiile menţionate, o atare concluzie fiind determinată de rezultatul analizei coroborate a probelor administrate în apel, cu cele administrate în primă instanţă, conform celor expuse în continuare.

Astfel, s-a dovedit faptul că imobilele în discuţie au fost achiziţionate în perioada în care părţile se aflau în derularea unei relaţii anterioare de concubinaj în Italia, unde lucrau amândoi, căsătoria acestora fiind încheiată la data de 31.03.2010 şi desfăcută prin acord notarial la data de 28.11.2012, iar potrivit răspunsurilor date la interogatoriu şi declaraţiei martorei G.E. L., reclamantul realiza venituri din muncă de aproximativ 4.000 euro lunar şi a fost gratificat în mai multe rânduri de aceasta, respectiv în perioada 2006 - 2008, cu sume cuprinse între 30.000 - 40.000 euro (în total 140.000 - 150.000 euro), deoarece între ei s-a dezvoltat în timp o relaţie de afecţiune reciprocă gen mamă-fiu, în condiţiile în care reclamantul fusese angajat la firma acesteia în anul 2000, iar mama lui decedase în 2005, aceeaşi martoră arătând că sprijinul financiar acordat era în ideea că reclamantul intenţiona să se stabilească în România împreună cu pârâta şi să deschidă un centru estetic, în care context i-a şi spus martorei că a găsit un apartament într-o zonă centrală a unei localităţi din apropiere de Târgu Mureş. De asemenea, martora a arătat că reclamantul nu a reuşit să-şi finalizeze proiectul, deoarece a trebuit să rămână în Italia, dar ştie în schimb că a cumpărat vreo 3-4 imobile, posibil împreună cu pârâta, pentru că voiau să înceapă o viaţă împreună, subliniind în acelaşi timp şi faptul că acesta a continuat să câştige foarte bine şi după ce nu a mai lucrat la firma sa, martora constatând că era bine îmbrăcat, avea o maşină frumoasă şi nu îi lipsea nimic (fila 120 dosar primă instanţă, fila 32 dosar curte).

Tot în sprijinul susţinerii apelantului-reclamant, în sensul că acesta dispunea de resurse financiare suficiente pentru a putea contribui cu cel puţin jumătate din preţul de achiziţie a celor trei apartamente cumpărate pe numele pârâtei, Curtea ca constatat că este şi declaraţia martorului U.M. C. - naşul lor de cununie, care în perioada 2006 - 2008 i-a vizitat de două ori în Italia şi a observat că pârâta nu mergea la lucru (însă nu a întrebat dacă ar avea loc de muncă). A mai relatat martorul că vizitându-l pe reclamant în Italia în perioada primei căsătorii, a constatat că acesta obţinea câştiguri substanţiale, întrucât avea uneori chiar şi două locuri de muncă şi de fiecare dată când venea în ţară aducea cadouri, iar în anul 2004 deţinea o maşină Golf 4 din 2002, în timp ce pârâta nu avea, iar părinţii acesteia deţineau o Dacie veche (fila 31 dosar Curte).

De asemenea, acelaşi martor a fost în măsură a oferi detalii concrete şi referitor la împrejurările în care au fost achiziţionate cele trei apartamente în discuţie, precum şi la modalitatea în care s-a achitat preţul şi de către cine, arătând că a discutat personal cu aceştia în perioada premergătoare perfectării contractelor de vânzare-cumpărare şi că, fără a cunoaşte cu cât a contribuit fiecare, a dedus că respectivele bunuri au fost cumpărate de către amândoi, întrucât reclamantul era cel care avea banii şi îi gestiona.

Astfel, în legătură cu achiziţionarea primului apartament (dobândit în data de 16.03.2006 de la P. G. şi P. F.-G.), martorul a arătat că acesta este situat la etajul 2 al unui bloc din zona centrală a oraşului şi a fost achiziţionat cu intenţia părţilor de a înfiinţa acolo un salon de coafură şi cosmetică, iar atunci când i-a întrebat pe numele cui îl vor transcrie (în contextul în care reclamantul nu era încă divorţat de prima soţie), aceştia i-au răspuns fără ezitare că pe numele pârâtei, pentru că oricum se vor căsători.

Relativ la cel de-a doilea apartament (achiziţionat în data de 29.08.2006 de la S. A., S. G. S., N. A.-M., S. E.-K., S. I.-C.), martorul a relatat că a fost cumpărat de cei doi în scop de locuinţă comună (ca să nu mai stea la părinţi), motiv pentru care l-au şi renovat imediat şi l-au ocupat, însă ulterior au decis că nu vor rămâne, totuşi, în România, iar după ce s-au despărţit l-au dat în chirie. De asemenea, a subliniat că, deşi a fost şi acesta transcris pe numele pârâtei, cei doi l-au luat împreună, pe lista cheltuielilor comune de la bloc figurând numele reclamantului. Sub acelaşi aspect, martorul a arătat că de renovarea apartamentului s-a ocupat tatăl pârâtei şi că acesta cumpăra de la el materialele necesare (martorul deţinând un depozit de materiale de construcţii), iar în acele împrejurări a observat că acesta se consulta de fiecare dată cu reclamantul. În plus, a arătat martorul, reclamantul a achiziţionat în aceeaşi perioadă un autoturism marca Renault, pe care l-a lăsat în grija tatălui pârâtei, precum şi un autoturism Smart, pe care l-a primit în compensare pentru o lucrare executată într-un showroom Mercedes şi pe care l-a oferit cadou surorii pârâtei.

În legătură cu achiziţionarea celui de-al treilea apartament (cumpărat în data de 03.04.2008 de la P. M. şi P. S.-G.), martorul a relatat că a aflat după încheierea convenţiei, însă cunoscându-l pe vânzător, ştie că acesta a fost foarte bucuros când a aflat că reclamantul are banii necesari şi l-a cumpărat, întrucât vânzătorul se afla într-un impas financiar.

Totodată, martorul a declarat că are cunoştinţă despre faptul că la achiziţionarea unuia dintre apartamente a participat şi tatăl pârâtei, fără a şti exact la care, însă la toate discuţiile purtate cu reclamantul şi pârâta pe tema celor trei imobile, aceştia s-au referit întotdeauna ca fiind comune, neexistând discuţii despre contribuţii diferite sau exclusive, întrucât aveau încredere totală unul în celălalt, astfel că atunci când a decedat bunica reclamantului, au trecut moştenirea pe numele amândurora, deşi aceasta i-ar fi revenit de drept doar reclamantului.

În ceea ce priveşte probatoriul administrat în faţa primei instanţe, Curtea a constatat că audiat fiind în calitate de martor, P. G. - vânzătorul primului apartament (la data de 16.03.2006), a declarat că nu cunoaşte părţile şi nu îşi aduce aminte dacă acestea erau de faţă la încheierea contractului, însă el a tratat doar cu d-l M.I. - tatăl pârâtei, care i-a şi plătit preţul, spunându-i că vrea să cumpere un apartament pentru fiica sa din Italia (fila 115 dosar primă instanţă).

Se observa, însă, că această declaraţie nu reflectă situaţia prezentată de conţinutul contractului autentic de vânzare-cumpărare întocmit cu acel prilej (fila 4 dosar primă instanţă), act  potrivit căruia tranzacţia a fost perfectată direct cu pârâta, iar nu prin mandatar - tatăl acesteia, motiv pentru care Curtea a inlaturat-o sub aspect probator, constatând că aceasta nu poate fi apreciată ca fiind sinceră, în raport de  prevederile art. 99 alin. 1 din Legea nr. 36/1995.

Relativ la achiziţionarea celui de-al doilea apartament (la data de 29.08.2006) Curtea a constatat că potrivit declaraţiei de martor a unuia dintre vânzători – S. S. G., tranzacţia s-a  perfectat în urma negocierilor purtate cu ambele părţi din litigiu, pentru suma de 75.000 lei, iar plata preţului s-a făcut în două tranşe - 15.000 lei ca avans şi restul la întocmirea actului autentic, banii fiind predaţi de fiecare dată de către reclamant şi în prezenţa pârâtei. Totodată, martorul a precizat că nu ştie de ce a fost trecută în contract doar pârâta, însă cei doi i-au spus că vor să cumpere apartamentul împreună (fila 210 dosar primă instanţă).

În fine, privitor la apartamentul achiziţionat la data de 03.04.2008, se constată că deşi contractul a fost semnat de tatăl pârâtei - în calitate de mandatar (fila 6 dosar primă instanţă), vânzătorul P. M. a declarat cu prilejul audierii sale ca martor că a purtat negocieri prealabile cu ambele părţi, iar preţul  în valoare de 30.000 euro i-a fost achitat la locuinţa comună a acestora din Italia, banii fiind predaţi efectiv de către reclamant în prezenţa pârâtei, după ce contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la notar în România, cu tatăl acesteia. De asemenea, martorul a declarat că a procedat de o atare manieră întrucât îl cunoaşte pe reclamant de când acesta avea vârsta de 15 ani, având încredere deplină că va primi preţul vânzării, chiar acesta conducându-l la aeroport şi închiriindu-i o maşină pentru a veni în ţară şi a semna contractul (fila 116 dosar primă instanţă).

Din perspectiva celor anterior expuse, coroborând probele administrate în ambele instanţe, Curtea a constatat că sunt întrunite în cauză condiţiile acţiunii în restituire întemeiate pe instituţia îmbogăţirii fără justă cauză, probându-se faptul că reclamantul dispunea de resurse financiare pentru a susţine cel puţin jumătate din preţul de achiziţie a apartamentelor în discuţie şi că intenţia părţilor a fost aceea de a le dobândi ca bunuri comune, în considerarea căsătoriei ce urma a se încheia, nefiind justificată sub acest aspect aprecierea primei instanţe, în sensul că prin predarea banilor către vânzători reclamantul ar fi acţionat în calitate de mandatar al pârâtei, o astfel de concluzie nefiind susţinută de nicio probă.

Prin urmare, în condiţiile în care s-a dovedit că reclamantul a contribuit din punct de vedere financiar la cumpărarea celor trei imobile, însă prin modalitatea de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare acestea au devenit bunurile proprii ale pârâtei, Curtea a constatat că este evidentă sporirea patrimoniului acesteia prin diminuarea în aceeaşi măsură a patrimoniului reclamantului, astfel că acţiunea dedusă judecăţii se impune a fi admisă, însă doar în limita sumei de 192.800 lei, reprezentând jumătate din valoarea de circulaţie actuală a apartamentelor, astfel cum aceasta a fost stabilită prin expertiza tehnică administrată în faţa primei instanţe, respectiv: 107.400 lei, 126.200 lei şi 152.000 lei (fila 151 dosar primă instanţă).

De asemenea, a fost admisă doar în parte şi cererea privind aplicarea la suma anterior menţionată a dobânzii legale, aceasta cuvenindu-se doar de la data pronunţării hotărârii de către instanţa de apel, deoarece numai din acest moment creanţa reclamantului a dobândit caracter cert, lichid şi exigibil, iar nu de la data cererii de chemare în judecată, cum s-a solicitat prin acţiune.

În concluzie, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a admis apelul examinat şi a procedat la schimbarea în tot a sentinţei civile atacate, corelativ cu admiterea în parte a acţiunii, în sensul celor anterior precizate, iar în aplicarea prevederilor art. 453 din Codul de procedură civilă, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată pe care le-a suportat reclamantul în ambele etape procesuale, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat (filele 12, 65-66, 99, 230 dosar primă instanţă, filele 9 şi 18 dosar Curte).

Domenii speta

Spete similare