Abuz de incredere

Deliberând asupra cauzei penale de faţă, constată următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 1049/P/2015 din data de 13.10.2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, înregistrat la această instanţă sub nr. 2854.289.2015, la data de 16.10.2015, s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpatului B D A, pentru săvârşirea infracţiunii de abuz de încredere, prev. de art. 238 alin.1 CP.

În fapt, în esenţă, se reţine că la data de 16.04.2014 s-a încheiat contractul de comodat între persoana vătămată N M şi inculpatul B D A, autentificat la Biroul notarului public S C, în temeiul căruia comodantul N M i-a dat cu titlu de împrumut de folosinţă ”comodantului” (în realitate – comodatarului) B D A autoturismul marca VW Transporter cu număr de înmatriculare MS.98.YOA, pentru perioada 16.04-26.12.2014.

În contractul dintre părţi s-a stipulat printre altele şi obligaţia comodatarului de a restitui autoturismul la termenul prevăzut în act.

După expirarea perioadei de folosinţă a autoturismului, inculpatul nu l-a restituit, iar persoana vătămată nu a reuşit pe nici o cale să ia legătura cu acesta, deşi l-a notificat prin intermediul cabinetului individual de avocatură C C T să se prezinte la 01.04.2015, ora 09.00, în vederea soluţionării amiabile a litigiului.

Situaţia de fapt mai sus menţionată se susţine cu următoarele mijloace de probă, administrate în faza de urmărire penală: plângerea persoanei vătămate (f. 3-4, dup); declaraţia persoanei vătămate (f. 10-11, dup); declaraţia martorului F R I (f. 14, dup); contractul de comodat (f. 15, dup).

Prin încheierea de cameră preliminară din data de 03.12.2015, în contextul în care nu au fost invocate neregularităţi, cereri sau excepţii referitoare la posibile cauze de nulitate relativă, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Reghin a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 1049/P/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Reghin, privind pe inculpatul B D A, trimis în judecată în stare de libertate pentru comiterea infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin.1 CP.

În procedura de cameră preliminară, observând că în cursul urmării penale inculpatul nu a fost ascultat, iar înştiinţările trimise acestuia au fost comunicate prin modalitatea afişării sau a înmânării altei persoane, în vederea respectării dreptului la apărare al inculpatului, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că se impune numirea unui avocat din oficiu (f. 32). Delegaţia apărătorului din oficiu astfel desemnat a încetat la data de 26.01.2016, prin prezentarea apărătorului ales al inculpatului, instanţa luând act de această împrejurare în încheierea de şedinţă de la aceea dată.

La primul termen de judecată cu părţile legal citate şi în măsură să pună concluzii, ulterior citirii actului se sesizare, instanţa a adus la cunoştinţa inculpatului dispoziţiile art. 374 alin. 4 din CPP rap. la art. 396 alin. 10 din CPP, privind judecata în procedura simplificată, precum şi soluţiile posibile ca urmare a acestei proceduri.

Inculpatul asistat de apărător ales a solicitat parcurgea procedurii de drept comun, declarând că nu recunoaşte faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu.

Procedând conform art. 374 CPP, instanţa a pus în discuţia contradictorie a procurorului şi a părţilor, temeinicia probelor administrate în faza de urmărire şi eventualele cereri privind probele noi.

Astfel, în cursul cercetării judecătoreşti s-au administrat următoarele mijloace de probă: declaraţia inculpatului B D A (f. 89-91); declaraţia părţii civile N M (f. 101-103); s-a reaudiat martorul audiat în faza de urmărire penală, respectiv: F R (f. 107-108); declaraţia martorilor propuşi de către apărare în faţa instanţei, respectiv: Z A (f. 104-106), I G (f. 130-131); proces-verbal de confruntare a martorilor F R şi Z A (f. 115); proba cu înscrisuri, solicitată de partea civilă (f. 85-88), respectiv de inculpat (f. 109-113).

Din dispoziţia instanţei, s-au ataşat la dosarul cauzei verificări la ANP, IGPR privind pe inculpat (f. 66); fişa de cazier judiciar a inculpatului (f. 76); verificări în baza de date a evidenţei populaţiei privind pe partea civilă (f. 181) şi pe inculpat (f. 182) şi s-a dispus efectuarea testării criminalistice privind detectarea comportamentului simulat al martorilor F R (f. 136-145), Z A (f. 180-199) şi al părţii civile N M (în privinţa acesteia testarea nu a putut fi efectuată din motive medicale – f. 134-135).

Referitor la acţiunea civilă, la data de 15.02.2016 (f. 83-84), anterior începerii cercetării judecătoreşti, persoana vătămată N M şi-a precizat cuantumul pretenţiilor,respectiv suma de 24.221 lei, din care 13.410 lei contravaloarea autoturismului, 5.811 lei echivalentul lipsei de folosinţă al autoturismului şi 5.000 lei daune morale.

La data de 30.03.2016, partea civilă a depus note de şedinţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, probatoriul administrat în cursul urmării penale şi al cercetării judecătoreşti, instanţa reţine:

În fapt, la data de 16.04.2014, între partea civilă N M, în calitate de comodant, şi inculpatul B D A, în calitate de comodatar [referirea din cuprinsul actului de sesizare referitoare la calitatea de ”comodant” a inculpatului este, în mod vădit, eronată], s-a încheiat un contract de comodat având ca obiect autoturismul marca Volkswagen, tip Transporter, culoare alb, având număr de înmatriculare MS.98.YOA, după cum reiese din înscrisurile de la dosar (f. 15, dup) şi din susţinerile părţilor.

Înscrisul sub semnătură privată reprezentând contractul de comodat încheiat de părţi a primit dată certă la Biroul Notarilor Publici ŞUŞ, fiind inexactă menţiunea din rechizitoriu referitoare la încheierea unui contract autentic.

Potrivit înţelegerii dintre părţi, perioada contractului este cuprinsă între 16 aprilie 2014 – 26 decembrie 2014, comodatarul având obligaţia să restituie autoturismului la termenul prevăzut în act. De asemenea, în cuprinsul contractului, părţile au stipulat că inculpatul va folosi autoturismul în România şi în străinătate în perioada menţionată, dar şi faptul că evaluează autoturismul la 3.000 euro.

După expirarea perioadei contractuale, la data de 02.04.2015 (confirmare de primire – f. 20, dup), partea civilă l-a notificat pe inculpat în vederea restituirii autoturismului prin intermediul cabinetului de avocat ”C C T”, fără a primi un răspuns din partea comodatarului.

Versiunile părţilor devin însă divergente prin raportare la evenimentele anterioare încheierii contractului de comodat.

Pe de o parte, potrivit părţii civile (f. 13, dup, f. 101-103) şi fiului acesteia – martorul F R (f. 14, dup; 107-108), părţile contractante s-au cunoscut cu puţin timp înainte de încheiere contractului de comodat la biroul notarial, autoturismul fiind predat la data contractului, respectiv 16.04.2016. Mai mult, partea civilă a susţinut că anterior încheierii convenţiei s-a aflat în posesia autoturismul remis inculpatului, însă a încheiat comodatul întrucât nu folosea efectiv acest autoturism.

Pe de altă parte, în versiunea inculpatului (f. 89-91), susţinută de martorii Z A (f. 104-106) şi I G (f. 130-131), în vara anului 2012 a cumpărat autoturismul marca Volkswagen, tip Transporter, culoare albă, având număr de înmatriculare MS.98.YOA, din piaţa auto din localitatea Ernei, când a negociat şi achitat preţul de 3.500 euro cu martorul F R. Ulterior, întrucât intenţiona să folosească autoturismul în străinătate, s-a înţeles cu partea civilă să încheie un contract de comodat simulat.

Analizând cele două versiuni, prin raportare la ansamblul probator şi la explicaţiile părţilor, instanţa reţine că motivul invocat de partea civilă pentru încheierea contractului (faptul că nu mai folosea autoturismul), dar şi susţinerea că l-a cunoscut pe inculpat cu puţin timp înainte de încheierea contractului de comodat ridică puternice dubii cu privire la cauza contractului cu dată certă şi, implicit, asupra versiunii părţii civile.

Făcând abstracţie de faptul că acuzarea – Ministerul Public, nu a efectuat în mod amănunţit o cercetare a temeiniciei acuzaţiei penale împotriva inculpatului, printr-o urmărire penală completă, preluând practic starea de fapt din cuprinsul plângerii penale, instanţa înlătură versiunea părţii civile întrucât nu este susţinută de probele de la dosar.

În primul rând, în viziunea judecătoriei, susţinerea părţii civile potrivit căreia l-a cunoscut pentru prima dată pe inculpat la notar, când au încheiat contractul de comodat nu poate fi primită, fiind cel puţin îndoielnic ca o persoană să încheie cu o alta un contract cu titlu gratuit, fără a exista raporturi anterioare.

În al doilea rând, din declaraţia martorilor propuşi în apărare rezultă că inculpatul a cumpărat autoturismul în cauză în vara anului 2012, anterior încheierii comodatului, iar contractul de comodat a reprezentat doar un mijloc prin care inculpatul putea folosi autoturismul şi în străinătate.

Astfel, din declaraţia martorilor Z A (f. 104-106) şi I G (f. 130-131), instanţa reţine că, în vara anului 2012, inculpatul s-a deplasat împreună cu cei doi martori şi cu numitul V L la piaţa auto din localitatea Ernei în vederea achiziţionării unui autoturism. După ce au examinat autoturismul aflat spre vânzare, inculpatul l-a contactat telefonic pe fiul părţii civile, numitul F R (al cărui număr de telefon era afişat în geamul autoturismului parcat în piaţă), iar mai apoi au negociat la faţa locului preţul de achiziţie, de la suma de 3.900 la 3.500 euro. În aceeaşi zi, inculpatul a efectuat o probă cu autoturismul iar mai apoi i-a remis numitului F R suma de 2.500 euro, restul de preţ fiind achitat în aceeaşi zi, la domiciliul inculpatului din localitatea Aluniş. Între părţi nu s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare în formă scrisă.

De asemenea, din declaraţiile martorilor reiese că inculpatul a folosit autoturismul achiziţionat, din 2012 până în 2015, aspect verosimil având în vedere că martorii locuiesc în acelaşi sat cu acesta.

Cele relevate prin declaraţiile acestor martori nu sunt infirmate de concluziile raportului de constatare criminalistică – detectare comportament simulat, dispus în privinţa martorului Z A (f. 180-199), deoarece nu s-a concluzionat că martorul este nesincer. În plus, declaraţiile acestor martori se coroborează şi cu înscrisurile de la dosar, astfel cum se va arăta în continuare, astfel că instanţa nu găseşte nici un motiv să le înlăture.

Posesia şi folosinţa autoturismului de către inculpat, în perioada anilor 2012-2015, rezultă şi din înscrisurile depuse de către inculpat, respectiv: proces-verbal de contravenţie pe numele inculpatului, încheiat la data de 01.12.2012, în care se precizează marca şi numărul de înmatriculare al autoturismului în cauză (f. 109); adeverinţă emisă de Serviciul Taxe şi impozite Reghin privind achitarea amenzii aplicate prin respectivul proces-verbal; proces-verbal de contravenţie, încheiat la data de 11.02.2014, în care se precizează numărul de înmatriculare al autoturismului (f. 110); factura fiscală nr. 13885/22.08.2012 şi deviz privind  reparaţii efectuate la autoturismul marca Volkswagen (f. 111; 112); chitanţă privind plata contravalorii poliţei de asigurare RCA din data de 27.04.2013 (f. 113-114).

Aceste înscrisuri nu au fost contestate de către partea civilă, astfel că rezultă în mod indubitabil faptul că inculpatul a folosit autoturismul în această perioadă. 

În consecinţă, instanţa reţine că declaraţiile martorilor propuşi în apărare se coroborează cu înscrisurile anterior menţionate, fiind dovedită astfel împrejurarea că inculpatul a cumpărat autoturismul în vara anului 2012 şi l-a folosit până în anul 2015.

În al treilea rând, susţinerile părţii civile referitoare la faptul că a readus autoturismul găsit abandonat în Germania, pe o platformă, fără a putea da detalii despre persoana care a efectuat transportul, accentuează dubiul deja reţinut în privinţa versiunii acesteia.

Prin urmare, susţinerile părţii civile şi ale martorului F R, referitoare la inexistenţa unui raport juridic cu inculpatul născut în anul 2012 şi la motivul real pentru care s-a încheiat contractul de comodat în cursul anului 2014, nefiind susţinute de ansamblul probator de la dosar, vor fi înlăturate. În privinţa declaraţiei martorului F R, judecătoria mai reţine că acesta este fiul părţii civile, existând astfel motive întemeiate a aprecia că declaraţia acestuia este dată pro causa. Împrejurarea că raportul de constatare – detectare comportament simulat a acestui martor (f. 136-145) nu a oferit concluzii certe în privinţa răspunsurilor la întrebările relevante pentru cauză şi procesul-verbal de confruntare a martorilor F R şi Z A (f. 115) confirmă concluzia expusă.

O precizare se mai impune referitor la forţa probantă a mijloacelor de probă administrate în cursul urmării penale.

În exercitarea rolului stabilit de actualele reglementări procesual penale, instanţa este chemată să verifice, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, acuzaţia penală formulată împotriva inculpatului. În acest sens, dată fiind modalitatea de desfăşurare a urmării penale, caracterizată prin lipsa absolută a inculpatului, dar şi probatoriul sumar care a stat la baza soluţiei de trimitere în judecată, mijloace de probă administrate în această fază, deşi legal administrate, nu pot primi o valoare probantă suficient de însemnată pentru a se reţine dincolo de orice dubiu comiterea infracţiunii de către inculpat, fiind, evident, afectate sub aspectul fiabilităţii. 

 Mai mult, deşi s-a dispus administrarea întregului probatoriul în faţa instanţei de judecată (readministrarea probelor din urmărirea penală – în vederea respectării în mod efectiv a dreptului la apărare al inculpatului şi pentru asigurarea contradictorialităţii, cât şi administrarea de probe noi – în vederea aflării adevărului), acesta nu confirmă comiterea de către inculpat a infracţiunii de abuz de încredere, după cum se va arăta în continuare.

În drept, potrivit art. 238 alin.1 CP, ”însuşirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de către cel căruia i-a fost încredinţat în baza unui titlu şi cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”.

Infracţiunea de abuz de încredere constă în fapta persoanei care, deţinând cu orice titlu şi cu un anumit scop un bun mobil al altuia, şi-l însuşeşte, dispune de el sau îl foloseşte pe nedrept ori refuză a-l restitui. Astfel, pentru îndeplinirea condiţiilor de tipicitate trebuie dovedite următoarele elemente: există o situaţie premisă [un bunul mobil ce constituie obiectul material al infracţiunii să fie deţinut cu orice titlu, adică să existe un raport juridic netranslativ de proprietate, prin care a fost transmisă numai detenţia bunului şi care presupune obligaţia restituirii]; comiterea uneia dintre modalităţii alternative ale elementului material [însuşire, folosire, refuz de restituire]; iar comiterea într-una dintre aceste modalităţi să fie fără drept, abuzivă.

În cauză, ansamblul probator nu face dovada certă a faptei penale reţinute în sarcina inculpatului, nefiind aptă să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, acuzaţia în materie penală nefiind astfel dovedită.

În concret, instanţa reţine că titlul în baza căruia s-a formulat acuzaţia în materie penală (contractul de comodat dintre părţi) nu este unul eficace din perspectivă penală, iar refuzul de restituire nu este unul ”fără drept”.

Astfel, încredinţarea bunului în baza unui titlu trebuie să aibă loc în cadrul unui raport juridic ce implică transmiterea posesiei ori a detenţiei, în conţinutul căruia intră şi obligaţi de restituire. Deşi în mod formal contractul încheiat de părţi în anul 2014 se încadrează în aceste limite, din probele administrate a reieşit că, anterior comodatului, autoturismul a fost cumpărat de inculpat, folosindu-l în mod continuu începând cu anul 2012.

Prin urmare, nu se poate face abstracţie de raporturile existente între părţi anterior încheierii contractului de comodat şi nici de motivul real pentru care s-a încheiat comodatul.

În privinţa cauzei contractului de comodat, judecătoria are în vedere că în cuprinsul acestuia s-a prevăzut că autoturismul se va folosi în România şi în străinătate, fiind astfel confirmată teza inculpatului referitoare la necesitatea întocmirii unui act pentru folosinţa bunului în străinătate. În consecinţă, în acest fel, se explică raţional folosinţa autoturismului în perioada anterioară contractului de comodat şi necesitatea încheierii unui astfel de act.

Totodată, deşi refuzul de restituire determină o prezumţie de tipicitate a acestei infracţiuni, această prezumţie poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că refuzul este unul legitim, or, în speţă, este dovedit că inculpatul avea dreptul să reţină bunul în virtutea înţelegerii din 2012, dată la care a operat şi transferul dreptului de proprietate (contractul de vânzare-cumpărare a unui bun mobil fiind unul consensual şi translativ de proprietate).

Pe baza acestui raţionament, toate obligaţiile ce decurg din contractul de comodat sunt ineficiente din punct de vedere juridic, părţile fiind ţinute doar de actul juridic iniţial de vânzare. Astfel, inculpatul avea dreptul nu doar să reţină bunul ci şi să exercite prerogativele dreptului de proprietate, inclusiv sub aspectul dispoziţiei (materiale sau juridice), acţiunile sale fiind ”cu drept” şi deci nesancţionabile penal.

Fără a specula cu privire la respectarea de către părţi a normelor de drept civil sau fiscal incidente în cazul înstrăinării unui autoturism, instanţa mai reţine că există o diferenţă între aspectele de drept civil privind neexecutarea contractelor (fapte de natură civilă), pe de o parte, şi comiterea infracţiunii de abuz de încredere, pe de altă parte. Este adevărat că nu se poate face abstracţie totală de unele aceste aspecte de drept civil – după cum s-a analizat şi anterior prin raportare la noţiunea de „titlu civil” în sensul art. 238 CP –, însă caracterul simulat sau neexecutarea unui contract civil nu echivalează cu angajarea răspunderii penale.

Pentru a se reţine comiterea unei infracţiuni este necesar a se întruni în mod cert, dincolo de orice dubiu rezonabil, elementele constitutive ale infracţiunii, astfel cum acestea rezultă din art. 238 CP. Or, în speţă, dubiul ce rezidă din materialul probator trebuie să profite inculpatului, conform art. 4 alin.2 CPP. În această ordine de idei, instanţa reţine că dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat (în cursul urmării penale) conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia inculpatului în legătură cu fapta imputată, iar din probele noi, propuse în apărare în faza de judecată, a reieşit o stare de fapt semnificativ diferită de cea reţinută în actul de sesizare, astfel că instanţa nu-şi poate forma o convingere care să se constituie într-o certitudine în privinţa tipicităţii infracţiunii şi, de aceea, concluzionează în sensul nevinovăţiei acuzatului. 

Referitor la refuzul de restituire, instanţa mai reţine că partea civilă a încercat în mai multe rânduri să solicite restituirea autoturismului la începutul anului 2015, fiind însă refuzată de inculpat. De asemenea, printr-o notificare scrisă comunicată cu confirmare de primire la data de 02.04.2014 (f. 20, dup), i s-a pus în vedere inculpatului să restituie bunul. În privinţa acestei comunicări, se constată că inculpatul a contestat semnătura de la rubrica ”destinatar”, iar prin comparaţie, respectiva semnătură este diferită de semnăturile efectuate de inculpat pe actele de procedură întocmite în faţa instanţei şi de cele de pe alte înscrisuri (precum procesele-verbal de contravenţie depuse la dosar sau contractul de comodat).

Totuşi, instanţa nu găseşte necesar a analiza aspectele referitoare la data la care s-a realizat comunicarea notificării, respectiv data primului refuzul al inculpatului [susţinerile reprezentantului Ministerului Public şi a părţii civile referitoare la faptul că termenul de introducere al plângerii prealabile se raportează la data ultimului refuz sunt contrare legii, căci, într-o asemenea interpretare, ar opera o prorogare a termenului fără un suport legal], în condiţiile în care refuzul de restituire nu este unul ”fără drept”.

În consecinţă, problema tardivităţii introducerii plângerii prealabile, ce se raportează la data primului refuz al inculpatului de la începutul anului 2015 şi la data introducerii plângerii prealabile (03.06.2015), devine subsidiară neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracţiunii, această din urmă constatare atrăgând achitarea inculpatului. Această concluzie e întărită nu doar de ordinea legală a cazurilor de împiedicare a exercitării acţiunii penale (art. 16 CPP), cât şi de conduita procesuală a inculpatului care, în principal, a solicitat achitarea.

Faţă de toate aceste aspecte, instanţa conchide că fapta materială dedusă judecăţii nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz de încredere, refuzul de restituire nefiind ”fără drept”, prin raportare la situaţia premisă ce l-a generat. A fortiori, nu se poate reţine nici o acţiune de dispunere fără drept de bun.

Prin urmare, constatând că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 396 alin.2 CPP, respectiv că fapta există, constituie infracţiune sub aspect obiectiv şi subiectiv, a fost săvârşită de inculpat, instanţa va dispune achitarea inculpatului. În privinţa temeiului de achitare, judecătoria arată că deşi există o faptă în materialitatea ei (respectiv, un refuz de restituire), acesteia îi lipseşte o trăsătură esenţială a infracţiunii, respectiv aceea ca refuzul să fie ”fără drept” sau abuziv.

Aşadar, în temeiul art. 396 alin.1 şi 5 CPP rap. la art. 16 lit. b) teza I CPP, va dispune achitarea inculpatului B D A, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz de încredere, prevăzute de art. 238 alin.1 CP.

În baza art. 397 alin.1 rap. la art. 25 alin.5 CPP, va lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă N M.

În baza art. 275 alin.1, pct.1, lit. a) CPP, va dispune obligarea părţii civile la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, în cuantum total de 800 (din care 20 lei din cursul urmării penale). La stabilirea cheltuielilor judiciare avansate de stat, instanţa are în vedere culpa procesuală a părţii civile, care dedus judecăţii penale (prin formularea şi susţinerea unei plângeri penale împotriva inculpatului) o faptă care nu are conotaţii penale, ci, eventual, consecinţe în planul răspunderii civile dintre părţi. De asemenea, în privinţa cuantumului, judecătoria are în vedere numărul termenelor din cursul camerei preliminare respectiv a judecăţii, dar şi cheltuielile privind întocmirea rapoartelor de constatare criminalistică.

În baza art. 275 alin. 6 CPP, cu referire la art. 6 teza a II-a din Protocolul privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaţilor, încheiat de UNBR şi Ministerul Justiţiei, nr. 48025/2015, suma de 130 lei, reprezentând onorariul parţial al apărătorului din oficiu care a asigurat apărarea inculpatului în cursul fazei de cameră preliminară (avocat Gârbuleţ Lucia, delegaţia nr. 3763-f. 32), se va plăti din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei în contul Baroului Mureş.

Referitor la cheltuielile judiciare solicitate de inculpat, solicitate de inculpat cu ocazia dezbaterii pe fondul cauzei, cuantumul acestora nu a fost probat, astfel că, în baza art. 276 alin. 5 CPP, va respinge cererea inculpatului ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare