Contestație la executare. Art.648 alin.2 Cod procedură civilă

Încălcarea dispoziţiilor art.648 alin.2 Cod procedură civilă atrage nulitate relativă şi virtuală, raţiunea rezidând în ocrotirea interesului debitorului-terţ fidejusor ori garant ipotecar- supus executării silite,  menită a face opozabile toate actele de executare silită debitorului principal pentru ca la rândul său să recurgă la acţiunea în regres împotriva acestuia, în limita în care a fost supus procedurii de executare silită, limită relevată prin actele întocmite de executorul judecătoresc. Punându-se problema unei nulităţi virtuale, cel care o invocă trebuie să facă dovada vătămării care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului/actelor întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor legale, în măsura în care aceasta nu rezultă cu evidenţă din împrejurările cauzei sau din finalitatea formei procedurale nerespectate.

Document finalizat

ECLI:RO:TBDBO:2017:009.000066

DOSAR NR. X/281/2014

ROMÂNIA

TRIBUNALUL DÂMBOVIŢA – SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIA NR. 66

Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2017

Preşedinte – CC

Judecător – CC

Grefier -  CC

Pe rol fiind  soluţionarea apelului civil declarat de contestatorul CC,  domiciliat în CC, împotriva încheierii nr.155/2.03.2016 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr.X/281/2014, în contradictoriu cu intimata CC, cu sediul în CC, intimată succesor cu titlu particular fiind CC, cu sediul procesual ales în CC, având ca obiect - contestaţie la executare.

Prezenţa şi susţinerile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 16.01.2017, care face parte integrantă din prezenta, când instanţa, în temeiul art.396 Cod procedură civilă, având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunţarea la data de 30.01.2017.

TRIBUNALUL

Asupra apelului civil de faţă:

Prin cererea de chemare în judecată  a pârâtei CC, înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. X/281/2014, contestatorul CC, a solicitat anularea somaţiei imobiliare nr.4/13.03.2014 şi a procesului-verbal de situaţie din data de 10.03.2014, acte emise în dosarul de executare nr. 397/2013 al BEJ CC.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că executarea silită a fost încuviinţată de o instanţă necompetentă, astfel încât actele de executare sunt lovite de nulitate.

S-a mai susţinut că executarea silită în dosarul de executare nr. 397/2013 s-a pornit numai împotriva sa şi a numitei CC, în calitate de fidejusori şi garanţi ipotecari, însă debitorul principal, CC nu a fost introdus în dosarul de executare, din oficiu de către executorul judecătoresc deşi avea această obligaţia potrivit dispoziţiilor art.647 alin.2 Cod procedură civilă.

De asemenea, s-a menţionat că CC, în calitate de creditoare s-a înscris la masa credală a SC CC SA.

Cererea nu a fost întemeiată în drept.

S-au anexat cererii : procesul-verbal de situaţie încheiat la data de 10.03.2014 (f.8-10), adresa din data de 13.03.2014 (f.11) acte emise în dosarul de executare nr.397/2013 al BEJ CC, încheierile din data de 07.02.2014 şi din data de 13.12.2013 pronunţată de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.X/315/2013 (f.12-15), încheierea din data de 09.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal (f.16-18).

Intimata a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Ploieşti.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea contestaţiei la executare, ca nefondată,  pe motiv că dispoziţiile art. 36 din Legea 85/2006 vizează numai acţiunile privind debitorul aflat în insolvenţă, astfel că nu există nici un motiv de suspendare sau amânare a procedurii de executare silită împotriva garantului ipotecar, nu există nicio dispoziţie legală care să interzică valorificarea bunurilor din averea garanţilor pe perioada cât debitorul principal se află în insolvenţă, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile art. 102 alin 2 din Legea 85/2006.

Referitor la art. 647 alin 2 NCPC s-a arătat că aplicabilitatea acestora nu are finalitatea urmărită de contestator, aceea de blocare a executării silite, textul de lege menţionat nu prevede decât că debitorul principal va fi introdus în procedură şi i se vor comunica actele de executare, dar nu şi faptul că executarea silită se va realiza şi împotriva acestuia, chiar dacă nu i s-au comunicat debitorului principal actele de executare nu constituie o cauză de nulitate a executării silite, această lipsă poate fi acoperită oricând.

În drept, a invocat disp. art. 205 şi urm. Cod procedură civilă.

S-au anexat întâmpinării: încheierile din 13.12.2013 şi din data de 07.02.2014 pronunţate de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.X/315/2013 (f.37-42), cerere de executare silită nr.397/2012 (f.43-45).

Contestatorul a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei necompetenţei teritoriale invocată de către intimată, apreciind că se aplică dispoziţiile art.658 alin.1 Cod procedură civilă, dispoziţiile art. 819 Cod procedură civilă fiind dispoziţii de excepţie care vizează ipoteza în care executarea silită se face numai asupra unor bunuri imobile. Or, în cauză executarea, aşa cum rezultă din cererea de executare silită, a fost solicitată a fi încuviinţată în toate formele.

În ceea ce priveşte chestiunile de fond ale contestaţiei, contestatorul a menţionat că sunt aplicabile dispoziţiile art.2296 Cod civil conform cărora „fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor”.

Potrivit art.647 Cod procedură civilă când se urmăreşte numai terţul fideiusor ori garantul ipotecar, toate actele de executare vor fi comunicate şi debitorului principal care va fi introdus în procedura de urmărire silită.

Intenţia legiuitorului, cu privire la art. 647 alin 2 NCPC , nu a  fost doar aceea ca debitorul principal să fie introdus pentru opozabilitate, într-o astfel de procedură debitorul principal are calitatea de intervenient forţat şi îşi poate face toate apărările şi ridica toate excepţiile , va invoca art. 36 din Legea 85/2006, care sunt dispoziţii imperative.

Prin răspunsul la întâmpinare contestatorul a solicitat şi suspendarea executării silite.

Răspunsul la întâmpinare nu a fost motivat în drept.

Prin sentinţa civilă 2757/27.02.2015 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi declinată competenţa în favoarea Judecătoriei Târgovişte , unde cauza s-a înregistrată la data de 22.05.2015.

La termenul de judecată din data de 11.11.2015, instanţa a încuviinţat  pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

La solicitarea instanţei au fost transmise copii certificate pentru conformitate cu originalul de pe actele din dosarul de executare nr.397/2013 al BEJ CC.

Prin încheierea nr.155/2.03.2016, judecătoria a respins cererea de suspendare a executării silite, precum şi contestaţia la executare.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond  a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată la BEJ CC sub nr.397/2013, creditoarea intimată CC a solicitat începerea executării silite, în oricare dintre modalităţile prevăzute de lege, în vederea aducerii la îndeplinire a obligaţiei de plată a sumei de 5.138.817,46 lei datorată la data de 13.11.2015, la care se adaugă dobânzi, penalităţi şi comisioane, în baza titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr.22/11.07.2003 de către numiţii CC şi CC.

Contractul de credit evocat a fost încheiat între intimată şi SC CC SA, în calitate de debitor principal şi contestatorul CC şi numita CC, în calitate de garanţi ipotecari şi fideiusori, sens în care au fost încheiate contracte de ipotecă şi de fideiusiune.

Prin încheierile din 13.12.2013 şi din data de 07.02.2014 pronunţate de Judecătoria Târgovişte în dosarul nr.X/315/2013 (f.37-42), a fost încuviinţată executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit nr.22/11.07.2003 împotriva debitorilor CC şi CC.

Prin  încheierea din data de 09.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal a fost admisă cererea debitoarei SC CC SA pentru deschiderea procedurii generale de insolvenţă.

Potrivit dispoziţiilor art.174 Cod procedură civilă,  nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de judecată efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond ori de formă.

Relativ la norma juridică cuprinsă în art.647 (2) Cod procedură civilă, s-a constatat că priveşte obligaţia impusă organului de executare silită de a comunica toate actele întocmite în acelaşi timp şi debitorului principal, care urmează a fi introdus din oficiu în procedura urmăririi silite, atunci când se urmăreşte numai terţul fidejusor ori garantul ipotecar.

În această ipoteză, actele de executare silită încheiate de organul de executare silită împotriva terţilor fidejusori, trebuiau comunicate şi debitorului principal-CC.

S-a subliniat că o normă juridică are trei elemente în structura sa:ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Potrivit structurii acestei norme juridice cuprinse în art.647 (2) Cod procedură civilă, în cazul încălcării obligaţiei organului de executare silită de a comunica actele de executare silită încheiate împotriva terţilor fidejusori şi debitorului principal, nu se prevede o sancţiune care să atragă nulitatea actelor de executare silită potrivit art.174 Cod procedură civilă.

Această obligaţie a executorului judecătoresc de a comunica actele de executare întocmite în procedura de executare silită a terţului fidejusor CC către debitorul principal este una cu caracter informativ şi nu sancţionator, întrucât în art.647 (2) Cod procedură civilă nu se prevede sancţiunea anulării actelor de urmărire silită în această împrejurare.

Mai mult, textul impune doar introducerea din oficiu în procedura de executare silită a fidejusorului şi a debitorului principal, care în situaţia de faţă, se află în procedura de insolvenţă, procedură în care CC s-a înscris la masa credală cu suma de executat.

S-a avut în vedere că executarea silită s-a început împotriva garantului ipotecar şi fidejusor CC, potrivit contractului de împrumut bancar nr.22/11.VII.2003 modificat şi amendat ulterior prin 25 acte adiţionale, în care acesta garantează primirea mai multor sume de bani, cu imobilele case de locuit şi terenuri aferente asupra cărora s-a îndreptat organul de executare silită prin actele încheiate.

Formele de executare silită au fost încuviinţate de instanţa de executare -Judecătoria Târgovişte prin încheierea din camera de consiliu din 7.02.2014, potrivit art.665 Cod procedură civilă, debitorul fidejusor fiind somat conform art.667 Cod procedură civilă în data de 13.03.2014, în dosarul nr.397/2013, să achite suma restantă din contractele de împrumut bancar precizate mai sus încheindu-se şi proces verbal de situaţie din 10.03.2014 asupra imobilelor ipotecate din comuna CC.

În asemenea condiţii, organul de executare silită s-a îndreptat pentru executarea creditelor restante împotriva imobilelor ipotecate de debitor, şi având în vedere că, prin contractul de fidejusiune din 7.01.2013 se renunţă în mod explicit la beneficiul de diviziune şi discuţiune precum şi la dreptul de a înceta fidejusiunea în temeiul art.2316 Cod civil, aşa încât s-a concluzionat că urmărirea bunurilor imobiliare ipotecate a respectat dispoziţiile legale prevăzute de art.667 şi urm. Cod procedură civilă şi art.2280 şi urm. Cod civil.

Împotriva încheierii a declarat apel contestatorul, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate cu motivarea că instanţa de fond susţine în mod greşit că dispoziţiile art. 647 alin. (2) din Vechiul Cod de Procedură Civilă, privind comunicarea actelor de executare către debitorul principal, ar avea un caracter pur informativ şi nu sancţionator.

Se apreciază că aceasta este doar o concluzie pe care o trage instanţa de fond, fără să existe un temei legal pentru ea.

Apelantul susţine că în realitate dispoziţiile art. 647 alin. (2) din Vechiul Cod de Procedură Civilă impun executorului judecătoresc ca din oficiu să fie citat în procedura de executare silită, iar impunerea oficialităţii citării debitorului principal în procedura executării silite urmează să atragă o sancţiune, chiar dacă în speţă nu ne aflăm în faţa unei nulităţi exprese, este evident că ne aflăm în faţa unei nulităţi virtuale care produce exact aceleaşi efecte ca şi nulitatea expresă.

Prin urmare este evident că neregula necitării debitorului principal în procedura executării silite trebuie sancţionată cu anularea acestei executări, urmând ca ea să fie refăcută respectându-se obligativitatea citării debitorului principal din procedura executării silite începută împotriva subsemnatului.

Se solicită admiterea apelului, admiterea contestaţiei la executare şi anularea tuturor actelor de executare întocmite de BEJ CC în dosarul de executare nr. 397/2013, a somaţiei imobiliare nr. 4/13.03.2014 şi a procesului verbal de situaţie din data de 10.03.2014. acte emise în dosarul de executare nr. 397/2013 al BEJ CC, ca urmare a necitării în procedura de executare silită a debitorului principal CC

În drept, se invocă dispoziţiile art. 470 şi următoarele Cod procedură civilă.

Intimata CC  a formulat întâmpinare în sensul respingerii apelului, in principal, ca fiind tardiv declarat, iar in subsidiar, ca nefondat.

Se consideră că raportat la emiterea adresei de comunicare a hotărârii apelate din 03.05.2016 către bancă şi înregistrată la 11.05.2016, data oficiului poştal de la sediul băncii, presupunând că şi contestatorului hotărârea i-a fost comunicata la o data apropiată, cum apelul a fost depus la Judecătoria Târgovişte pe data de 26.05.2016, apelul este tardiv.

În ceea ce priveşte fondul litigiului, intimata menţionează că din cuprinsul art. 647 alin. 2 Cod procedură civilă în forma iniţiala, rezulta in mod clar ca acesta nu impune decât o condiţie de comunicare a actelor de executare către debitorul principal, iar nu o condiţie de fond sau de forma, prealabila emiterii actelor de executare, comunicarea fiind o condiţie stabilita pentru opozabilitatea respectivelor acte si fata de debitorul principal, iar nu pentru valabilitatea acestor acte, comunicarea unui act fiind, in mod logic, o operaţiune care, temporal, are loc după emiterea actului respectiv.

In consecinţă, fiind ulterioară emiterii actului, în mod evident comunicarea unui act nu poate fi considerata a fi o condiţie, de fond sau de formă a emiterii respectivului act, astfel încât nerespectarea unei condiţii de comunicare nu poate duce în mod legal la anularea actului, aşa cum pretinde apelantul - contestator.

Mai mult, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 647 alin. 2 nu are si nu poate avea finalitatea urmărita de apelantul - contestator si anume aceea de blocare a executării silite împotriva sa, întrucât art. 647 alin. 2 stabileşte numai că debitorul principal va fi introdus în procedura şi că i se vor comunica actele de executare, dar nu şi faptul că urmărirea silită se va realiza şi împotriva acestuia, introducerea sa în cauza făcându-se numai pentru opozabilitate.

Faptul ca aceste dispoziţii au caracter imperativ şi că executorul ar dispune introducerea din oficiu a debitorului principal în dosarul de executare, nu-l transforma pe debitorul principal în debitor urmărit, debitor urmărit rămânând in continuare apelantul - contestator. Ipoteza transformării debitorului principal în debitor urmărit este imposibilă cu atât mai mult cu cat, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, in speţa debitorul principal este subiect al procedurii de insolvenţă.

O interpretare contrara ar elimina chiar ipoteza pentru care au fost prevăzute dispoziţiile art. 647 alin. 2 NCPC si anume aceea in care este executat numai terţul fidejusor sau garant ipotecar, precum şi efectele juridice ale caracterului solidar al obligaţiilor debitorului garant/ fidejusor cu cele ale debitorului principal si ale renunţării de către garant/fideiusor la beneficiile discuţiunii si diviziunii. Or, o atare eliminare nu este admisibila, de vreme ce dreptul creditorului de a-l urmări direct şi necondiţionat pe debitorul garant/fidejusor, atunci când acesta s-a obligat în solidar cu debitorul principal şi a renunţat la beneficiile discuţiunii şi diviziunii, aşa cum este cazul în speţa, este prevăzut in mod expres de legiuitor.

În sensul celor anterior arătate, contrar susţinerilor apelantului - contestator, pentru efectuarea procedurii de comunicare a unor acte către un terţ -debitorul principal nefiind subiect in cadrul raportului de executare silita - nu este necesara anularea actelor de executare şi refacerea acestora, aşa cum pretinde contestatorul prin apelul declarat, fiind suficientă efectuarea procedurii de comunicare şi către acest terţ.

S-a menţionat că dacă în subsidiar, chiar daca s-ar admite susţinerile apelantului - contestator, în sensul că dispoziţiile art. 647 alin. 2 Cod procedură civilă, in forma iniţiala, ar atrage, în caz de necomunicare a actelor de executare către debitorul principal, sancţiunea nulităţii virtuale, deşi, aşa cum a arătat anterior intimata, comunicarea reprezintă o măsura de opozabilitate, iar nu de validitate a actului de executare, motiv pentru care sancţiunea nu poate fi decât inopozabilitatea, iar nu nulitatea actului -  se solicită a se observa că o astfel de nulitate oricum nu ar putea fi reţinuta in speţa.

Astfel, fata de dispoziţiile art. 175 NCPC rezulta ca orice nulitate care nu este prevăzuta expres de lege este condiţionata de dovedirea, de către partea interesata, a vătămării ce i-a fost adusa prin nerespectarea cerinţei legale, vătămare care sa nu poată fi înlăturata decât prin desfiinţarea respectivului act.

Or, in speţa apelantul - contestator nici măcar nu a invocat vreo vătămare care se presupune ca i-ar fi fost adusa prin necomunicarea actelor de executare către împrumutat.

În consecinţa, nici nu se poate pune problema de a mai analiza dovedirea în speţă a unei astfel de vătămări a debitorului contestator şi, cu atât mai puţin, a faptului că ar fi o vătămare care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actelor de executare.

In susţinerea acestor apărări formulate s-a invocat practica judiciară din cauze similare, respectiv contestaţii la executare în care au fost invocate aceleaşi motive ca cele din prezenta cauza si anume decizia civila nr. 834/04.11.2015 pronunţata de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. X/281/2014, potrivit căreia instanţa de apel reţine:

„Potrivit structurii acestei norme juridice cuprinse in art. 647 (2) Cod procedura civila, in cazul încălcării obligaţiei organului de executare silita de a comunica actele de executare silita incheiate im potriva terţilor fidejusori si debitorului principal, nu se prevede 6 sancţiune care sa atragă nulitatea actelor de executare silita potrivit art. 174 Cod procedura civila.

Prin urmare, in mod greşit instanţa de fond a admis contestaţia la executare formulata de terţul fidejusor CC împotriva actelor de executare 'întocmite de BEJ CC in dosarul nr. 397/2013 privind executarea silita a imobilului... pe motiv ca aceste acte de executare silita nu au,fost comunicate debitoarei principale CC, întrucat aceasta obligaţie nu este prevăzută sub sancţiunea nulităţii actelor de executare silita.

Aceasta obligaţie a executorului judecătoresc de a comunica actele de executare întocmite in procedura de executare silita a terţului fidejusor CC către debitorul principal este una cu caracter informativ si nu sancţionator, întrucât, in art. 647 (2) Cod procedura civila nu se prevede sancţiunea anularii actelor de urmărire silita in aceasta împrejurare.

Decizia civila nr. 715/13.10.2015 pronunţata de Tribunalul Dâmboviţa in Dosarul nr. X/281/2014, potrivit căreia instanţa de apel retine:

„Potrivit dispoziţiilor art. 174 alin. 1 Cod procedura civila „Nulitatea este sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedura efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de forma.”

Ori, in cauza actele de procedura anulate au fost corect si legal întocmite, cu respectarea cerinţelor prevăzute de art. 656 si 667 Cod procedura civila.

Faptul necomunicării acestor acte de procedura către o a treia persoana nu este de natura a vătăma drepturile persoanei urmărite silit si cu atât mai puţin, un interes general pentru a fi lovite de nulitate absoluta.

De altfel, pentru încheierile executorului judecătoresc sunt expres prevăzute nulităţile la art. 656 alin. 2 Cod procedura civila, iar necomunicare acestor acte de executare către debitorul principal, când sunt urmăriţi terţi garanţi, nu este prevăzuta ca fiind sancţionată cu nulitatea absoluta.

Ca atare, tribunalul constata ca încheierea si somaţia ... nu sunt lovite de nulitate, acestea putând fi comunicate debitorului principal si ulterior promovării contestaţiei la executare...”

Apelantul a formulat precizări la motivele de apel,(filele 27-29) depuse la termenul de judecată din 7.10.2016, referitoare la utilitatea publică  a  sechestrului  instituit de  organele  penale.

Sub acest aspect s-a menţionat că executarea silită în baza unui titlu executoriu nu poate fi exercitată atâta timp cât, pentru aceleaşi bunuri, există un sechestru asiguratoriu instituit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Gorj şi Structura centrală D I.I.C.O.T. Până când sechestrul asigurător nu este ridicat de organele penale competente, nu poate fi iniţiată nicio procedură judiciară cu privire la bunurile care fac obiectul prezentării acestea ar fi scoase de sub efectul indisponibilizării pe o cale neprevăzută de lege.

S-a subliniat că trebuie avut în vedere interesul general al statului, care justifică luarea măsurilor asigurătorii. Un asemenea interes general decurge, pe de o parte, din împrejurarea, că măsurile respective sunt luate în cadrul unui proces penal şi, pe de altă parte, din natura juridică a acestor măsuri, avându-se în vedere scopul pentru, care se iau. Prin urmare, utilitatea publică acordată prin instituirea de măsuri asigurătorii decătre organele penale competente, presupune o prioritate faţă de luare unei măsuri de executare silită în baza unui titlu executoriu.

În opinia apelantului, prin cesiunea de creanţă intervenită între CC şi S.C. CC, titlul executoriu - contractul de credit îşi pierde puterea executorie, în caz contrar s-ar ajunge la situaţia ca ceea ce legiuitorul a avut în vedere prin reglementarea contractului bancar, prin cesiune, să se evite calitatea specială pe care o are împrumutătorul, respectiv banca.

Nu mai puţin important sunt dobânzile şi penalităţile contractuale care sunt stipulate conform normelor bancare, iar, prin cesiune de creanţă, în cazul în care cesionarul nu este o instituţie care să fie supusă reglementărilor bancare, poate, prin acest procedeu, să beneficieze de penalităţi şi dobânzi pe care doar banca le poate percepe. Or legiuitorul, prin reglementările specifice, a acordat beneficiul de titlu executoriu contractului de împrumut, precum şi cel privind perceperea de dobânzi şi penalităţi, doar pentru instituţiile bancare.

În cazul în care s-ar accepta ca prin cesiune de creanţă, indiferent de

calitatea cesionarului contractul de împrumut bancar să reprezinte titlu

executoriu şi să confere dreptul de a pretinde dobânzi şi penalităţi bancare, s-ar

ajunge în situaţia paradoxală în care o societate cu răspundere limitată

beneficiază de normele bancare şi nu numai, fără a avea această calitate specială impusă de legiuitor.

În sensul susţinerii motivelor mai sus-precizate,  se invocă prevederile

OUG nr.99/2006.

Cu privire la cesiunea de creanţă, sunt incidente prevederile din Noul Cod Civil, având în vedere data încheierii contractul de cesiune creanţe, anume după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Se reţin în acest sens şi prev. art. 3 şi art.102 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora cesiunea de creanţă, fiind un contract, rămâne supusă dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiată, în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea efectele, executarea şi încetarea sa. Însă creanţa transmisă printr-o cesiune intervenită după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil îşi păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data naşterii creanţei, conform art. 117 alin. 1 din Legea rir.71/2011.

De asemenea,  se solicită revizuirea întregii creanţe întrucât sumele  solicitate în procedura de executare silită nu pot conţine comisioane, dobânzi şi penalităţi bancare.

În continuare apelantul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, susţinând că aşa cum a menţionat la punctul 2, prin cesiunea de creanţă, creditorul CC şi-a pierdut calitatea procesuală în prezentul dosar litigios.  Mai mult, art.36-40 din Noul Cod de Procedură Civilă, conţin atât condiţii de exercitare a acţiunii civile, cât şi sancţiuni cu privire la lipsa calităţii procesuale a subiecţilor unui proces civil: (1) Cererile făcute de o persoană care nu are capacitate procesuală sunt nule sau, după caz anulabile. De asemenea, în cazul lipsei calităţii procesuale sau a interesului instanţa va respinge cererea or apărea formulată ca fiind făcută de o persoană sau împotriva unei persoane fără calitate ori ca lipsită de interes, după caz.

(2) Incălcarea dispoziţiilor prezentului titlu poate, de asemenea, atrage aplicarea şi a altor sancţiuni prevăzute de lege, iar cel care a suferit un prejudiciu are dreptul de a  fi despăgubit, potrivit dreptului comun.Prin urmare, cererea de executare silită a fost formulată de către creditoarea CC, societate care în prezent nu mai deţine titlul executoriu, creanţa fiind cesionată către S.C. CC.

Totodată s-a invocat excepţia lipsei de interes pe considerentul că odată cu

cesiunea de creanţă, noul cesionar - S.C. CC,

având această creanţă înscrisă la masa credală a debitoarei CC, a

formulat în dosarul de insolvenţă nr.X/120/2013, aflat pe rolul Tribunalului

Dâmboviţa, o cerere de intrare în faliment a debitoarei mai sus-menţionate, fără

a face vreo menţiune cu, privire la executarea silită din dosarul execuţional

nr.396/2013. Prin urmare, faţă de interesul şi demersurile efectuate în dosarul de

insolvenţă al debitoarei CC., şi, prin lipsa de interes în ceea ce

priveşte actualizarea situaţiei cu privire la cesiunea de creanţă din prezentul dosar, considerăm că S.C. CC nu a respectat prevederile legale din materia executării silitei, fapt pentru care solicităm admiterea excepţiei astfel cum a fost formulată.

La termenul de judecată din 4.11.2016, în temeiul art.39 alin.2 Cod procedură civilă, s-a dispus introducerea în cauză a CC, în calitate de succesor cu titlul particular a intimatei CC, ca urmare a cesiunii creanţei intervenită între acestea.

Introdusa în cauză  a formulat la rândul său întâmpinare, în sensul respingerea apelului, invocând excepţiile netimbrării căii de atac şi tardivităţii acesteia, apelul fiind considerat nemotivat astfel că depunerea pe cale separată a motivelor de apel impune cercetarea aspectului privind tardivitatea formulării motivelor de apel în prezenta cauză raportat la prevederile art. 470 alin. (1) Cod procedură civilă.

Relativ la efectele cesiunii de creanţă a contractului bancar, se arată că teza apelantului potrivit căreia, urmare a contractului de cesiune de creanţă, caracterul executoriu al contractului de credit, adică executorialitata creanţei, se pierde, s-a precizat că a făcut obiectul sesizării înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din dosarul nr. 1/1/2014/HP, formulată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul X/21.1/201.3, statuându-se în ceea ce priveşte aspectul dacă executorialitatea cesiunii se raportează la contract, fie el contract de credit sau cesiune de creanţă, în sensul de instrumentum, ori se raportează la creanţă, indiferent care este forma juridică prin care aceasta se transmite, Curtea reţine următoarele: Consacrarea, prin art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, a caracterului executoriu al contractelor de credit, încheiate de o instituţie de credit, este impusă pentru a permite executarea silită a unei obligaţii (creanţe), iar nu a unui înscris, acesta fiind doar materializarea izvorului obligaţiei respective. în consecinţă, caracterul executoriu este asociat cu creanţa, iar nu cu înscrisul ca atare şi, atât timp cât legiuitorul a acordat contractelor de credit caracterul de titluri executorii, creanţa însăşi a devenit una executorie, astfel încât atributul executorialităţii nu se constituie într-un aspect de drept procesual, aşa cum a susţinut titularul sesizării, ci a devenit o calitate a creanţei, care se transmite prin cesiune.

De asemenea, Curtea reţine faptul că executorialitatea nu se raportează la persoana care/cu care se încheie contractul, ci la natura convenţiei. Astfel, Totodată, trebuie subliniat că art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, nu a conferit contractelor de credit trăsătura de titlu executoriu în considerarea persoanelor semnatare ale unor asemenea contracte, ci a naturii respectivelor convenţii.

Prin urmare, nu există nicio diferenţă din punct de vedere al regimului juridic ori în privinţa trăsăturilor creanţei/ori cesiunii de creanţă prin raportare la persoana în mâinile căreia se află creanţa. Creanţa va poate fi valorificată beneficiind de aceleaşi prerogative (inclusiv executorialitatea), indiferent dacă se află în mâinile titularului originar - instituţia de credit, în speţă CC, ori în mâinile unui cesionar la băncii - în speţă, CC.

Curtea, în continuarea celor de mai sus, reţine că modificarea părţilor originare ale actului juridic care constituie titlu executoriu nu afectează substanţa titlului executoriu, poziţia cesionarului fiind aceea a unui veritabil succesor cu titlu particular, care preia, astfel, toate drepturile pe care cedentul le avea în legătură cu creanţa.

Dispoziţiile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului trebuie interpretate şi aplicate prin corelare cu alte instituţii şi dispoziţii legale relevante, cum ar fi, spre exemplu, instituţia cesiunii de creanţă, o interpretare „izolată” fiind lipsită de substanţă.

Astfel, potrivit disp. art. 1568 din noul Cod civil, denumit marginal Transferul drepturilor, Cesiunea de creanţă transferă cesionarului: toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.

Dreptul de garanţie reală imobiliară este un drept accesoriu creanţei cedate, subzistă atâta timp există obligaţia pe care o garantează şi poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra fiecărei părţi din acestea, chiar şi în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau obligaţiile sunt divizibile (art. 2344 din noul Cod civil ori art. 1746 alin. (2) din Codul civil de la 1864).

Or, cesiunea de creanţă nu face creanţa să nu mai existe, ci să existe în mâinile altui titular, dar care beneficiază de toate prerogativele creanţei, aşa cum a luat ea naştere în mâinile titularului originar, în caz contrar, cesiunea de creanţă nu ar mai fi o modalitate de transmisiune si de transformare a obligaţiilor, ci un mod de stingere a obligaţiilor, ceea ce ar contrazice doctrina juridică consolidată de secole în urmă.

În ceea ce priveşte precizarea contestatorului-apelant CC potrivit căreia creanţa creditorului CC. trebuie revizuită întrucât acesta nu trebuie să dobândească şi accesoriile creanţei cedate, s-a subliniat că potrivit dispoziţiilor art. 1568 din noul Cod civil, cesiunea de creanţă transferă cesionarului, împreună cu creanţa cedată, toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, precum şi toate drepturile de garanţie şi toate celelalte drepturi accesorii ale creanţei cedate, în virtutea principiului accesorium sequitur principale nici nu poate fi concepută o altă teză.

În plus, potrivit disp art. 1576 din noul Cod civil, denumit marginal dobânzile scadente şi neîncasate, dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte venituri aferente creanţei, devenite scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii. Prin urmare, în prezenta cauză, CC a dobândit, împreună cu creanţa cedată şi toate accesoriile acesteia, şi accesoriile scadente (deci cuvenite de drept cedentului), dar neîncasate încă de cedent, în temeiul dispoziţiilor Codului civil, dar şi ca o aplicaţie a principiului forţei obligatorii a contractului - garanţie a siguranţei circuitului juridic civil.

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocată de către contestator, se consideră neîntemeiată. 

Astfel, potrivit art. 36 Cod procedură civilă, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond, iar potrivii art. 39 Cod procedură civilă, calitatea de parte se poate transmite legal sau convenţional, ca urmare a transmisiunii, în condiţiile legii, a drepturilor ori situaţiilor juridice deduse judecăţii.

Or, în speţă, a avut loc o transmisiune a dreptului de creanţă, împreună cu toate drepturile accesorii dreptului de creanţă, în condiţiile art. 1566 şi urm. din noul Cod civil, prin cesiunea de creanţă transferându-se către cesionar: a) toate drepturile şi obligaţiile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată şi b) drepturile de garanţie şi toate celelalte aCCesorii ale creanţei cedate.

Faptul că, anterior cesiunii, în condiţiile legii, precum şi în condiţiile contractului de credit, CC a demarat procedura de executare silită, formulând cererea de executare silită, nu înseamnă că cesionarul CC. nu poate continua procedura de executare silită, tocmai în virtutea efectelor cesiunii de creanţă învederate instanţei anterior.

Odată cu cesiunea de creanţă, cesionarul CC a dobândit inclusiv prerogativa executorialităţii dreptului de creanţă, fiind un succesor cu titlu particular în locul cedentului, subrogându-se în drepturile materiale şi procesuale pe care acesta le avea anterior cesiunii de creanţă, inclusiv dreptul de a continua executarea silită.

Prin urmare, indiferent de persoana care a formulat cererea de executare silită, ca efect al cesiunii, dobâditorul acesteia are dreptul de a continua executarea silită, în vederea îndestulării creanţei dobândite.

Relativ la respingerea excepţiei lipsei de interes, invocată de apelant se susţine că este neîntemeiată şi chiar incoerent formulată.

Potrivit art. 33 Cod procedură civilă, interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara.

Astfel, interesul CC. în prezenta cauză este determinat, legitim, personal, născut şi actual, ca efect al cesiunii de creanţă şi ca efect al introducerii în prezenta cauză.

Este irelevantă pentru prezenta cauză cererea de deschidere a procedurii de faliment formulată de intimată în dosarul de insolvenţă nr. X/120/2013 aflat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, cu atât mai mult cu cât falimentul este un efect al dispoziţiilor legale - respectiv neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin planul de reorganizare de către debitoarea CC., judecătorul sindic pronunţându-se deja cu privire la această cerere, dispunând deschiderea procedurii de faliment a CC.

De asemenea, este lipsit de relevanţă faptul că nu a fost menţionată existenţa dosarului de executare silită în cadrul procedurii de faliment, întrucât potrivit cadrului procesual, executarea silită este demarată împotriva terţilor garanţi/fidejusori, şi nu împotriva debitorului însuşi, date fiind disp. art. 36 din Legea insolvenţei.

Cu privire la legalitatea suspendării executării silite ca urmare a instituirii sechestrului penal se arată următoarele:

În cazul instituirii unui sechestru penal asupra unui bun imobil, instituţia măsurii asigurătorii nu naşte în patrimoniul statului un drept de preferinţă faţă de alţi creditori decât în condiţiile limitativ prevăzute de lege, în condiţiile art. 2328 din Codul civil.

Instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului penal nu poate împiedica executarea silită pornită de un creditor ipotecar pentru că s-ar nesocoti toate dispoziţiile legale care reglementează drepturile acestuia prevăzute de art. 2327 şi art. 2345 din Codul civil.

Pe cale de consecinţă, nicio dispoziţie legală nu se poate opune ca bunul sechestrat să fie vândut la licitaţie. Desigur, în măsura în care se produce o ieşire din patrimoniul debitorului a bunului sechestrat, suma de bani obţinută ca fi grevată de aceleaşi sarcini, în sensul în care se vor acoperi, în următoarea ordine: în primul rând, cheltuielile de executare, în al doilea rând, creanţa creditorului ipotecar şi în ultimul rând, diferenţa de sumă va rămâne la dispoziţia organului de urmărire penală pentru a satisface scopul pentru care a fost înfiinţată măsura.

Cu privire la faptul că sechestrul penal blochează executarea silită, susţinut de argumentul că penalul ţine loc civilul,  se apreciază că principiul antemenţionat nu este aplicabil în situaţia de faţă, respectiv în situaţia în care un creditor ce deţine o ipotecă imobiliară de rang I, fără a avea legătură cu procesul penal şi care are un titlu executoriu împotriva debitorilor apelează la procedura de executare silită, punând în executare titlul executoriu. Faptul că debitorul este inculpat într-un proces penal este o împrejurare exterioară, fără nicio ingerinţă în drepturile creditorului ipotecar ori asupra executării silite a creanţei dobândite de acesta. Raţionamentul este vădit neîntemeiat, cu atât mai mult cu cât s-ar aduce atingere nu doar siguranţei circuitului civil şi prerogativelor conferite de lege unor instituţii de drept civil ori procesual civil, ci însăşi puterii de titlu executoriu conferită de lege, printre altele, contractului de credit. Prin urmare, raţionamentul suspendării executării silite motivat de instituirea sechestrului penal este greşit întrucât contravine nu uneia, ci mai multor instituţii de drept, generând o necorelare nefirească şi atipică unui sistem de drept în care instituţiile de drept, fie ele de drept privat ori de drept public, nu sunt independente, ci formează un sistem, un tot unitar, prin întrepătrunderea acestora într-o logică juridică, fără ca una să conducă la ineficacitatea celeilalte. Or, în cazul de faţă, instituţii cu caracter special -executarea silită, ipoteca reală imobiliară şi titlul executoriu, sunt suprimate de o altă instituţie -sechestrul penal, pe baza unui raţionament greşit fundamentat, întemeiat pe un principiu de drept care nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă {penalul ţine loc civilului), cu consecinţa distructivă asupra logicii juridice elementare.

S-a învederat că faptul că siguranţa circuitului civil este afectată şi prin aceea că au fost efectuate de către creditorul ipotecar toate formalităţile de publicitate imobiliară, ipoteca imobiliară de rang I fiind notată în CF anterior înscrierii sechestrului penal.

Raţionamentul este profund eronat cu atât mai mult cu cât prima instanţă a dat prioritate sechestrului penal chiar şi în ipoteza în care procesul penal s-ar soluţiona cu o soluţie de achitare, iar nu de condamnare, ipoteză în care interesele creditorului ipotecar ar fi prejudiciate din cauza unui raţionament iluzoriu al statului. Diametral opus, chiar dacă procesul penal s-ar finaliza cu o soluţie de condamnare, iar măsurile asiguratorii ar fi menţinute în vederea realizării scopului pentru care au fost instituite, creditorul ipotecar ar beneficia de prioritate şi în virtutea puterii pe care o are creanţa sa, respectiv o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, garantată cu o ipotecă reală imobiliară de rang I notată în CF, în opoziţie cu creanţa condiţionată deţinută de stat.

În realitate, prin instituirea măsurii sechestrului ce grevează bunul imobil se doreşte indisponibilizarea bunului, în sensul de a-1 împiedica pe inculpat să-1 distrugă sau să-1 înstrăineze cu scopul de a-şi diminua patrimoniul în eventualitatea în care acesta ar trebui să execute o obligaţie sau să răspundă pentru repararea unui prejudiciu. Deci, scopul pentru care instituţia sechestrului a fost reglementată nu este acela ce împiedicare a executării silite ori de suprimare drepturilor creditorului ipotecare, ci acela de a conserva bunul urmărit şi de a-1 proteja în favoarea creditorilor.

Este vorba deci despre fapta proprie a inculpatului (debitorului), însă această măsură nu presupune că bunul imobil nu poate fi executat silit, întrucât ar însemna ca el să fie declarat inalienabil sau insesizabil, prohibiţii care exced prescripţiilor exprese ale legii. Potrivit Deciziei nr. 8/27.04.2015 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu problema de drept cu care ne confruntăm în prezenta cauză.

În sensul celor expuse s-a făcut trimitere la Decizia nr. 1392/2013 pronunţată la data de 22 aprilie 2013 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 

La termenul de judecată din 16.01.2017, s-au respins excepţiile netimbrării apelului, lipsei calităţii procesuale pasive(precizată astfel faţă de eronata invocare a lipsei calităţii procesuale active), luându-se act că excepţia lipsei de interes este în realitate o chestiune de fond, după cum  a precizat titularul acesteia, admiţându-se totodată tardivitatea precizărilor apelantului din 7.10.2016 sub aspectul criticilor noi ce nu au fost evidenţiate prin motivele de apel.

Examinând încheierea atacată prin prisma probelor administrate, a criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, tribunalul apreciază apelul ca fiind fondat, în limita şi pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Se reţine din interpretarea gramaticală a prevederilor art.648 alin.2 Cod procedură civilă (în redactarea iniţială a codului, art.647 alin.2) că este o normă juridică imperativă, câtă vreme, fără a face vreo distincţie, dispune că atunci când se urmăreşte numai terţul fidejusor ori garant ipotecar, toate actele de executare vor fi comunicate în acelaşi timp şi debitorului principal care va fi introdus din oficiu în procedura de urmărire silită.

Cum textul nu prevede şi sancţiunea ce intervine în cazul nerespectării dispoziţiei menţionate, tribunalul constată, contrar argumentării instanţei de fond, că din punctul de vedere al interesului ocrotit prin instituirea acestei obligaţii este vorba despre o nulitate relativă şi virtuală, a cărei raţiune rezidă în ocrotirea interesului debitorului-terţ fidejusor ori garant ipotecar- supus executării silite,  menită a face opozabile toate actele de executare silită debitorului principal pentru ca la rândul său să recurgă la acţiunea în regres împotriva acestuia, în limita în care a fost supus procedurii de executare silită, limită relevată prin actele întocmite de executorul judecătoresc.

Punându-se problema unei nulităţi virtuale, cel care o invocă trebuie să facă dovada vătămării care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului/actelor întocmite cu nerespectarea dispoziţiilor legale, în măsura în care aceasta nu rezultă cu evidenţă din împrejurările cauzei sau din finalitatea formei procedurale nerespectate.

Sub acest aspect se are în vedere că deşi în motivarea contestaţiei (fila 5 dosar fond) s-a susţinut grava prejudiciere a contestatorului, prin aceea că „era normal să se aştepte soluţionarea dosarului de insolvenţă al CC şi numai după aceea să se treacă la eventuala executare a fidejusorilor sau a garanţilor ipotecari” şi că este cu „atât mai gravă omisiunea CC şi a executorului judecătoresc CC, cu cât CC s-a înscris la masa credală a CC, lucru pe care nu l-a menţionat în cadrul prezentului dosar de executare silită”, în realitate scopul opozabilităţii pentru care s-a prevăzut în mod imperativ necesitatea introducerii în procedura executării silite a debitorului principal, este acela ca în cadrul unei acţiuni în regres a garantului ipotecar, debitorul principal să nu poată opune acestuia din urmă apărări sau excepţii ce ar fi putu fi valorificate numai în cursul şi în cadrul termenelor fazei executării silite, paralizând astfel un eventual regres împotriva celui care şi-a sumat obligaţia cu întâietate.

Prin urmare o asemenea vătămare rezultă în mod evident din finalitatea normei de care s-a prevalat contestatorul dar ale cărui argumentări, evidenţiate mai sus, sunt înlăturate de renunţarea expresă la beneficiul de diviziune şi la beneficiul de discuţiune, aşa cum rezultă din punctul.2 al contractului de fidejusiune din 7.01.2013(fila 29 vol.I din dosarul de executare silită).

Se apreciază că vătămarea apelantului nu poate fi înlăturată decât prin anularea celor două acte de executare silită contestate, respectiv somaţia imobiliară nr.4/13.03.2014 şi procesul verbal de situaţie din 10.03.2014 întocmite în dosarul de executare nr.397/2013 al Biroului Executorului Judecătoresc „CC”.

Din această perspectivă critica apelantului, expusă în motivele de apel, se priveşte ca fondată, impunându-se refacerea celor două acte procedurale cu respectarea dispoziţiilor menţionate, respectiv cu introducerea din oficiu a debitorului principal în procedura executării silite.

În ceea ce priveşte precizările la motivele de apel, depuse după împlinirea termenului de declarare a căii de atac, se are în vedere că potrivit dispoziţiilor art.478 alin.1 şi 2 Cod procedură civilă cu denumirea marginală „limitele efectului devolutiv determinat de ceea ce s-a suspus judecăţii la prima instanţă”, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe, iar părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Raportat la acestea, se constată că, în afara excepţiei de fond absolute, privitoare la lipsa calităţii procesuale pasive ce poate fi invocată oricând şi care a fost soluţionată la termenul de judecată din 16.01.2017, apelantul a invocat pentru prima dată în apel critici privitoare la pierderea puterii executorii a contractului de credit ca efect al cesiunii de creanţă precum şi împrejurarea că cesionarul creanţei, fiind înscris la masa credală, nu  a respectat prevederile legale din materia executării silite, aspecte asupra cărora tribunalul nu are a se pronunţa întrucât se încalcă principiul limitelor efectului devolutiv al apelului, aceste aspecte nefiind invocate şi la judecata în primă instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de contestatorul CC,  domiciliat în CC, împotriva încheierii nr.155/2.03.2016 pronunţată de Judecătoria Târgovişte, în dosarul nr.X/281/2014, în contradictoriu cu intimata CC, cu sediul în CC, intimată succesor cu titlu particular fiind CC, cu sediul procesual ales în CC.

Schimbă în parte hotărârea atacată în sensul admiterii contestaţiei la executare şi anulării somaţiei imobiliare nr.4/13.03.2014 şi a procesului verbal de situaţie din 10.03.2014, întocmite în dosarul de executare 397/2013 al BEJ CC.

Păstrează restul dispoziţiilor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 30.01.2017.

Domenii speta

Spete similare