Anulare decizie imputare – funcţionar public

Anulare decizie imputare – funcţionar public

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere formulată de reclamant, de anulare a dispoziţiei de imputare de pârât.

Prin sentinţa atacată, tribunalul a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie invocată de pârât şi, totodată, a respins pe fond acţiunea.

Criticile aduse de reclamant prin recursul formulat vizează modul de soluţionare a fondului cauzei, însă criticile formulate de pârât prin recursul incident vizează modul în care instanţa de fond a dezlegat problema excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

În atare situaţie, faţă de criticile formulate de cele două părţi prin recursurile declarate, Curtea va proceda la analiza cu prioritate a recursului incident formulat de pârât, dat fiind faptul că, în măsura în care acesta va fi găsit întemeiat cu consecinţa admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, modul de dezlegare a acesteia va face de prisos analiza fondului cauzei.

Procedând la analiza motivului de casare invocat prin recursul incident, Curtea reţine că, astfel cum a fost stabilită starea de fapt de către instanța de fond, dispoziţia de imputare nr. 37/2013 care a fost atacată în prezentul dosar a fost comunicată reclamantului la data de 24.01.2013, acesta formulând plângerea prealabilă la data de 06.02.2013, nesoluţionată de către pârât.

În mod corect a observat tribunalul că, potrivit art. 2 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004, nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen, iar potrivit art. 7 alin. 1 din lege, “înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămata într-un drept al sau său într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”, alin. 4 din acelaşi articol statuând că “plângerea prealabilă, formulată potrivit prevederilor alin. (1), se soluţionează în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. g)”.

Aşadar, într-o atare situaţie, termenul de prescripţie al acţiunii în anularea actului – acela de 6 luni, prevăzut de art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004 – începe să curgă de la momentul la care au expirat cele 30 de zile în care autoritatea pârâtă trebuia să soluţioneze cererea reclamantului.

Aceste aspecte au fost în mod corect observate de tribunal, instanţă care a reţinut însă că, cu toate că termenul de prescripţie de 6 luni s-ar fi împlinit la data de 08.09.2013, acesta ar fi fost întrerupt prin introducerea de către pârât a acţiunii din dosarul nr. 1149/268/2013 al Judecătoriei Odorheiu-Secuiesc (şi care a avut ca obiect obligarea reclamantului din prezentul dosar la plata în favoarea pârâtului din prezentul dosar a sumei de 85.668 lei reprezentând prejudiciul constând în angajarea, ordonanţarea şi plata nelegală, către două societăţi comerciale, de cheltuieli bugetare, în perioada 2009-2012, prejudiciul cu privire la care s-a emis dispoziţia contestată în prezentul dosar).

Într-adevăr, dispoziţiile Legii nr. 554/2004 se completează cu dispoziţiile Codului civil, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de autoritate dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, precum şi cu procedura reglementată de legea contenciosului administrativ, potrivit ar. 28 din acest act normativ.

Iar art. 2537 pct. 2 Cod civil prevede că prescripţia se întrerupe “prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie”.

Pornind de la acest text legal, instanţa de fond a apreciat că, formularea de către pârât a acţiunii în dosarul nr. 1149/268/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc reprezintă un act care a întrerupt cursul prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului din prezentul dosar, omiţând a avea în vedere  că, potrivit dispoziţiilor art. 2542 alin. 1 Cod civil, “efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel”. 

Aşadar, din aceste din urmă dispoziţii legale rezultă că, pentru a putea invoca cu succes întreruperea cursului prescripţiei, se impune ca actul afirmativ întreruptiv al prescripţiei să emane de la partea care invocă acest beneficiu. Cu alte cuvinte, pentru a produce efectul amintit - acela de întrerupere a prescripţie -  actul trebuie să emane de la partea care invocă în favoarea sa acest beneficiu, iar nu de la partea adversă. Or, acţiunea apreciată de către instanţa de fond ca fiind un act întreruptiv de prescripţie nu a fost promovată de reclamant (cel în folosul căruia a reţinut tribunalul că a produs efectul amintit), ci de către pârâtul din prezenta cauză.

În cauză nu se poate pune problema nerespectării de către pârât a principiului nemo auditur propria turpitudinem allegans, astfel cum a apreciat instanţa de fond. Termenul de prescripţie s-a împlinit nu datorită nesoluţionării de către pârât a plângerii prealabile, ci datorită lipsei de diligenţă a reclamantului care nu a înţeles să acţioneze în instanţă decât la data de 30 martie 2015, cu nesocotirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 554/2004. Astfel cum a susţinut şi pârâtul-recurent, nesoluţionarea în termenul legal a plângerii nu produce efecte prin ea însăşi, ci conferă persoanei care se consideră vătămată prin actul administrativ posibilitatea de a-l ataca în instanţă.

Nici adresarea de către reclamant cu o nouă solicitate către pârât prin care a cerut să i se soluţioneze plângerea prealabilă (la data de 19 decembrie 2014) nu are relevanţă sub aspectul analizat. Termenul de prescripţie curge de la data împlinirii termenului de 30 de zile în care pârâtul trebuia să soluţioneze plângerea prealabilă formulată la data de 6 februarie 2013. Câtă vreme acţiunea amintită nu poate fi apreciată ca fiind un act întreruptiv al prescripţiei (pentru argumentele expuse anterior), apărarea reclamantului (intimat în recursul incident) în sensul că cererea cu care s-a adresat pârâtului la data de 19 decembrie 2014 a avut loc în termen de 30 de zile de la data soluţionării acţiunii din dosarul nr. 1149/268/2013 al Judecătoriei Odorheiu Secuiesc, nu poate fi primită. Odată împlinit termenul de prescripţie, orice cerere prin care se urmăreşte soluţionarea plângerii prealabile este lipsită de consecinţe juridice. Dacă ar fi primită apărarea reclamantului în sensul că acţiunea ar fi fost formulată în termenul de prescripţie prin raportare la nesoluţionarea cererii ulterioare pe care acesta a adresat-o pârâtului (cea din data de 19 decembrie 2014), s-ar ajunge la nesocotirea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice.

Pentru aceste argumente, în cauză devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod proc.civ. cu privire la recursul incident, astfel că, în baza art. 496 alin. 1 Cod proc.civ. acesta va fi admis şi, în baza art. 496 alin. 2 Cod proc.civ., va casa în parte hotărârea atacată şi, rejudecând cauza în limitele casării, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a reclamantului, invocată de pârâtul Primarul Comunei Lupeni şi, în consecinţă va respinge acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamant. Totodată, va menţine dispoziţia de obligare a reclamantului la plata către pârât a cheltuielilor de judecată.

Urmare a aprecierii ca fiind fondat a recursului incident şi a soluţionării – în rejudecare – a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în sensul admiterii acesteia, recursul principal se impune a fi respins ca nefondat – art. 496 alin. 1 Cod proc.civ. - criticile formulate prin intermediul acestuia vizând fondul cauzei.

În baza art. 453 alin. 1, raportat la art. 451 alin. 1 Cod proc.civ., va obliga reclamantul-recurent la plata, în favoarea pârâtului, a sumei de 3.600 lei reprezentând onorariu avocaţial în faza procesuală a recursului, conform dovezilor de la dosar.

Domenii speta

Spete similare