Dispoziţiile art. 315 din Codul de procedură civilă şi caracterul obligatoriu al deciziei de îndrumare. Dacă în rejudecare judecătorii nu ar fi obligaţi să se supună acesteia, conform art. 315 C.proc.civ., putând reitera erorile comise prin hotărârea desf

Dispoziţiile art. 315 din Codul de procedură civilă şi caracterul obligatoriu al deciziei de îndrumare. Dacă în rejudecare judecătorii nu ar fi obligaţi să se supună acesteia, conform art. 315 C.proc.civ., putând reitera erorile comise prin hotărârea desfiinţată anterior, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac şi, ca atare, la prelungirea judecării cauzelor în mod nepermis, încălcându-se şi exigenţele soluţionării proceselor  într-un termen rezonabil, nefiind deci respectat art. 6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Domeniu – drept procesual civil

(Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie –Dosar nr. 3631/301/2007* - Decizia nr. 62/09.02.2017)

Prin cererea înregistrată la data de 19.12.2006 pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, reclamanta I.I.L. a chemat în judecată pe pârâtul I.M.N., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, încredinţarea minorului I.V.A. spre creştere şi educare către reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorului, proporţional cu veniturile pe care le realizează, revenirea la numele avut anterior căsătoriei şi partajarea bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei în cote egale.

În motivarea acţiunii, reclamanta arată că s-a căsătorit cu pârâtul la data de 11.06.2005, iar din căsătorie a rezultat minorul I.V.A., născut la 20.10.2006, conform certificatului de naştere.

Cu timpul relaţiile dintre soţi s-au deteriorat, din cauza caracterului instabil şi irascibil al pârâtului, astfel că nu mai este posibilă continuarea căsătoriei. Mai arată reclamanta că pârâtul nu a avut o atitudine corespunzătoare vieţii de familie, nu a asigurat un climat specific unui cămin, producând numeroase scandaluri însoţite de agresiune fizică şi verbală, această violenţă fiind sesizată şi de organele de poliţie care au întocmit în acest sens proces-verbal. Reclamanta arată că a încercat remedierea situaţiei, manifestând înţelegere faţă de pârât, însă acesta nu şi-a putut tempera izbucnirile violente, persoana lui reprezentând un pericol pentru reclamantă şi pentru minorul rezultat din căsătorie. Reclamanta apreciază că gradul personal de contribuţie la dobândirea bunurilor comune este de 50% şi indică masa partajabilă ca fiind formată dintr-un teren situat în comuna B.

În drept, cererea se întemeiază pe dispoziţiile art. 37 alin.2, art. 38 alin, 1, 4, art. 42, art. 43 C.fam., art. 112 şi următ., art. 607 Cod procedură civilă şi este legal timbrată.

La termenul de judecată din data de 06.02.2007, pârâtul a depus la dosarul cauzei cerere reconvenţională legal timbrată.

Prin cererea reconvenţională, pârâtul a solicitat desfacerea căsătoriei dintre părţi din culpa exclusivă a reclamantei, revenirea acesteia la numele anterior căsătoriei, încredinţarea minorului către mamă cu obligarea sa la plata unei pensii de întreţinere, precum şi stabilirea unui program de vizitare a minorului săptămânal, de vineri seara ora 18.00, până duminică la aceeaşi oră, în vacanţa de vară o lună şi în vacanţa de iarnă două săptămâni.

Pârâtul arată că relaţiile de familie s-au desfăşurat cu dificultate încă de la începutul căsătoriei, dar a sperat că situaţia se va îndrepta, astfel că a fost de acord să devină părinte în ideea că apariţia copilului îi va responsabiliza. Cu toate acestea, relaţiile dintre soţi s-au deteriorat constant datorită comportamentului necorespunzător al reclamantei care era influenţată de părinţi. Mai arată că pretinsele agresiuni fizice şi verbale invocate de reclamantă erau provocate în special de aceasta, care avea o fire irascibilă, fiind agresivă verbal. Arată pârâtul că reclamanta a părăsit domiciliul conjugal şi s-a mutat la mama sa, chiar dacă el s-a împotrivit.

Pârâtul învederează instanţei că este de acord cu încredinţarea minorului către mama reclamantă, dată fiind vârsta fragedă a acestuia şi solicită stabilirea de către instanţă a unui program de vizitare a acestuia, întrucât reclamanta şi familia acesteia încearcă să-i limiteze cât mai mult vizitele.

La termenul de judecată din data de 06.02.2007, părţile au solicitat şi le-au fost încuviinţate probele cu înscrisuri, interogatoriu şi proba testimonială în cadrul căreia să fie audiat câte un martor.

La termenul de judecată din data de 06.03.2007, reclamanta a depus la dosarul cauzei întâmpinare la cererea reconvenţională, cerere precizatoare a cererii de partaj şi certificate medic-legale.

Prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, reclamanta a solicitat respingerea solicitării pârâtului referitoare la desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantei şi respingerea solicitării privind stabilirea unui program de vizitare a minorului rezultat din căsătorie. A arătat că părăsirea domiciliului conjugal a reprezentat ultima soluţie pentru a se proteja pe sine şi pe minor împotriva atacurilor violente ale pârâtului, iar afirmaţiile pârâtului potrivit cărora reclamanta ar fi o fire irascibilă şi agresivă sunt nereale, reclamanta fiind aceea care a încercat în numeroase rânduri remedierea situaţiei de familie. În ceea ce priveşte respingerea programului de vizitare a minorului, reclamanta solicită instanţei respingerea acestei cereri, precizând că pârâtul reprezintă un pericol pentru ea şi pentru minor şi vizitele acestuia se soldează de fiecare dată cu urmări tragice. În plus, programul de vizitare propus de pârât este total neadecvat vârstei minorului, care fiind la o vârstă fragedă (4 luni) nu poate fi plimbat între Bucureşti şi Ploieşti şi trebuie îngrijit de mamă, şi nu de bunica paternă.

Prin cererea precizatoare la partaj, reclamanta a solicitat constatarea dreptului său de creanţă asupra îmbunătăţirilor efectuate în timpul căsătoriei asupra imobilului aparţinând pârâtului, asupra sumei de 25.943,06 lei rezultată din contractul de credit bancar acordat reclamantei de BRD şi indică o serie de bunuri pentru partajare: garnitură mobilă cameră copil, garnitură mobilă bucătărie, garnitură mobilă sufragerie.

Prin sentinţa civilă nr. 2167 din 13.03.2007, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a admis în parte acţiunea şi cererea reconvenţională, a desfăcut căsătoria părţilor din culpă comună, a încredinţat reclamantei-pârâte spre creştere şi educare pe minorul I.V.A., a obligat pârâtul-reclamant la plata unei pensii de întreţinere începând cu data introducerii acţiunii şi până la majoratul minorului, a dispus reluarea numelui avut anterior căsătorie, acela de “I.”, a încuviinţat pârâtului-reclamant legătura personală cu minorul după următorul program: în a treia sâmbătă din lună, în domiciliul reclamantei-pârâte şi în prezenţa unui asistent social şi a disjuns capătul de cerere privind partajul, formându-se în acest sens dosarul nr. 3631/301/2007.

Prin decizia civilă nr. 1421 din 07.11.2007, Tribunalul Bucureşti Secţia a V-a Civilă a admis excepţia de tardivitate a apelului şi a respins apelul formulat de reclamantă ca tardiv formulat.

La data de 17.04.2007, în cadrul dosarului 3136/301/2007 având ca obiect partaj bunuri comune, pârâtul-reclamant a depus la dosar cerere reconvenţională prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de partaj a reclamantei-pârâte, să se constate că este unicul proprietar al imobilului propus partajării, reclamanta-pârâtă neavând nici o contribuţie în achiziţionarea acestui teren, iar în privinţa bunurilor mobile a precizat că solicită o cotă majoritară de 80% din valoarea garniturii de mobilă din bucătărie, acesta fiind unicul bun mobil dobândit de către soţi în timpul căsătoriei.

Pârâtul-reclamant a arătat că cererea reclamantei-pârâte referitoare la constatarea dreptului de creanţă este total neîntemeiată, întrucât îmbunătăţirile aduse imobilului au fost aduse în timpul căsătoriei, însă nu prin contribuţia comună a soţilor, contravaloarea acestor îmbunătăţiri fiind suportată de SC I.C.G. SRL.

Pârâtul-reclamant a mai arătat că, în privinţa împrumutului contractat de reclamanta-pârâtă, o parte din acel împrumut i-a fost dat, pentru o perioadă scurtă, în vederea efectuării unor plăţi la firma la care este administrator, însă aceste sume i-au fost înapoiate şi arată că este de acord să achite jumătate din valoarea acestor rate. În privinţa garniturilor de mobilă arată că este vorba despre o garnitură de mobilă din bucătărie, acesta este singurul bun dobândit în timpul căsătoriei. Celelalte garnituri de mobilă nu au fost achiziţionate de ei întrucât contravaloarea acestor bunuri a fost achitată de către SC I.C.G. SRL.

Pârâtul-reclamant menţionează că reclamanta-pârâtă nu a avut nici un fel de contribuţie la dobândirea terenului supus partajării, acesta fiind achiziţionat cu bani proveniţi aproape în totalitate de la părinţii săi, iar valoarea acestuia este de 5.000 lei.

La data de 29.05.2007, reclamanta-pârâtă a depus cerere precizatoare a cererii de partaj prin care a solicitat să se constate dreptul de creanţă al său asupra masei partajabile constând în suma de 4.500 lei rezultată din contractul de credit bancar acordat ei de către BRD, sumă care a fost achitată de către ea până în prezent, în vederea restituirii împrumutului.

La termenul de judecată din data de 10.11.2009, reclamanta-pârâtă a depus cerere precizatoare prin care solicită să se constate că terenul situat în comuna B. este dobândit în cote egale de câte ½, bunurile mobile şi anume: garnitură mobilă din camera copilului, garnitură mobilă din bucătărie şi garnitură mobilă din sufragerie au fost dobândite în cote egale de câte ½, deşi în facturi sunt trecute pe SC I.C.G. SRL şi creanţele, respectiv suma de 27.000 lei împrumut la BRD a fost utilizat de pârâtul-reclamant şi nu a fost restituit de către acesta şi contravaloarea îmbunătăţirilor aduse apartamentului în cote egale de 1/2. Reclamanta-pârâtă a menţionat că nu doreşte bunurile  în natură, ci acestea să-i fie atribuite pârâtului-reclamant şi obligarea acestuia la plata sultei şi a celor două creanţe.

La termenul de judecată din 23.03.2010 instanţa a încuviinţat pentru reclamantă proba cu expertiză contabilă.

Prin sentinţa civilă nr. 7460/19.05.2011 a Judecătoriei Sector 3 Bucureşti s-a admis acţiunea precizată, s-a respins cererea reconvenţională ca nefondată; s-a constatat că părţile au dobândit un teren situat în B., judeţul Ilfov, în valoare de 34.260 euro şi bunuri mobile în valoare de 3.000 lei; s-a dispus ieşirea din indiviziune în cote egale; s-a atribuit pârâtului-reclamant bunurile, în deplină proprietate cu obligarea unei sulte către reclamanta-pârâtă, în valoare de 27.000  euro şi 1500 lei; s-a constatat dreptul de creanţă al reclamantei-pârâte asupra sumei de 27.000 lei, împrumut de la BRD şi însuşit în totalitate de pârâtul-reclamant, pe care îl obligă la restituirea acestei sume actualizate; a fost obligat pârâtul-reclamant la cheltuieli de judecată, în cuantum de l500 lei reprezentând taxă timbru, onorariu experţi, după compensarea parţială.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la data de 11.06.2005 reclamanta-pârâtă I.I.L. s-a căsătorit cu pârâtul-reclamant I.M.N., căsătorie înregistrată în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Sectorului 6 sub nr. 889/11.06.2005, aşa cum rezultă din certificatul de căsătorie - fila 7. Din căsătorie a rezultat minorul I.V.A, născut la 20.10.2006, aşa cum reiese din certificatul de naştere - fila 9.

La data de 14.09.2005 părţile au dobândit, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea de autentificare nr. 3314 din aceeaşi dată la BNP Victor Mocanu terenul în suprafaţă de 564,56 mp situat în comuna B., jud. Ilfov intabulat în Cartea funciară nr.1943 a localităţii B. conform încheierii nr. 39240/14.07.2005 eliberată de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Ilfov - file 52,53.

În luna septembrie a anului 2006 au fost aduse îmbunătăţiri apartamentului proprietatea exclusivă a pârâtului-reclamant şi de asemenea au fost achiziţionate şi piese de mobilier aşa cum reiese din facturile depuse la dosar file 54-60.

La data de 16.06.2006 reclamanta-pârâtă a încheiat contractul de credit nr. 6659368 prin care a luat cu împrumut de la BRD suma de 27.000 lei - file 61-72. Prin extrasele de cont ale reclamantei-pârâte depuse la dosarul cauzei - file 78-93 reiese cu certitudine că a primit suma împrumutată şi că lunar, din salariu, a achitat ratele aferente împrumutului contractat.

Prin raportul de expertiză tehnică judiciară având ca obiectiv stabilirea valorii, la preţul actualizat al pieţei, a îmbunătăţirilor aduse în timpul căsătoriei imobilului proprietatea pârâtului-reclamant s-a stabilit că acestea valorează 5300 lei - file 116-120. Reclamanta-pârâtă a formulat obiecţiuni în privinţa acestui raport, obiecţiuni încuviinţate de instanţă. Expertul a răspuns acestor obiecțiuni - fila 262 arătând că faţă de obiectivele stabilite consideră că acestea sunt nejustificate, menţinându-şi punctul de vedere.

Raportul de expertiză tehnică judiciară topo, cu privire la imobilul situat în comuna B., jud. Ilfov - file 222-224 având ca obiective identificarea suprafeţei de teren, măsurarea şi stabilirea vecinătăţilor, stabilirea valorii de circulaţie şi dacă bunul este comod partajabil în natură a stabilit că valoarea terenului este de 34.260 euro şi că nu este comod partajabil în natură. Pârâtul-reclamant a formulat obiecţiuni la acest raport de expertiză, obiecţiuni încuviinţate de instanţă. Expertul a răspuns acestor obiecţiuni arătând că sunt neîntemeiate şi menţinându-şi concluziile - file 264-266.

Raportul de expertiză contabilă - file 35-38 vol. II a stabilit că suma de 27.000 lei a intrat în cadrul firmei I.C.G. SRL în jurul datei de 16.06.2006. De asemenea a fost calculat profitul net realizat de societate, având în vedere că de această sumă au fost achiziţionate materiale abrazive din China, care a fost de minim 26.668 lei.

Potrivit art. 30 C.fam. bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii bunuri comune. Alin. 3 al acestui articol stabileşte că în acest caz calitatea de bun propriu nu trebuie dovedită, ea fiind prezumată astfel de lege.

În privinţa terenului situat în comuna B., jud. Ilfov, fiind dobândit în timpul căsătoriei de cei doi soţi, respectiv în septembrie 2005, operează prezumţia de bun comun consacrată de art. 30 C.fam. Deşi pârâtul-reclamant a susţinut că acesta este un bun propriu, fiind achiziţionat cu banii exclusiv proveniţi de la părinţii săi, această susţinere este neîntemeiată. Astfel, martorul pârâtului-reclamant afirmă că în vara de dinaintea cumpărării terenului s-a deplasat personal la Autogara R. pentru a ridica o sacoşă în numele pârâtului-reclamant ce provenea de la părinţii acestuia şi care conţinea 100 mil. lei vechi şi câteva ouă. Această afirmaţie nu a putut fi coroborată cu nicio altă probă administrată în cauză, ci dimpotrivă, prin răspunsul la interogatoriu pârâtul-reclamant a recunoscut faptul că reclamanta-pârâtă a obţinut venituri mari în anumite perioade, fapt datorită căruia a putut obţine acordarea unui împrumut, iar martora reclamantei-pârâte (fila 125) susţine că terenul cumpărat la puţin timp după nuntă a fost achiziţionat cu banii strânşi cu această ocazie. În plus, afirmaţia martorului pârâtului-reclamant în sensul că ar fi ridicat această sumă de bani în vara anului 2005 nu este de natură a proba că aceşti bani ar fi fost folosiţi în luna septembrie pentru dobândirea imobilului. Aşadar, instanţa a apreciat că prezumţia de bun comun nu a fost înlăturată, acest teren urmând a fi inclus în masa partajabilă.

Faptul că părinţii pârâtului-reclamant au achiziţionat un teren învecinat în aceeaşi zi (fila 46) nu este de natură a dovedi provenienţa banilor folosiţi de părţi pentru dobândirea imobilului.

Luând în considerare faptul că terenul a fost cumpărat la scurt timp după încheierea căsătoriei, iar ambii soţi realizau venituri şi în prezenta cauză nu a fost făcută dovada unei contribuţii majoritare a vreunuia dintre foştii soţi, instanţa a considerat că părţile au cote egale.

În temeiul art.6739 C.proc.civ. şi având în vedere precizarea reclamantei-pârâte în sensul că nu doreşte atribuirea în natură a terenului, ci contravaloarea părţii sale şi dorinţa exprimată a pârâtului-reclamant ca bunul să îi fie atribuit, instanţa a atribuit în natură terenul pârâtului-reclamant, urmând ca acesta să fie obligat la plata către reclamanta-pârâtă la contravaloarea cotei acesteia. Raportul de expertiză topografică (file 203-205) a stabilit că terenul nu este comod partajabil în natură şi că valoarea acestuia este de 34.260 euro, deci pârâtul-reclamant va plăti reclamantei-pârâte echivalentul sumei de 17.130 euro.

Referitor la bunurile mobile comune dobândite de părţi în timpul căsătoriei acestea se compun din piese de mobilier şi materiale de construcţii pentru îmbunătăţirile efectuate apartamentului proprietatea pârâtului-reclamant, aşa cum rezultă din facturile fiscale depuse la dosarul cauzei (file 54-60) valoarea acestora este de 3000 lei.

Aşa cum rezultă din depoziţiile celor doi martori (file 35, 125) părţile au adus îmbunătăţiri apartamentului pârâtului-reclamant şi împreuna, au cumpărat şi piese de mobilier. Având în vedere că acestea au fost realizate în timpul căsătoriei, iar niciuna dintre părţi nu a făcut dovada unei contribuţii majoritare, instanţa, în temeiul art.30 C.fam., a considerat că soţii au participat în mod egal la dobândirea acestor bunuri. Cu toate că facturile fiscale (file 54-60) atestă faptul că aceste bunuri au fost cumpărate în numele societăţii la care este asociat şi anume SC I.C.G. SRL, acest fapt nu este de natură a înlătura prezumţia de bunuri comune.

În primul rând, chiar dacă societatea apare în calitate de cumpărător al bunurilor mobile, având în vedere calitatea de asociat a pârâtului-reclamant precum şi afectaţiunea acestor bunuri şi anume mobilarea locuinţei comune a soţilor şi efectuarea de îmbunătăţiri acestei locuinţe, instanţa a considerat că acestea reprezintă bunuri comune incluse în masa partajabilă. În al doilea rând, susţinerea pârâtului-reclamant în sensul că aceste cheltuieli au fost făcute de societate deoarece îşi avea sediul în respectivul apartament este neîntemeiată din moment ce din interogatoriul reclamantei-pârâte (file 41-44) reiese cu certitudine faptul că societatea îşi are sediul în apartamentul pârâtului-reclamant de la sfârşitul anului 2006, adică după data separării în fapt a soţilor, ceea ce justifică concluzia instanţei că bunurile au fost cumpărate pentru nevoile părţilor.

Aşadar, având în vedere calitatea de bunuri comune a pieselor de mobilier şi a materialelor de construcţii şi nefăcându-se dovada unei contribuţii majoritare a vreuneia dintre părţi, instanţa a considerat că această contribuţie a fost egală şi a atribuit pârâtului-reclamant bunurile cu obligarea acestuia la plata către reclamanta-pârâtă a jumătate din valoarea acestor bunuri şi anume 1500 lei.

Referitor la împrumutul contractat de reclamanta-pârâtă în iunie 2006 în valoare de 27.000 lei, deşi pârâtul-reclamant susţine că a primit numai jumătate din această sumă, respectiv 4000 USD, această susţinere nu a rezultat din nicio probă administrată în cauză. Contractul de împrumut (fila 247) încheiat între pârâtul-reclamant şi societatea I.C.G SRL la data de 2 iunie 2006 nereprezentând o dovadă în acest sens, provenienţa banilor nefiind cunoscută instanţei şi, mai mult decât atât, contractul de credit a fost încheiat abia la data de 16 iunie 2006 de către reclamanta-pârâtă (file 61-66). Aşadar suma împrumutată de pârâtul-reclamant societăţii la data de 2 iunie 2006 nu putea proveni din împrumutul contractat de reclamanta-pârâtă. Dimpotrivă, atât din declaraţia martorei reclamantei-pârâte (fila 125) care susţine că întreaga sumă obţinută din împrumut a fost remisă pârâtului-reclamant deoarece avea nevoie de bani pentru societatea la care este asociat, cât şi din raportul de expertiză contabilă (file 35-38 vol. II) care atestă faptul că în jurul datei de 16 iunie 2006 societatea a primit suma de  27 000 lei, exact valoarea creditului contractat de reclamanta-pârâtă (file 61-66).

Aşadar instanţa a concluzionat că pârâtul-reclamant a beneficiat de întreaga sumă obţinută de reclamanta-pârâtă din împrumutul contractat. Însă aceasta nu poate fi considerată o obligaţie comună s soţilor conform art. 32 lit.c C.fam., deoarece banii nu au fost folosiţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei, ci au fost utilizaţi într-o operaţiune de comerţ efectuată de societatea la care pârâtul-reclamant este asociat. Acest credit reprezintă o obligaţie personală a reclamantei-pârâte şi având în vedere că aceasta este debitoare în contractul de credit şi că aceasta urmează să plătească ratele în vederea achitării creditului, ca şi până în prezent (extrase cont file 73-98) instanţa a dispus restituirea către reclamanta-pârâtă a sumei de 27 000 lei şi în consecinţă a respins cererea acesteia privind restituirea sumei de 4500 lei reprezentând ratele plătite până în prezent ca neîntemeiată întrucât a primit întreaga valoare a creditului, ceea ce înseamnă că beneficiind de această sumă în întregime, ea este cea căreia îi incumbă plata acestor rate ca şi cum ar fi putut dispune de această sumă de la contractarea împrumutului.

Reclamanta-pârâtă a solicitat cheltuieli de judecată.

Instanţa a constatat că părţile au cote egale asupra bunurilor supuse împărţelii, astfel că, în temeiul art. 274, 276 C.proc.civ. a admis numai în parte această cerere şi după compensarea parţială, a obligat pârâtul-reclamant la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 1500 lei reprezentând taxă timbru, onorariu experţi.

Prin decizia nr. 531A/14.05.2012, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a respins apelul ca nefondat.

Recursul declarat de recurentul-pârât a fost admis prin decizia nr. 268/14.02.2013 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, care a reţinut, în esenţă, că evaluarea terenului s-a realizat de un expert cu specializarea topografie, şi nu de un expert cu specializarea evaluări imobiliare, iar o astfel de probă este incompatibilă cu structura recursului, astfel încât a dispus casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la acelaşi tribunal spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză topo.

În rejudecare, la termenul de judecată din data de 02.09.2013, Tribunalul a dispus efectuarea în cauză a unei expertize evaluatorii.

De asemenea, având în vedere acordul ambelor părţi, a încuviinţat şi efectuarea unui raport de expertiză topo, care să identifice terenul şi să stabilească dacă acesta este comod partajabil în natură.

La data de 20.03.2014, Judecătoria Sector 3 Bucureşti a dispus înaintarea apelului declarat de apelantul pârât împotriva încheierii pronunţate la data de 12.12.2013 de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, solicitând admiterea apelului şi respingerea cererii de lămurire dispozitiv.

În motivare, apelantul a arătat în esenţă că actualizarea sumei de 27.000 lei nu a fost solicitată de intimata reclamantă nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererile precizatoare depuse ulterior, astfel încât în cauză nu sunt incidente prev. art. 281 şi urm. C.p.c., iar prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut.

Prin decizia civilă nr. 1339/28.03.2016 Tribunalul București - Secția IV-a Civilă a respins apelul declarat împotriva încheierii din data de 12.12.2013 ca nefondat, a admis  apelul declarat de apelantul-pârât I.M.N. împotriva sentinței civile nr. 7460/19.05.2011 pronunțate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în dosarul nr. 3631/301/2007, în contradictoriu cu intimata - reclamantă I.I.L., a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul reclamant la plata către reclamantă - pârâtă şi a sultei în valoare de 3.734 euro (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând 1/2 din valoarea terenului, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel, procedând la analiza sentinţei apelate prin raportare la criticile formulate, probatoriul administrat şi limitele rejudecării stabilite de Curtea de Apel Bucureşti, a reţinut că apelul declarat împotriva încheierii din data de 12.12.2013 nu este fondat având în vedere că încheierea sus menţionată a fost criticată de apelantul pârât cu motivarea că prin admiterea cererii de completare dispozitiv în sensul actualizării sumei de 27.000 lei prima instanţă a acordat mai mult decât s-a cerut întrucât această solicitare nu a fost formulată de intimata reclamantă nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin cererile precizatoare depuse ulterior, astfel încât în cauză nu sunt incidente prev. art. 281 şi urm. C.p.c.

Tribunalul a constatat că actualizarea sumei de 27.000 lei a fost acordată prin chiar sentinţa apelată (alin. 6 al dispozitivului), iar această dispoziţie a primei instanţe nu a fost criticată în cadrul apelului declarat.

Or, indiferent de soluţia care s-ar pronunţa în ceea ce priveşte încheierea de completare dispozitiv, aceasta ar fi lipsită de eficienţă juridică, întrucât dispoziţia de actualizare cuprinsă în dispozitivul sentinţei apelate îşi va produce efectul, nefiind contestată prin apelul declarat.

Referitor la apelul declarat împotriva sentinţei, Tribunalul a subliniat cu titlu prealabil faptul că limitele rejudecării au fost stabilite prin decizia de casare, cauza fiind trimisă spre rejudecare exclusiv în vederea efectuării evaluării imobilului de către un expert care să aibă competenţa solicitată de lege.

În consecinţă, instanţa de apel nu a procedat în rejudecare la analiza tuturor criticilor formulate prin apelul soluţionat în primul ciclu procesual de Tribunal, ci a dat eficienţă indicaţiilor instanţei de casare.

Subsecvent, Tribunalul a reţinut că valoarea imobilului avută în vedere de prima instanţă a fost de 34.260 Euro.

În apel (al doilea ciclu procesual), a fost stabilită valoarea de 7.468 Euro (raportul de expertiză evaluatoare este ataşat la filele 111 şi următoarele apel rejudecare), instanţa de apel urmând a se raporta la această valoare, conform indicaţiilor instanţei de recurs.

Aplicând cotele părţilor astfel cum acestea au fost stabilite în ciclul procesual anterior (cote egale) la valoarea menţionată anterior, Tribunalul a constatat că, urmare a atribuirii terenului în natură către apelantul pârât, acesta datorează intimatei reclamante suma de 3.734 Euro (1/2 din valoarea terenului astfel cum a fost stabilită în rejudecarea apelului).

Faţă de aceste considerente, raportat la art. 296 C.pc., Tribunalul a admis apelul declarant împotriva sentinţei şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâtul reclamant la plata către reclamantă - pârâtă şi a sultei în valoare de 3.734 euro (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând 1/2 din valoarea terenului.

Tribunalul a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Tribunalul a mai precizat şi faptul că, urmare a modificării valorii sultei în apel, încheierea de îndreptare eroare materială – calculul sultei din data de 03.11.2011-  pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti rămâne fără efect, valoarea sultei fiind stabilită de instanţa de apel.

Împotriva acestei decizii, la data de 01.11.2016 a declarat recurs pârâtul I.M.N. care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a III-a Civilă și pentru cauze cu minori și de familie la data de 04.01.2017, sub nr. 3631/301/2007*.

Recurentul a formulat şi o cerere de suspendare a executării deciziei recurate, cerere nemotivată.

În motivarea recursului, recurentul-pârât arată, în ceea ce privește dispozițiile art.304 pct. 5 VCPC, că în mod greșit în rejudecare, instanța de apel, nu a procedat (așa cum arată chiar în considerentele deciziei recurate) la analiza tuturor criticilor formulate prin apelul din primul ciclu procesual, considerându-se investită doar în ceea ce privește valoarea imobilului teren, în considerarea faptului că astfel ar da eficienta indicațiilor instanței de casare, atâta timp cât, soluția instanței de recurs a fost în sensul admiterii recursului meu şi al casării deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Apreciază ca, în măsura în care, instanţa de casare ar fi avut în vedere numai o casare în parte a deciziei apelate inițial, potrivit dispozițiilor art.312 alin 2 VCPC, ar fi făcut aceasta mențiune în dispozitivul hotărârii de casare.

Astfel, analizarea în rejudecare de către instanţa de apel, numai a unei părţi din întregul apel, în nici un caz nu poate fi apreciata ca dând eficienţă indicațiilor instanței de casare, ci dimpotrivă, o încălcare a dispozițiilor instanței de casare.

Atâta timp cât prin dispozitivul deciziei de casare, instanţa de control a dispus casarea şi trimiterea la rejudecare, fără sa menționeze ca este vorba de o soluție de casare în parte, apreciem ca o asemenea distincție nu putea fi făcuta de instanţa de rejudecare.

Prin urmare, apreciază că instanţa de apel nu s-a conformat dispozițiilor instanței de casare, şi în rejudecare în mod greșit nu a analizat motivele de apel cu care era investită.

Apreciază că, potrivit art.315 VCPC, modul de interpretare a unui anumit text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate de instanţa de recurs, sunt obligatorii pentru judecătorii apelului, iar instanţa determinata sa rejudece cauza nu poate sa refuze o atare interpretare, așa cum s-a procedat în speța de faţă, câta vreme cu riscul de a ne repeta soluția instanței de recurs a fost de casare cu trimitere la rejudecare şi nu una de casare în parte.

Practic, fără temei legal şi dincolo de dispoziția expresă a instanței de casare, instanţa de rejudecare s-a considerat investita numai în parte în analiza motivelor sale de apel şi a soluționat cauza numai printr-o analiza parțială a motivelor de recurs, cu toate ca dispozițiile instanței de casare nu a fost în sensul acesta.

În ceea ce privește incidenta în cauza a dispozițiilor art.304 pct.9 VCPC, apreciază de asemenea greșita soluția instanței de rejudecare, cu privire la modalitatea de împărțire a terenului.

Astfel, așa cum a arătat în concluziile pe fond, ambele părți din dosar a solicitat instanței atribuirea în natura a terenului potrivit cotelor parți deținute de fiecare.

Ulterior, cu două termene înainte de pronunțarea hotărârii pe fond, intimata reclamanta pârâta, şi-a modificat tardiv, cererea inițiala solicitând sulta. Consideră ca această solicitare tardiva nu trebuia şi nu putea fi avută în vedere de către instanțe, tocmai în virtutea faptului ca, nu a fost formulate în termenul imperative prevăzut de legiuitor.

Mai mult decât atât, din raportul de expertiza întocmit în rejudecarea apelului, rezulta ca imobilul teren este comod partajabil în natura, expertul oferind mai multe variante cu propuneri de lotizare.

Dispozițiile procedurale referitoare la împărțeala judiciara, prevăd cu titlu de regula ca partajul pe cât posibil să se efectueze în natura şi numai în situația în care partajarea în natura nu ar fi posibilă sau una dintre parți o solicita sulta, împărțirea bunului se face în echivalent.

Ori în situația de faţă, ambele parți au solicitat atribuirea în natura potrivit cotelor deținute, expertul a apreciat ca bunul este comod partajabil în natura iar instanţa de rejudecare, fără sa îşi motiveze soluția, în mod greșit, atribuie bunul în totalitate recurentului şi îl obliga la sulta către intimata.

Astfel, chiar având în vedere ca fiind corectă, cu toate ca nu este situația reținuta de instanţa de rejudecare, (referitoare la faptul ca ar fi fost investita doar cu analiza modalităţii de imparțială a terenului), câtă vreme acest aspect a făcut obiectul motivelor de apel inițiale, apreciază ca trebuia soluționat ca atare şi nu doar parțial, prin prisma valorii ci şi a modalității de împărțeala, respective în natura şi nu prin echivalent.

Solicită în acest sens, instanței de control sa aibă în vedere, că instanţa de rejudecare nu argumentează în niciun fel respingerea solicitării sale de împărțeala în natura, ci doar se limitează la stabilirea valorii sultei la valoarea nou indicată de expert, cu toate că această critica a făcut obiectul apelului şi a fost pusă în dezbaterea parților reprezentând chiar unul din punctele de divergente, cu referire directa la imposibilitatea intimatei de a-şi modificare cererea cu un termen înainte de soluționarea cauzei, din motive de tardivitate.

Apreciază ca şi din acest punct de vedere sunt incidente dispozițiile art.315 VCPC cu raportare la art.304 pct.5 VCPC .

Pentru toate aceste argumente, solicită  admiterea recursului faţă de o decizie prin care se menține valabila o hotărâre pronunțata, pe un partaj de bunuri ce nu aparțin soţilor ci unei persoane juridice, partaj care, deși dispune ieșirea din indiviziune în cote egale, împarte activul iar pasivul îl atribuie în exclusivitate uneia dintre parți, pasiv stabilit ipotetic printr-un raport de expertiza lipsit de orice document justificativ al concluziilor, concluzii contrazise de altfel de actele dosarului, respectiva unei hotărâri pronunțate fără a fi soluționate toate cererile cu care instanţa a fost investită, nici măcar în calea de atac a apelului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.300 vechiul Cod procedură civilă  art.304 pct.5 şi 9 vechiul Cod procedură civilă.

Nu s-a formulat întâmpinare.

Nu s-au administrat înscrisuri noi în recurs.

Examinând decizia recurată în raport de criticile de recurs formulate de recurentul-pârât, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Principala critică de nelegalitate adusă deciziei atacate vizează nerespectarea cu ocazia rejudecării cauzei  în apel a prevederilor art.315 din Codul de procedură civilă de la 1865, fiind incident, în opinia recurentului, motivul de casare prevăzut de art. 304 pct.5 din Codul de procedură civilă de la 1865.

Critica este vădit nefondată.

Fără obligativitatea îndrumărilor date de instanţa de control judiciar nu s-ar putea realiza finalitatea respectivului control, de asigurare a soluţionării temeinice şi legale a cauzelor.

Astfel, dacă în rejudecare judecătorii nu ar fi obligaţi să se supună acestor îndrumări, conform art. 315 C.proc.civ., putând reitera erorile comise prin hotărârea desfiinţată anterior, s-ar ajunge la exercitarea repetată a căilor de atac şi, ca atare, la prelungirea judecării cauzelor în mod nepermis, încălcându-se şi exigenţele soluţionării proceselor  într-un termen rezonabil, nefiind deci respectat art. 6 par.1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea reţine, însă, că prin decizia de casare pronunţată anterior în această cauză – decizia  civilă nr. 268/14.02.2013 de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a Civilă, s-a reţinut că evaluarea terenului s-a realizat de un expert cu specializarea topografie, şi nu de un expert cu specializarea evaluări imobiliare, iar o astfel de probă este incompatibilă cu structura recursului, acestea  reprezentând singurele considerente (ce se regăsesc la pagina 21 din hotărâre) pentru care s-a dispus casarea deciziei de apel iniţiale şi trimiterea cauzei la acelaşi tribunal spre rejudecare.

Prin urmare, în mod corect,  tribunalul a procedat la rejudecarea cererii de apel cu respectarea îndrumărilor obligatorii date prin considerentele deciziei de casare, în conformitate cu prevederile art. 315 C.proc.civ., cu observarea, totodată, a tuturor chestiunilor dezlegate în recurs, astfel cum aceste se regăsesc în cadrul aceloraşi considerente, decizorii, ale hotărârii irevocabile pronunţata anterior în cauză şi care au intrat în puterea lucrului judecat.

Împrejurarea, relevată de parte, că decizia care a făcut obiectul recursului a fost casată în totalitate este doar o consecinţă a caracterului unitar al cererii de apel cu care tribunalul a fost învestit (ce impune, întotdeauna, adoptarea unei soluţii de admitere sau de respingere a acestuia ca şi cale de atac ce priveşte sentinţa primei instanţe), dar nu poate antrena o  rejudecare a respectivei căi de atac cu ignorarea limitelor rejudecării trasate de către instanţa superioară.

Referitor la cealaltă critică de nelegalitate formulată de recurent, vizând modalitatea de împărţire a terenului, prin raportare la motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct.9 din Codul de procedură civilă de la 1865,  Curtea constată, de asemenea, că nu poate fi primită, având în vedere, în principal, cele deja reţinute mai sus privitor la limitele rejudecării în apel.

Pe de altă parte, Curtea trebuie să remarce că, în primul ciclu procesual, recurentul a criticat prin cererea de apel, referitor la partajul propriu-zis, exclusiv împrejurarea că prima instanţă i-a atribuit terenul, cu toate că partea adversă a solicitat prin cererea iniţială atribuirea aceluiaşi bun, cererea pe care nu ar mai fi putut să şi-o modifice (fila 14 dosar tribunal), tribunalul respingând apelul, fără a se reţine alte critici referitoare la aspectul pus acum în discuţie în prezentul recurs, iar prin decizia de casare s-a arătat că pârâtul-reclamant nu a invocat greşita interpretarea sau aplicare a dispoziţiilor de drept substanţial din materia partajului.

In consecinţă, Curtea, în baza art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge recursul ca fiind nefondat.

 Curtea constată, totodată, că cererea de suspendare a executării deciziei recurate până la soluţionarea recursului, formulată de recurent conform prevederilor art. 300 C.proc.civ., a rămas fără obiect prin soluţionarea acestei căi extraordinare de atac şi va fi respinsă ca atare.

Având în vedere că prin încheierea din camera de consiliu de la data de 9.02.2017 s-a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma scutirii recurentului de la plata taxei judiciare de timbru aferente cererii de recurs, în cuantum de 2313 lei,  Curtea constată că, faţă de soluţia dată în recurs, sunt incidente prevederile art.19 alin.1 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar, sumele avansate cu titlu de ajutor public pentru plata taxei judiciare de timbru rămânând în sarcina statului.

Domenii speta

Spete similare