Stabilire paternitate. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune

Cuprins pe materii: 

Judecătoria Târgu Bujor, secţia civilă, sentinţa civilă  nr. 510/14.09.2017

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei T  B , judeţul G  sub nr. /2016, reclamanta B  E , în numele şi ca reprezentant legal al minorei N  M  L , născută la data de  , a chemat în judecată pe pârâtul B  I , pentru stabilirea paternităţii, în sensul că acesta este tatăl copilului său N  M L , să se încuviinţeze ca minora să poarte numele pârâtului, să fie obligat pârâtul să plătească copilului pensie de întreţinere.

A solicitat de asemenea obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acţiunii a învederat următoarele :

A trăit  cu pârâtul şi a întreţinut relaţii intime cu acesta în perioada noiembrie 2006 -  martie 2007 perioadă în care a rămas însărcinată.

I-a adus la cunoştinţă pârâtului, acesta a observat că este gravidă, a recunoscut că el este tatăl copilului situaţie recunoscută de pârât de mai multe ori în faţa părinţilor ei dar după naşterea copilului acesta nu a fost de acord ca numele său şi prenumele să fie trecute pe certificatul de naştere al copilului, cu alte cuvinte nu a fost de acord cu recunoaşterea copilului.

Copilul a fost înregistrat sub nr. /01.10.2007 iar la rubrica mama N  E iar la rubrica tata este trasată o linie.

În drept şi-a întemeiat acţiunea pe disp. art. 424 şi urm. din Codul civil, art. 524 din Codul civil şi art. 82 din Codul civil.

În dovedirea acţiunii a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului şi proba testimonială cu doi martori.

Pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii introductive şi a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, pentru următoarele :

Prin cererea principală s-a solicitat stabilirea paternităţii sale în ceea ce priveşte pe minora N  M  L  născută la data de , copil ce are statutul unui copil născut în afara căsătoriei, el nefiind căsătorit niciodată cu reclamanta.

Deşi temeiul juridic al acţiunii este întemeiat pe disp. art. 424 şi 524 din Noul Cod civil, în realitate, discutând de un copil născut la data de 28.09.2007, temeiul juridic este reprezentat de dispoziţiile articolului 60 din Codul familiei, în forma sa nemodificată ce prevede că, acţiunea de stabilire a paternităţii din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data naşterii copilului.

Având în vedere data naşterii copilului – 28.09.2007, această acţiune se subscrie disp. art. 60 din Codul familiei în vigoare la momentul naşterii minorei, şi astfel, având în vedere că de la momentul naşterii şi până la momentul introducerii acţiunii  - anul 2016 – au trecut aproape 9 ani, a apreciat că dreptul la acţiune este prescris.

A arătat că nici nu a convieţuit cu reclamanta şi nici nu a avut în îngrijire acest copil, astfel că nu este incident nici unul din cazurile ce întrerup cursul prescripţiei.

A avut cunoştinţă despre naşterea acestui copil însă niciodată nu au fost discuţii despre paternitatea acestuia, fiind doar un alt copil născut în comunitatea rurală din care provine.

În drept şi-a întemeiat cererea pe disp. art. 205 Cod procedură civilă.

În dovedirea susţinerilor a solicitat proba cu înscrisuri şi martori.

Reclamanta prin apărător a depus la dosar răspuns la întâmpinare prin care solicită respingerea excepţiei şi să se constate că temeiul juridic al acţiunii în stabilirea paternităţii este prevăzut de art. 424 şi 524 din Noul Cod civil iar dacă pârâtul prin apărător solicită ca temeiul juridic să fie reprezentat de dispoziţiile Codului familiei atunci temeiul juridic este art. 60 alin. 4 din Codul familiei.

Analizând cu prioritate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa constată că este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Prin acţiunea de faţă, reclamanta B  E  – în numele şi ca reprezentant legal al minorei N  M  L  , a solicitat instanţei stabilirea paternităţii minorei, în sensul că pârâtul B  I  este tatăl acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 47 din  Legea nr. 71/2011 „Stabilirea filiaţiei, tăgăduirea paternităţii sau orice altă acţiune privitoare la filiaţie este supusă dispoziţiilor Codului civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor născuţi după intrarea lui în vigoare”.

Cum minora a fost născută la data de .2007, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului familiei, respectiv art. 60 alin. 1 Codul familiei, potrivit căruia acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de 1 an de la data naşterii copilului.

Art. 60 Codul familiei, în forma în vigoare la data naşterii minorei, a fost modificat prin art. I pct. 5 din Legea nr. 288/2007, prin care s-a introdus alineatul 4, care a precizat că acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia.

Totodată art. II al Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispoziţiile privind acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.

Cu privire la art. II al Legii nr. 288/2007, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1345/9.12.2008, în sensul că este neconstituţional.

S-a reţinut în considerentele deciziei că prevederile art. II din Legea nr. 288/2007 contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. 2, neconstituţionalitatea reglementării rezultând din faptul că legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, din vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi.

În urma pronunţării acestei decizii a Curţii Constituţionale, obligatorie potrivit art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, s-a tranşat definitiv problema referitoare la categoria de copii cărora le este aplicabilă Legea nr. 288/2007 – doar celor născuţi după intrarea în vigoare a acestui act normativ.

Dispoziţia legală incidentă în cauză este art. 60 alin. 1 Codul familiei, în forma în vigoare la momentul naşterii minorei N M  L , aspect ce reiese atât din principiile aplicării legii civile în timp ( al neretroactivităţii şi al aplicării imediate a legii civile noi, tuturor situaţiilor născute după intrarea ei în vigoare, cu excepţia ultraactivităţii legii civile), cât şi cele statuate cu titlu obligatoriu prin decizia nr. 1345/4.12.2008 a Curţii Constituţionale.

Faţă de cele ce preced, instanţa va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi va respinge acţiunea ca fiind tardiv formulată.

Prin decizia civilă nr. 699/25.05.2017 pronunţată de Tribunalul Galaţi a fost admis apelul, a fost respinsă excepţia prescripţia dreptului material la acţiune, a fost anulată sentinţa civilă nr. 510/14.09.2016 pronunţată de Judecătoria T . B  şi s-a reţinut cauza spre rejudecare, pentru evocarea fondului şi completarea probatoriului.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut referitor la aplicarea legii civile în timp, că în mod corect a reţinut instanţa de fond că potrivit art. 47 din Legea nr. 71/2011 stabilirea  filiaţiei, tăgăduirea  paternităţii  sau  orice  altă  acţiune  privitoare  la  filiaţie  este  supusă  dispoziţiilor Codului Civil şi produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor  născuţi după intrarea lui în vigoare.

 Aşadar, s-a apreciat că dispoziţiile Codului familiei sunt aplicabile în speţă, deoarece minorul este născut la o dată anterioară datei la care a intrat în vigoare noul Cod Civil.

Tribunalul a reţinut că, iniţial, art. 60 alin. 1 din Codul familiei a prevăzut că acţiunea în stabilirea paternităţii se prescrie în termen de 1 an de la naşterea copilului.

Prin Legea nr. 288/2007 s-a modificat alin. 1 al articolului menţionat, numai în ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune. Astfel, s-a introdus un alineat final - alin. 4 - prin care s-a prevăzut "acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii acestuia."

Totodată art. II al Legii nr. 288/2007 a prevăzut că dispoziţiile privind acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei sunt aplicabile şi în cazul copiilor născuţi înainte de intrarea sa în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de judecată.

Tribunalul a reţinut că într-adevăr cu privire la art. II al Legii nr. 288/2007, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 1345/9.12.2008, în sensul că este neconstituţional cu motivarea că ele „contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 15 alin. (2), neretroactivitatea fiind un principiu constituţional, prevăzut în mod expres, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu aplicare retroactivă, în materie civilă, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Astfel, neconstituţionalitatea reglementării rezultă din faptul ca legea nouă se aplică şi copiilor născuţi înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă cererea este în curs de soluţionare, de vreme ce aceasta se aplică unui drept născut sub imperiul legii vechi”.

Conform art. 11 alin. 2 din Constituţie „tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern”, iar potrivit art. 20 alin. (2) din aceeaşi Lege fundamentală, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”

Tribunalul a reţinut că argumentul că legea nu poate fi aplicată retroactiv şi copiilor născuţi înaintea momentului intrării ei în vigoare, nu poate să constituie o justificare rezonabilă şi obiectivă, deoarece ar fi combătută prin evocarea obligaţiei pozitive a statului de a-şi crea şi respectiv adapta legislaţia în vederea asigurării respectării egale a drepturilor resortisanţilor săi şi tot astfel, obligaţia negativă, de a se abţine de la orice tratament discriminatoriu. Dreptul material la acţiunea în stabilirea paternităţii este şi trebuie să fie în mod egal recunoscut tuturor subiecţilor de drept aflaţi în această situaţie juridică, indiferent de data naşterii, fără a considera că legea ar retroactiva, deoarece aplicabilitatea imediată a textului s-ar asigura doar de la momentul intrării normei juridice în vigoare, inclusiv în cazul situaţiilor obiective şi durabile a copiilor existenţi, născuţi înainte.

Astfel cum s-a reţinut în mod constant, o soluţie contrară, în lipsa unor justificări obiective şi rezonabile, reprezenta o veritabilă violare a dispoziţiilor art. 8 şi art. 14 în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 20 decembrie 2007 dată în Cauza Phinikaridou contra Cipru, a reţinut că „sarcina Curţii era aceea de a determina dacă statul respondent a respectat obligaţiile pozitive în gestionarea acţiunii reclamantului de recunoaştere judecătorească a paternităţii. O perioadă limită în sine nu era incompatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, iar în procesele de paternitate era justificată de dorinţa de a asigura certitudinea juridică şi finalitatea în relaţiile de familie. Întrebarea era dacă natura termenului limită şi/sau maniera în care a fost aplicat era compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei şi dacă a fost păstrat un echilibru just între drepturile şi interesele contrarii. Printre factorii relevanţi avuţi în vedere în acest caz, au fost existenţa unor mijloace alternative de reparaţie sau prevederea unor excepţii în cazurile în care cunoaşterea realităţii biologice a avut loc după ce termenul limită a expirat. Curtea a analizat dacă prezumţia legală putea să prevaleze realităţii sociale şi biologice şi dacă a fost compatibilă cu obligaţia de a asigura respectarea efectivă a vieţii private şi de familie. Deşi nu a existat o abordare uniformă în legislaţia statelor contractante, un număr semnificativ de state nu au impus copiilor o perioadă limită de deschidere a unui proces de paternitate (spre deosebire de situaţia în care reclamantul era tatăl) şi o tendinţă poate fi percepută în direcţia unei mai bune protejări a dreptului copilului de a i se stabili paternitatea.

Curtea a avut dificultăţi de a accepta perioade limită inflexibile aplicabile indiferent de cunoaşterea de către copil a factorilor relevanţi şi a considerat că o distincţie trebuia făcută între cazurile în care copilul nu a avut oportunitatea să cunoască faptele şi acelea în care nu a iniţiat procedurile în timpul termenului limită prevăzut de lege din alte motive. În cauza de faţă, a rezultat clar din hotărârea Curţii Supreme că s-a acordat o importanţă  mai mare interesului general şi drepturilor şi intereselor prezumtivului tată şi ale familiei sale, decât dreptului reclamantului de a-i fi dezvăluite originile. Chiar având în vedere marja de apreciere a statului, aplicarea unui termen limită rigid în exercitarea procedurilor de paternitate, fără a avea în vedere circumstanţele individuale ale cauzei şi în special cunoaşterea de către copil a faptelor interesând paternitatea, a adus atingere chiar esenţei dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private”.

În mod similar, prin hotărârea din 27.10.1994 - cazul Kroon şi alţii contra Olandei - Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „respectul faţă de viaţa de familie cere ca realitatea biologică şi socială să prevaleze asupra unei prezumţii legale care loveşte frontal atât faptele stabilite cât şi dorinţele persoanelor în cauză, fără a aduce beneficii reale cuiva.”

În acord cu deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului, tribunalul a reţinut că, în cauză, pentru a se stabili realitatea biologică, reclamantului trebuie să i se asigure accesul la justiţie, proces în cadrul căruia ar trebui să se administreze în acest scop probe legale, utile, pertinente şi concludente, or prin respingerea acţiunii sale ca fiind prescrisă, acesta nu-şi va mai putea îndeplini niciodată dorinţa privind stabilirea filiaţiei.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că instanţa de fond s-a dezînvestit pe o excepţie, potrivit art. 480 alin. 3 C.pr.civ. a admis apelul, a anulat sentinţa apelată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Instanţa a dispus efectuarea unei expertize de specialitate, raportul de expertiză medico-legală fiind depus la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 1391/28.11.2017 Tribunalul G a constatat următoarele:

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale aplicabile în cauză, instanţa reţine că se aplică noul Cod civil doar în ceea ce priveşte obligaţia legală de întreţinere, potrivit art. 5 alin. 2 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil şi nu în ceea ce priveşte stabilire filiaţie, întrucât s-a stabilit că dispoziţiile noului Cod civil se aplică doar în cazul copiilor născuţi după intrarea în vigoare a acestuia.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 56 din Codul familiei, filiaţia faţă de tatăl din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească.

În acest ultim caz, pentru stabilirea paternităţii trebuie să se dovedească atât faptul că pretinsul tată a avut relaţii sexuale cu mama copilului în timpul legal al concepţiei, cât şi faptul că din aceste relaţii a rezultat copilul.

În prezenta cauză, minora N  M –L  s-a născut la data de .2007 şi are filiaţia stabilită doar faţă de mamă, reclamanta N  E , astfel cum reiese din certificatul de naştere al minorei , care solicită stabilirea filiaţiei şi faţă de tată, pârâtul B  I .

Din susţinerile ambelor părţi, instanţa reţine că părţile au avut o relaţie de prietenie, iar din concluziile raportului de expertiză medico-legală, examen ADN, efectuată la solicitarea reclamantei  că pârâtul este tatăl biologic al minorei N  M –L .

Având în vedere considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 59 şi 60 din Codul familiei, instanţa reţine că acest capăt de cerere este fondat, urmând a  constata că pârâtul B  I  este tatăl minorei N  M –L.

Pe cale de consecinţă instanţa va dispune şi modificarea actului de naştere al minorei în sensul celor reţinute anterior. În acest sens se va comunica o copie de pe prezenta hotărâre către Primăria T  B , judeţul G .

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, conform art. 516 C.civ. „obligaţia de întreţinere există între (...) rudele în linie dreaptă”, iar potrivit art. 499 C.civ. tatăl şi mama sunt obligaţi în mod solidar să dea întreţinere copilului lor minor, potrivit cu nevoia acestuia şi cu mijloacele celui care urmează a o plăti, conform art. 529 C.civ.

Prin urmare, avându-se în vedere dispoziţiile art. 516 cu referire la art. 499 C.civ., ce reglementează obligaţia de întreţinere cu caracter general şi cu caracter special dintre părinţi şi copii lor minori, instanţa apreciază drept întemeiată şi această cerere.

Instanţa are în vedere dispoziţiile art. 529 al. 2 C.civ., conform cărora atunci când întreţinerea este datorată de către unul dintre părinţi, aceasta se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii. În cauză pârâtul a arătat că mai are doi copii în întreţinere, fiind depuse în acest sens certificatele de naştere a minorilor B  D –M  şi B  L –A , astfel că va fi avut în vedere pentru stabilirea pensiei procentul de 50% din venit, pentru cei trei copii.

Faţă de faptul că minora se află în nevoi, faţă de dispoziţiile art. 527 C.civ., potrivit cărora la stabilirea pensiei de întreţinere se ţine seama de veniturile, bunurile şi posibilităţile pârâtului de realizare a acestora, instanţa consideră întemeiată cererea reclamantei şi urmează să o admită şi să oblige pârâtul să plătească reclamantei pentru minoră, lunar, pensie de întreţinere în procent de 16% din venitul net.

Referitor la momentul de la care se impune obligarea pârâtului la plata respectivei pensii, instanţa reţine că hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea produce efecte şi pentru trecut, până la concepţia copilului, având caracter declarativ, astfel încât instanţa va dispune obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere de la data introducerii acţiunii şi până la majoratul minorei, în condiţiile în care nu s-a dovedit că tatăl ar fi contribuit în vreun mod la cheltuielile de creştere şi educare a minorei până în acest moment.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la încuviinţarea ca minorei să poarte numele de familie al pârâtului, instanţa reţine ca potrivit dispoziţiilor art. 64 alin. 2 Codul familiei, în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da încuviinţarea copilului să poarte numele acestuia din urmă. 

Pentru a încuviinţa copilului să poarte numele tatălui, instanţa va avea în vedere în primul rând interesul copilului.

Or, în cauza de faţă, instanţa reţine că nu s-a făcut dovada faptului că este în interesul minorei să poarte acelaşi nume cu tatăl său având în vedere împrejurarea că părinţii săi nu au o relaţie, că pârâtul s-a opus acestei cereri, motiv pentru care instanţa va respinge acest capăt de cerere ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare