Cererea de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la despăgubiri ca urmare a producerii unor riscuri acoperite de asigurarea rca. Procedură specială de reglementare a legii. Inadmisibilitate.

Domeniu: Societăţi comerciale

Cererea de obligare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor la despăgubiri ca urmare a producerii unor riscuri acoperite de asigurarea RCA. Procedură specială de reglementare a legii. Inadmisibilitate.

Dreptul de despăgubire a creditorilor de asigurări împotriva Fondului de Garantare este prevăzut de lege, putând fi invocat numai în condiţiile Legilor nr. 503/2004 şi 213/2015.

Cum acestea prevăd o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară, valorificarea dreptului la despăgubire se poate realiza numai cu respectarea acesteia.

Curtea constată că niciunde în conţinutul celor două legi speciale nu este prevăzută posibilitatea unei acţiuni directe a creditorilor de asigurare împotriva Fondului de garantare. Prin urmare, întrucât obligaţia de despăgubire a acestuia din urmă a luat naştere în temeiul legii (şi nu a unui contract, ca în cazul asigurătorului) care reglementează strict condiţiile de exercitare a dreptului asiguraţilor, în mod corect prima instanţă a apreciat că cererea adresată direct instanţei de drept comun este inadmisibilă.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 863A din 08.05.2017)

Prin sentinţa civilă nr. 3087 din 20.05.2016 pronunţată în dosarul nr. 45532/3/2015 Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins ca inadmisibilă cererea prin care  reclamanţii P.I., M.A. şi C.T. au solicitat obligarea pârâtului F G A, în contradictoriu şi cu intervenientul forţat U.A.P., la plata de despăgubiri pentru prejudiciul moral încercat prin decesul numitei Ş.C., după cum urmează: 450.000 lei pentru P.I., fiica victimei decedate; 450.000 lei, pentru M.A, fiica victimei decedate; 450.000 lei pentru C.T., fiul victimei decedate, precum şi la plata cheltuielilor de judecata efectuate de reclamanţi in acest stadiu procesual.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut următoarele:

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor prevăd că Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Conform alin. (3), Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015: „(1) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului pronunţată împotriva unui asigurător, conform prevederilor art. 266 din Legea nr. 85/2014, Fondul este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, cu respectarea dispoziţiilor legale. (2) Fondul va publica pe site-ul propriu informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond a despăgubirilor/ indemnizaţiilor. (3) În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. (4) Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. (5) În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere. Împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevăzute la art. 19 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare. (6) Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. 

Conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor: „(1) Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. Cererea de plată se adresează Fondului şi se depune la sediul acestuia, direct sau prin poştă, cu scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, prin poşta electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia. Cererea de plată se poate depune şi la mandatarii desemnaţi de către Fond în acest scop. La cererea de plată se anexează, în copie legalizată, actele/înscrisurile doveditoare ale sumelor pretinse cu titlu de creanţe de asigurări […]. (2) În cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile prevăzute de Codul penal, dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. (3) Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale petenţilor şi a documentaţiei justificative aferente, Fondul întocmeşte listele creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează a fi plătite din disponibilităţile sale. Listele creditorilor de asigurări se întocmesc după verificarea şi avizarea dosarelor de daună de către direcţiile de specialitate ale Fondului […]. (4) După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări, cu respectarea prevederilor legale.”

Raportând dispoziţiile legale mai sus evocate la situaţia din speţă, tribunalul constată că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune întemeiată atât pe dispoziţiile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc răspunderea civilă a asigurătorului RCA pentru prejudiciile cauzate în accidente de circulaţie de asiguraţi, cât şi pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015 care stabilesc răspunderea Fondului de Garantare a Asiguraţilor pentru plata despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător.

Aceasta întrucât SC A R A SA – care a emis poliţa de asigurare de răspundere civilă a persoanei vinovate de producerea accidentului în care a survenit decesul mamei reclamanţilor – se află în procedura falimentului, ca urmare a pronunţării sentinţei civile nr. 9661/03.12.2015 de către Tribunalul Bucureşti, Secţia a VII-a Civilă, iar reclamanţii au susţinut că, în aceste condiţii, au acţiune directă împotriva F G A pentru plata despăgubirii.

Tribunalul reţine însă că, aşa cum în mod corect a arătat pârâtul, dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015 coroborate cu cele ale Legii nr. 503/2004 instituie o procedură specială (administrativă) pe care creditorii de asigurări sunt obligaţi să o parcurgă pentru a obţine plata despăgubirii, după intrarea în faliment a asigurătorului de răspundere civilă. Aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la norma generală, astfel că se aplică prioritar faţă de aceasta.

Aşadar, reclamanţii nu au drept de opţiune între, pe de o parte, depunerea cererii de plată la F G A şi parcurgerea procedurii prevăzute de lege – finalizată fie prin plata despăgubirii, fie prin contestarea la instanţă a deciziei de respingere a sumelor pretinse, emisă de comisia specială constituită potrivit legii – şi, pe de altă parte, promovarea acţiunii direct în instanţă împotriva F G A pentru plata despăgubirii.

Nici dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, nici cele ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, invocate de reclamanţi, nu consacră posibilitatea creditorilor de asigurări de a se adresa direct instanţei cu o acţiune în răspundere civilă împotriva F G A, ci se referă la naşterea dreptului la acţiune pentru plata sumelor cuvenite cu titlu de indemnizaţie/despăgubire de la F G A.

Dreptul la acţiune nu se confundă, însă, cu dreptul de a sesiza instanţa. Potrivit art. 29 C.proc.civ., acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situaţii juridice, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces. Cererea de chemare în judecată reprezintă numai una dintre formele concrete de manifestare a acţiunii civile (prin care aceasta se pune în mişcare), însă acţiunea civilă există înainte de cerere, chiar dacă titularul acesteia nu sesizează instanţa.

Reţinând, aşadar că reclamanţii nu au deschisă calea sesizării instanţei cu o acţiune împotriva F G A în mod direct, ci au la dispoziţie o procedură specială, obligatorie pentru plata sumelor pretinse de la acesta cu titlu de despăgubiri datorate de societatea de asigurare aflată în faliment, tribunalul a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă, ceea ce a făcut de prisos analiza celorlalte excepţii invocate şi a fondului.

Împotriva acestei sentinţe reclamanţii au declarat apel prin care au solicitat, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe şi, în subsidiar, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, arătând, în esenţă, că aceasta este nelegală, încălcând efectiv dreptul reclamanţilor de a avea acces liber la justiţie.

În motivare, reclamanţii au arătat că dreptul lor a luat naştere potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, obligaţia pârâtului de despăgubire fiind prevăzută de art. 2 alin. 1, art. 11 şi art. 12 din Legea nr. 503/2004. Este adevărat că prin această lege se instituie şi o procedură necontencioasă, însă nicăieri nu se prevede faptul că Fondul nu poate fi chemat în judecată. Această procedură necontencioasă este prevăzută pentru a veni în sprijinul persoanelor prejudiciate, creditori de asigurare, şi în nici un caz nu este prevăzută pentru a îngrădi liberul acces la justiţie, aşa cum a interpretat instanţa de fond prin admiterea excepţiei. Reclamanţii au mai arătat că din interpretarea sistematică a textelor de lege invocate nu rezultă obligativitatea parcurgerii exclusiv a procedurii necontencioase în detrimentul procedurii judicioase şi nici nu sunt prevăzute sancţiuni cum ar fi decăderea sau prematuritatea. Pe de altă parte, Legea nr. 213/2015 nu prevede expres că procedura administrativă, fără caracter jurisdicţional, este exclusivă. Reclamanţii au invocat art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie şi art. 13 alin. 6 din Legea nr. 213/2015 în care este stipulat în mod clar dreptul creditorilor de asigurare de a introduce o acţiune contra Fondului pentru plata despăgubirilor în termen de 5 ani de la naşterea dreptului. Cât priveşte art. 19 alin. 2 din Legea nr. 503/2004, acesta vizează modalitatea de contestare existentă la îndemâna asigurătorului şi în nici un caz a creditorului creanţei de a formula contestaţie.

Prin întâmpinare intimatul F G A a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând, în esenţă, că procedura administrativă de plată prevăzută de Legea nr. 213/205 este unica procedură prevăzută de lege pentru ca despăgubirile solicitate de creditorii de asigurări ai unui asigurator falit să poată fi plătite de Fond, aceasta nefiind o limitare a vreunui drept al creditorilor de asigurări, ci, dimpotrivă, le permite acestora crearea de raporturi juridice între aceştia şi FGA. Intimatul a mai arătat că în mod greşit apelanţii susţin că se încalcă accesul liber la justiţie, acesta fiind asigurat potrivit art. 19 din Legea nr. 503/2004 întrucât decizia emisă de Fond poate fi contestată la Secţia de Contencios Administrativ a Curţii de Apel Bucureşti.

Analizând sentinţa apelată prin raportare la motivele de apel invocate, Curtea a reţinut următoarele:

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.

Potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului.

Potrivit art. 13 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 213/2015, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă. Aprobarea sau, după caz, respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 13 alin. 5 din Legea nr. 213/2015, împotriva deciziei emisă de comisia specială din cadrul Fondului se poate face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti – Secţia de Contencios administrativ.

Curtea a constatat, aşadar, că dreptul de despăgubire a creditorilor de asigurări împotriva Fondului de Garantare este prevăzut de lege, putând fi invocat numai în condiţiile Legilor nr. 503/2004 şi 213/2015.

Cum acestea prevăd o procedură specială, caracterizată printr-o etapă administrativă, urmată, dacă este cazul, de una judiciară, valorificarea dreptului la despăgubire se poate realiza numai cu respectarea acesteia. Curtea constată că niciunde în conţinutul celor două legi speciale nu este prevăzută posibilitatea unei acţiuni directe a creditorilor de asigurare împotriva Fondului de garantare. Prin urmare, întrucât obligaţia de despăgubire a acestuia din urmă a luat naştere în temeiul legii (şi nu a unui contract, ca în cazul asigurătorului) care reglementează strict condiţiile de exercitare a dreptului asiguraţilor, în mod corect prima instanţă a apreciat că cererea adresată direct instanţei de drept comun este inadmisibilă.

Cât priveşte pretinsa încălcare a accesului liber la instanţă, Curtea reţine că art. 13 alin. 5 din Legea nr. 213/2015 asigură reclamanţilor garanţia unui control jurisdicţional efectiv, în fapt şi în drept, al legalităţii deciziei emise de Fond, şi, implicit, al pretenţiilor lor. Accesul liber la justiţie, ca drept garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de Constituţia României nu este un drept absolut, ci se pretează la anumite limitări, statul bucurându-se de o anumită marjă de apreciere; or, în cauză, reglementarea acestei proceduri speciale de plată a sumelor cuvenite asiguraţilor este o limitare care răspunde exigenţelor art. 6 din CEDO întrucât are un scop legitim - protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător şi înlesnirea obţinerii de despăgubiri de către aceştia, păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit şi nu restrânge accesul într-o asemenea măsură încât dreptul este atins chiar în substanţa sa.

Pentru toate aceste considerente, constatând că în mod corect prima instanţă a admis excepţia inadmisibilităţii, în temeiul art. 480 NCPC Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare