Acordarea de despăgubiri în cazul prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din producerea faptei ilicite cauzatoare de vătămări ale integrităţii corporale, ori sănătăţii unei persoane. Dreptul la acţiune al moştenitorilor

Acordarea de despăgubiri în cazul prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din producerea faptei ilicite cauzatoare de vătămări ale integrităţii corporale, ori sănătăţii unei persoane. Dreptul la acţiune al moştenitorilor

- art. 1391 Cod civil

Prin sentinţa civilă nr. 59/C din 17.03.2017 pronunţată de Tribunalul (...) în dosar nr. (...)/2016, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii (R1) şi (R2), în contradictoriu cu pârâta (…) SpA cu sediul procesual la mandatarul SC (...) – Broker de Asigurare reasigurare SRL.

Pârâta a fost obligată la plata sumei de 1166,59 lei cu titlu de daune materiale în favoarea reclamanţilor.

Au fost respinse restul pretenţiilor.

A fost respinsă cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

S-a luat act de declaraţia pârâtei că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunţa în acest mod, instanţa de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Prin referatul organului de cercetare penală din cadrul IPJ (...) din data de 14.03.2017, s-a propus clasarea cauzei privind pe numitul (...), constatându-se că acesta, în data de 27.07.2013, conducând autoturismul (...) cu nr. de înmatriculare (...) pe str. (...) din (...) a accidentat pe marcajul pietonal pe numita (V). Conform Raportului de constatare medico-legală eliberat de Serviciul de medicină legală (...), aceasta a necesitat 35 de zile de îngrijiri medicale, iar moartea acesteia din data de (...).2013 nu a fost violentă. Prin completarea la acest raport, s-a stabilit că între decesul numitei (V) şi leziunile suferite în urma accidentului rutier nu există legătură de cauzalitate.

S-a precizat în referat faptul că, numitul (...) a încălcat prevederile art.135 lit. h) din Regulamentul pentru aplicarea O.U.G. nr. 195/2002.

S-a constatat totodată că, urmare a intrării în vigoare a noului Cod penal, fapta numitului (...) nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Prin Ordonanţa de clasare din data de 17.03.2014 dată în dosarul penal nr. (...)/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria (...), s-a dispus clasarea cauzei având ca obiect infracţiunea de vătămare corporală din culpă prev. de art. 184 alin. 1 şi 3 Cod penal privind pe numitul (...).

Autoturismul condus de intervenient era asigurat de răspundere civilă la societatea (...) Spa, conform poliţei de asigurare seria (...), cu valabilitate de la 12.07.2013 la 12.07.2014.

Instanţa a reţinut că, potrivit art. 49 din Legea 136/1995: „Asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule, (…).”

Conform art.50 din Legea 136/1995: „Despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri. În caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.”

Potrivit art. 51 din Legea 136/1995: „Despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul, răspunzător de producerea accidentului, este o altă persoană decât asiguratul.”

De asemenea, potrivit art. 54 (1) din aceeaşi lege, „Despăgubirea se stabileşte şi se efectuează conform art. 43 şi 49, iar în cazul stabilirii despăgubirii prin hotărâre judecătorească, drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, stabilită în prezentul capitol, cu citarea obligatorie a persoanei/persoanelor răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenienţi forţaţi.”

În consecinţă, faţă de aceste prevederi, instanţa a admis în parte, pentru considerentele ce au fost expuse acţiunea faţă de pârâta (…) SpA.

Cu privire la sumele la care va fi obligată pârâta asigurator de răspundere civilă, instanţa a considerat întemeiate pretenţiile reclamanţilor pentru despăgubiri materiale în cuantum de 1166,59 lei; din care 693,85 lei cheltuieli legate de spitalizare şi 472,74 lei deplasarea numitului (R2) de la Bucureşti la (...). Nu au fost acordate cheltuielile în sumă de 258,84 lei reprezentând contravaloare combustibil, cheltuiala fiind efectuată la data de 22.09.2013 în condiţiile în care antecesoarea reclamanţilor a decedat la data de 21.09.2013.

Referitor la daunele morale, instanţa a constatat că potrivit art. 1391 Cod civil care tratează repararea prejudiciului nepatrimonial: ”(1) În caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială….(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispoziţiilor prezentului articol, nu trece la moştenitori. Aceştia îl pot însă exercita, dacă acţiunea a fost pornită de defunct.(5) Dispoziţiile art. 253-256 rămân aplicabile.”

De asemenea, conform Deciziei nr.12/2016 a Î.C.C.J. pronunţată de completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, dispoziţiile art. 1.391 alin. (1) din Codul civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii, care a suferit un prejudiciu, este îndreptăţită să obţină o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Nu a fost primită susţinerea reclamanţilor că se aplică prevederile art. 256 alin.1 Cod civil privind pornirea acţiunii de către rudele persoanei decedate, trimiterea la prevederile art. 253-256 Cod civil nereferindu-se la această dispoziţie, o astfel de interpretare lăsând fără substanţă textul expres al aliniatului 4 al art. 1.391 Cod civil.

În consecinţă solicitarea de acordare a daunelor morale a fost respinsă, câtă vreme victima accidentului nu a depus plângere penală şi nu a iniţiat vreo acţiune în pretenţii, din procesul verbal din data de 06.08.2013 întocmit de Poliţia Municipiului (...) reieşind că persoanei vătămate i s-au adus la cunoştinţă drepturile legale.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, instanţa a reţinut că potrivit art. 36 şi art.37 din Ordinul CSA nr.14/2011 aplicabil speţei: „(1) În termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA este obligat: a) fie să răspundă cererii părţii solicitante, formulând o ofertă de despăgubire justificată, în cazul în care se dovedeşte răspunderea asiguratului în producerea riscurilor acoperite prin asigurarea obligatorie RCA, iar prejudiciul a fost cuantificat; b) fie să notifice părţii prejudiciate motivele pentru care nu a aprobat, în totalitate sau parţial, pretenţiile de despăgubire…(5) Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească...Art. 37 Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere.”

În speţă, cererea de despăgubire a fost depusă la data de 16.07.2014, iar la data de 25.07.2014 asiguratorul solicită acte şi informaţii suplimentare reprezentantului reclamanţilor pentru unele din pretenţiile formulate, pentru ca la data de 22.10.2014 să fie comunicat refuzul acordării despăgubirilor. În aceste condiţii instanţa a apreciat că în cauză devin aplicabile prevederile art.36 alin.5 teza a II-a, partea fiind îndreptăţită la penalităţi doar în măsura în care asiguratorul nu respectă termenul de 10 zile de la primirea hotărârii definitive.

În baza art. 453 Cod procedură civilă, faţă de faptul că acţiunea a fost admisă doar în parte şi pretenţiile admise au fost recunoscute de pârâtă, instanţa a respins cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată şi a lua tact de declaraţia pârâtei că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei civile nr. 59/C/17.03.2017 a Tribunalului (...) au declarat apel reclamanţii (R1) şi (R2), solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei în sensul admiterii solicitării acestora privind plata sumei de 1.425,43 lei, reprezentând cheltuieli materiale făcute pe perioada spitalizării mamei lor, victimă a accidentului de circulaţie provocat de intervenientul forţat (...); a solicitării privind plata sumei de 70.000 Euro, reprezentând daune morale, ca urmare a suferinţelor îndurate de mama lor pe perioada spitalizării, precum şi în privinţa solicitării de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% calculate din 25.07.2014, conform prevederilor art. 37 din Ordinul CSA nr. 14/2011, până la zi, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de apel critică hotărârea pentru greşita aplicare şi interpretare a normelor juridice incidente în materie.

Astfel, legat de penalităţile de întârziere arată că, instanţa în mod eronat a reţinut faptul că la data de 25.07.2014 reprezentantul asigurătorului a solicitat informaţii suplimentare, atâta timp cât la acea dată, astfel cum reiese din adresa nr. 1122/25.07.2014, care constituie anexa nr. 3 la cererea introductivă, sunt acceptate, în mare parte, solicitările acestora.

Ulterior, prin adresa nr. 1326/22.10.2014, care constituie anexa nr. 5 la cererea introductivă, este refuzată acordarea oricăror despăgubiri.

Subliniază că, opinia instanţei, exprimată în considerentele hotărârii, este una complet eronată, atâta timp cât obligă societatea de asigurare la plata penalităţilor de întârziere, doar de la rămânerea definitivă a sentinţei.

Mai arată că, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. 1 şi 2 din O.C.S.A. nr. 14/2011, în termen de trei luni de la data primirii cererii de declaraţie de pretenţii, societatea pârâtă avea obligaţia să formuleze o ofertă de despăgubiri.

Chiar dacă nu a respectat cu stricteţe termenul instituit de norma juridică invocată, relevant în analiză este faptul că iniţial pârâta a admis în parte pretenţiile solicitate, apoi le-a retractat în întregime, la interval de 3 luni. Relevanţa analizei are ca scop demonstrarea faptului că orice abatere de la conduita prescrisă în art. 36, atrage sancţiunile prevăzute în art. 37 din acelaşi Ordin al C.S.A.; respectiv obligarea la penalităţile prevăzute în cuantum de 0,2% pe zi, care se calculează de la data refuzului, respectiv din 22.10.2014.

De asemenea, arată că, instanţei de fond i-a mai scăpat un aspect, acela legat de faptul că pârâta a făcut dovada că a achitat cheltuielile legate de spitalizare, în sumă de 15.758,89 lei, iar prin asumarea acelei plăţi, societatea pârâtă a dat naştere unui raport direct între părţi.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor arată că, instanţa de fond a greşit acceptând parţial despăgubirile. Subliniază că, în astfel de cazuri, nimeni nu se va pregăti preventiv cu alimentarea cu combustibil a autoturismului. Este de la sine înţeles că se va consuma combustibilul care se află în rezervor şi numai după aceea se va alimenta din nou.

O altă critică adusă sentinţei se referă la admisibilitatea acordării de daune morale în speţa de faţă, considerând faptul că instanţa a făcut o greşită apreciere a normelor incidente în materie, în cauza de faţă fiind aplicabile prevederile art. 256 Cod civil.

Instanţa a făcut din nou o greşită apreciere a normelor şi probelor, din actele din dosarul de urmărire penală a reieşind faptul că mama acestora a fost în stare de inconştienţă, fiind în imposibilitatea de a fi audiată.

La dosarul cauzei a depus întâmpinare pârâta solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Arată în esenţă că, potrivit art. 19 alin. 5 Cod procedură penală, repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit legii civile, iar potrivit legii civile, în principiu, nu este permisă transmiterea unui drept personal nepatrimonial la moştenitori, iar cu titlu de excepţie în materia reparării prejudiciului nematrimonial, în cazul răspunderii delictuale prin dispoziţiile art. 1391 alin. 4 Cod civil, se derogă expres de la regimul unui drept personal nepatrimonial, permiţându-se moştenitorilor să continue acţiunea civilă în despăgubire, cu condiţia ca aceasta să fi fost pornită în prealabil.

Ori, după cum corect reţine instanţa de fond, la data decesului numita (V) nu avea calitatea de parte civilă în dosarul penal şi nici nu iniţiase o acţiune civilă în pretenţii, astfel că este indubitabil că dreptul personal nepatrimonial la despăgubire pentru daune morale al defunctei (V), nu poate fi exercitat de moştenitorii săi.

Mai mult, din procesul verbal întocmit de Poliţia Municipiului (...), la data de 06.08.2013, reiese că victimei (V) i s-au adus la cunoştinţă la acel moment drepturile sale, aşa încât nu poate fi reţinută susţinerea apelanţilor în sensul că de la data accidentului (27.07.2013) şi până la data decesului (21.09.2013) mama lor ar fi fost permanent în stare de inconştienţă, care ar fi împiedicat-o să-şi exercite drepturile.

Dacă s-ar considera că reclamanţii au cerut suma de 70.000 Euro, cu titlu de daune morale suferite de ei ca urmare a accidentării mamei lor arată că cererea este deopotrivă inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 1391 alin. 1 Cod civil, astfel cum acestea au fost interpretate prin decizia nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Legat de daunele materiale, arată că soluţia instanţei este corectă, temeinic reţinând instanţa faptul că suma de 258,84 lei, cerută cu titlu de cheltuieli de deplasare efectuată în data de 22.09.2013, nu are legătură de cauzalitate cu evenimentul rutier.

Cât priveşte penalităţile de întârziere arată că, din cuprinsul adresei nr. 1122/25.07.2014, reiese faptul că intimata a acceptat să-i despăgubească pe reclamanţi doar pentru unele din sumele cerute de aceştia cu titlu de daune morale, iar pentru altele a cerut înscrisuri doveditoare suplimentare.

Totodată, din aceeaşi adresă rezultă că a condiţionat formularea unei oferte de despăgubiri pentru daune morale de prezentarea unui document din care să reiasă că victima însăşi iniţiase, anterior decesului, un demers de obţinere a unor despăgubiri pe cale judiciară.

Aşadar, este indubitabil că această adresă, nr. 1122 din data de 25.07.2014, nu reprezintă sub nicio formă un angajament de plată şi/sau o acceptare în mare parte a sumelor cerute de reclamanţi, aşa cum afirmă aceştia în motivele lor de apel.

Mai mult de atât, neprimind înscrisurile cerute în completare în dovedirea daunelor morale pretinse, prin adresa nr. 1326/22.10.2014, intimata arată că a înştiinţat reclamanţii că, întrucât din actele emise de autorităţi a rezultat că victima nu se constituie parte civilă la data decesului ei, a înţeles să respingă cererile acestora de despăgubiri pentru daune morale, indicând în cuprinsul adresei temeiul legal în baza căruia s-au respins pretenţiile, mai precis art. 1391 alin. 4 Cod civil, ce reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial/moral.

În continuare, intimata solicită să se observe că pentru o parte din pretenţiile cerute cu titlu de daune materiale şi-a dat acceptul de plată la data de 25.07.2014, în scurt timp de la primirea cererii de despăgubiri a reclamanţilor din 16.07.2014, iar pentru pretenţiile cerute cu titlu de daune morale s-a emis la data de 22.10.2014, după ce s-a aflat că victima nu iniţiase ea însăşi o acţiune civilă, respectiv nu se constituie parte civilă în dosarul penal, un refuz justificat, motivat de despăgubire.

Împrejurarea că apelanţii au fost nemulţumiţi de modalitatea în care li s-a soluţionat dosarul de daună pe cale amiabilă şi au optat pentru soluţionarea litigiului pe cale judecătorească determină aplicabilitatea art. 36 alin. 5 teza II din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, coroborate cu dispoziţiile art. 74 alin. 1 din aceleaşi Norme şi cu prevederile art. 45 pct. 3 din Norme.

Mai mult, arată că pentru o fracţiune din suma cerută cu titlu de daune materiale, aceasta şi-a dat acceptul de plată pe cale amiabilă, sens în care nu i se poate imputa, prin obligarea la plata unor penalităţi faptul că apelanţii nu au agreat oferta lor şi au înţeles să se adreseze instanţei.

De asemenea, nu se poate discuta de o eventuală scadenţă a obligaţiei de plată a unor daune morale anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care instanţa cuantifică eventualele despăgubiri cuvenite cu acest titlu, întrucât creanţa devine certă, lichidă şi exigibilă abia la acel moment, în acord cu dispoziţiile art. 1532 alin. 3 Cod civil.

Apelanţii nu au depus răspuns la întâmpinare.

Examinând apelul formulat s-au reţinut următoarele:

Critica apelanţilor axată pe soluţia dată capătului de cerere având ca obiect cheltuielile materiale făcute pe perioada spitalizării mamei acestora, numita (V), se constată a fi nefondată.

Astfel, prin cererea dedusă judecăţii reclamanţii au solicitat suma de 1.425,43 lei, cu titlu de prejudiciu material, din care suma de 693,85 lei reprezentând cheltuieli legate de medicamente şi tratament, 258,84 lei reprezentând costuri de deplasare la spital şi suma de 472,74 lei reprezentând cheltuieli constând în contravaloarea deplasării la (...) a reclamantului (R2).

Prima instanţă a considerat întemeiate pretenţiile pentru despăgubiri materiale, cu excepţia sumei de 258,84 lei, reprezentând contravaloare combustibil, reţinând instanţa sub acest aspect faptul că, cheltuiala a fost efectuată la data de 22.09.2013, iar antecesoarea reclamanţilor a decedat în data de 21.09.2013.

Ori, în condiţiile în care prin raportul de constatare medico-legală a Serviciului de Medicină Legală (...), s-a stabilit că nu există raport de cauzalitate între decesul numitei (V) şi leziunile suferite în urma accidentului rutier din data de 27.07.2013 şi cum în cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte raportul de cauzalitate dintre cheltuiala efectuată în data de 22.09.2013 şi accidentul în care a fost implicată mama apelanţilor, criticile acestora axate pe dispoziţia de admitere parţială a despăgubirilor materiale nu pot fi primite.

Nefondată s-a apreciat a fi şi critica referitoare la dispoziţia de respingere a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata de daune morale, eronat apreciind apelanţii faptul că în speţă ar fi aplicabile, sub acest aspect, prevederile art. 256 Cod civil şi nu cele ale art. 1391 Cod civil.

Astfel, textul art. 1391 Cod civil conţine dispoziţii derogatorii în materia acordării de despăgubiri în cazul prejudiciilor nepatrimoniale rezultate din producerea faptei ilicite cauzatoare de vătămări ale integrităţii corporale ori sănătăţii unei persoane, rezultate din restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, ori afectarea drepturilor inerente personalităţii persoanei vătămate, art. 1391 alin. 4 Cod civil reglementând în mod expres faptul că moştenitorii victimei nu au dreptul la acţiune cu privire la despăgubirile prevăzute de prezentul articol, putând doar continua procesul iniţiat de defunct.

În acelaşi sens se impune a se avea în vedere şi decizia nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, la care judicios prima instanţă face trimitere, care a statuat faptul că dispoziţiile art. 1391 alin. 1 Cod civil se interpretează în sensul că, într-o cauză penală, având ca obiect o infracţiune de vătămare corporală din culpă, doar victima infracţiunii care a suferit un prejudiciu este îndreptăţită să obţină despăgubiri pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială, titularul exclusiv al dreptului la despăgubiri morale putând fi doar persoana vătămată, victimă a infracţiunii.

Ca atare, interpretarea dată de apelanţi în sensul că, dreptul la repararea prejudiciului nepatrimonial, îşi găseşte reglementarea în art. 256 Cod civil, este eronată, dispoziţiile art. 1391 Cod civil fiind suficient de clare, acestea completându-se doar cu dispoziţiile art. 253-256 Cod civil în anumite privinţe şi anume cu privire la mijloacele de apărare în cazul atingerii drepturilor nepatrimoniale, cu privire la dispunerea unor măsuri provizorii până la soluţionarea cauzei etc., astfel cum se prevede în aliniatul 5 al art. 1391.

Critica apelanţilor privitoare la modul în care instanţa a tranşat aspectul legat de penalităţile de întârziere s-a constatat a fi fondată.

Astfel, cererea de despăgubire „declaraţie de pretenţii”, a fost formulată de către reclamanţi la data de 16.07.2014, iar prin adresa nr. 1122 din 25.07.2014, emisă de (...) – BROKER DE ASIGURARE REASIGURARE SRL li se comunică acestora faptul că suma ce poate fi acceptată drept despăgubire cu privire la daunele materiale este de 493,85 lei, reprezentând cheltuieli legate de medicamente şi tratamente, precum şi cheltuieli cu benzina în sumă de 258,84 lei, conform bonului fiscal nr. 59/22.09.2013. Prin adresa nr. 1326 din 22.10.2014, li se aduce la cunoştinţă faptul că nu pot fi acceptate cererile de despăgubire civilă, întrucât partea vătămată (V), nu a făcut plângere penală şi nici nu s-a constituit parte civilă în cursul cercetărilor penale, iar în conformitate cu prevederile art. 1391 alin. 4 Cod civil, rudele părţii nu sunt îndreptăţite să beneficieze de daune.

Prima instanţă în mod eronat a apreciat faptul că în speţă devin aplicabile prevederile tezei a II-a alin. 5 al art. 36 din O.C.S.A nr. 14/2011, concluzionând în mod greşit faptul că partea este îndreptăţită la penalităţi, doar în măsura în care asiguratorul nu respectă termenul de 10 zile de la primirea hotărârii definitive, în condiţiile în care refuzul pârâtei de a plăti despăgubirile materiale este unul nejustificat, prevederile art. 1391 Cod civil, reţinute în justificarea refuzului vizând doar repararea prejudiciului nepatrimonial (moral), astfel că incidente devin dispoziţiile art. 37 din acelaşi ordin, potrivit cărora „dacă asiguratorul R.C.A, nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenul prevăzut la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurator, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pe fiecare zi de întârziere”.

Cât priveşte momentul efectiv de la care se datorează penalităţile, eronat apreciază apelanta faptul că acesta este acela în care pârâta a recunoscut debitele şi s-a angajat să plătească despăgubirile şi anume din 25.07.2014, apreciindu-se că potrivit art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 penalităţile de 0,2% pe zi de întârziere se calculează de la data refuzului pârâtei de a achita despăgubirile, care în speţă este data de 22.10.2014, când s-a emis adresa cu nr. 1326.

Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi (R1) şi (R2), împotriva sentinţei civile nr. 59/C din 17.03.2017 pronunţată de Tribunalul (...), care a fost schimbată în parte în sensul că, pârâta a fost obligată la plata penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere aferente sumei de 1.166,59 lei începând cu data de 22.10.2014, până la plata integrală a acestei sume, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.

Întrucât cu ocazia acordării cuvântului asupra apelului reprezentantul apelanţilor nu a mai solicitat cheltuieli de judecată, acestea nu i s-au mai acordat.

Domenii speta

Spete similare