Acţiune în obligarea angajatorului la plata sporului de 100% din salariul de bază pentru munca prestată în zilele de sărbătoare legală; limitele învestirii instanţei

Temei de drept: art. 142 alin. 2 Codul muncii şi ale art. 2 alin. 1, anexa 3, din Legea nr. 284/2010 art.397 alin.1 C.pr.civ; art.31 alin.2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene; Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru

Se reţine că potrivit art.397 alin.1 C.pr.civ instanţa se pronunţă doar în limitele învestirii sale, fără a putea acorda mai mult sau altceva decât s-a solicitat. Pretenţia fiind întemeiată pe instituţia muncii suplimentare, în speţă art.137 şi 142 C.Muncii, aceasta a fost soluţionată în raport de cauza sa juridică prin raportare la legislaţia specială incidentă. În acest sens, interdicțiile legale imperative referitoare la plata muncii suplimentare în cadrul instituțiilor bugetare în anii 2012-2015, au fost expres enumerate de prima instanța și nu se mai impun a fi reluate. Din aceasta perspectivă, tezele defensive din apel referitoare la neacordarea de către angajator a timpului liber corespunzător sunt nepertinente, în condiţiile în care instanţa nu a fost învestită cu o pretenţie privitoare la îndeplinirea în natură a acestei obligaţii şi nici cu o acţiune în răspundere civilă, întemeiată pe un fapt ilicit contractual pentru a verifica angajarea răspunderii în temeiul art.253 C.muncii.

În ceea ce priveşte reglementările Uniunii Europene, invocate de către apelanţi se reţine că prin dispoziţiile art.31 alin.2 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (2012/C 326/02) s-a consacrat, cu titlu de drept fundamental, „ Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.”

În sensul Directivei 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, care a codificat vechea directiva 93/104 modificată prin Directiva 2000/34/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 iunie 2000, de esenţa dreptului lucrătorului în ceea ce priveşte organizarea timpului de lucru este dreptul la repaus zilnic şi săptămânal şi nu dreptul la plata unor sporuri băneşti. În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că Directiva, vizând” armonizare la nivelul Uniunii Europene în materie de organizare a timpului de lucru, urmărește garantarea unei mai bune protecții a securității și a sănătății lucrătorilor, acordându le dreptul de a beneficia de perioade minime de repaus – în special zilnic și săptămânal –, precum și de pauze adecvate și prevăzând un plafon de 48 de ore pentru durata medie a săptămânii de lucru, limită maximă în privința căreia se precizează expres că include orele suplimentare (a se vedea Hotărârea din 3 octombrie 2000, Simap, C 303/98, Rec., p. I 7963, punctul 49, Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C 173/99, Rec., p. I 4881, punctele 37 și 38, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2003, Jaeger, C 151/02, Rec., p. I 8389, punctul 46). Diferitele prevederi cuprinse în directiva menționată în materia duratei maxime de lucru și a timpului minim de repaus constituie norme ale dreptului social al Uniunii de o importanță deosebită, de care trebuie să beneficieze toți lucrătorii în calitate de cerințe minime necesare pentru a asigura protecția securității și a sănătății acestora (a se vedea Hotărârea din 1 decembrie 2005, Dellas și alții, C 14/04, Rec., p. I 10253)” În concluzie şi din aceasta perspectivă, pretenţia reclamanţilor apelanţi este neîntemeiată, în condiţiile în care dreptul Uniunii Europene nu conferă lucrătorului un drept pecuniar în raport de munca prestată suplimentară, ci impune imperativ respectarea timpilor de repaus. Nerespectarea de către angajator a acestei obligaţii poate conduce, în condiţiile în care sunt întrunite toate condiţiile, la antrenarea răspunderii patrimoniale contractuale, dar aceasta instituţie rămâne distinctă ca natură şi cauză juridică de obligaţia legala de plata a unui spor, într-un cuantum fix, aşa cum au pretins reclamanţii.

Domenii speta

Spete similare