Soluţionarea contestaţie

Prin încheierea penală nr. 32/CC/03.02.2017 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Reghin s-a dispus respingerea cererii de încetare de drept a măsurii preventive, formulată de inculpatul C E I.

S-a reținut de către judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Reghin că potrivit art. 1 alin. 1 din  DECIZIA-CADRU 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre, „Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării şi a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate…” astfel încât rolul mandatului european este acela de a înlocui, în relaţiile dintre statele membre, toate instrumentele anterioare privind extrădarea, inclusiv dispoziţiile titlului III din Convenţia de punere în aplicare a Acordului Schengen cu privire la aceste aspecte, aspect care este reliefat în chiar preambulul deciziei cadrul menţionate, în alin. 11.

A reținut judecătorul de drepturi și libertăți că rolul mandatului european de executare nu este acela de a pune direct în executare măsura preventivă dispusă în statul de origine, ci acesta este necesar doar pentru a asigura o mai lesnicioasă cooperare internaţională între statele semnatare ale actului normativ sus-menţionat și ca urmare  mandatul european de arestare nu se suprapune pe mandatul de arestare preventivă din dreptul intern.

Pentru a aprecia astfel, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis în condiţiile legii pe plan intern și că mandatul european de arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în ţară, deoarece persoana în cauză se sustrage, aflându-se pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene.

A arătat că o consecinţă directă a naturii diferite a mandatului european de arestare în comparaţie cu cel de arestare preventivă din dreptul intern este aceea că durata reţinerii sau arestării persoanei care se sustrage nu trebuie luată în considerarea la calcularea duratei măsurii preventive.

A reținut și că în sprijinul acestei concluzii stă și faptul că potrivit art. 12 din DECIZIA-CADRU 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre „Atunci când o persoană este arestată pe baza unui mandat european de arestare, autoritatea judiciară de executare decide dacă persoana căutată trebuie să rămână în detenţie, în conformitate cu dreptul statului membru de executare”, ceea ce înseamnă că, pe de o parte, măsura preventivă dispusă de statul de origine nu este pusă în executare în statul de executare (extrădare), fiind necesară din partea acestuia o dispoziţie pe baza căreia persoana care se sustrage să poată fi reţinută sau arestată până la extrădare, iar pe de altă parte, că din moment ce persoana care se sustrage a fost reţinută sau arestată în baza unei alte dispoziţii, cea a statului de executare (deci nu în baza mandatului european de arestare şi nici de arestare preventivă), această perioadă nu poate fi luată în considerare la durata totală a măsurii preventive.

Având în vedere aceste considerații teoretice, judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Reghin a observat că reiese din actele dosarului că inculpatul a fost predat statului român la data de 25.01.2017. Anterior predării, în baza Ordonanţei nr. 45/31.12.2016 a Curţii de Apel Genova, s-a validat arestul inculpatului pe perioada procedurii extrădării și că între 31.12.2016 şi 25.01.2017 inculpatul s-a aflat arestat în baza unui act judiciar al statului de executare, nu în baza mandatului de arestare preventivă şi nici în baza mandatului european de arestare, concluzionând că această perioadă nu poate intra în calculul durate măsurii preventive ca durată executată efectiv.

A mai reținut judecătorul de drepturi și libertăți că în decizia-cadrul 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 reglementează şi efectele predării, în art. 26 stipulând că „Statul membru emitent compută din durata totală a privării de libertate care ar trebui executată în statul membru emitent toate perioadele de detenţie rezultând din executarea unui mandat european de arestare, ca urmare a condamnării la o pedeapsă sau măsură de siguranţă privative de libertate”, astfel încât în mod expres actul normativ se referă doar la computarea duratei privării de libertate din pedeapsa finală, nu şi din durata măsurii preventive.

Împotriva acestei soluții a formulat contestație inculpatul C E I, solicitând admiterea contestației, a se dispune încetarea de drept a măsurii preventive dispuse față de el și punerea sa de îndată în libertate.

În susținerea contestației formulate, contestatorul a invocat prevederile art. 233 alin. 1 și 2 Cod procedură penală potrivit cărora în cursul urmăririi penale durata arestării preventive a inculpatului nu poate depăși 30 zile, în afara de cazul când este prelungită în condițiile legii. (2) Termenul prevăzut în alin. (1) curge de la data punerii în executare a măsurii față de inculpatul arestat preventiv”. De asemenea inculpatul-contestator a citata prevederile art.241 alin. 1 – 3 Cod Procedură Penală și ale art. 9 Cod Procedură Penală și a opinat că, având în vedere data la care a fost reținut de autoritățile italiene, cele 30 zile la care se face referire în cuprinsul art. 233 alin. 1 și 2 Cod Procedură Penală s-a împlinit la data de 29.01.2017, ora 18.15 sau, în cel mai rău caz, la data de 30.01.2017, ora 18.15.

A concluzionat contestatorul prin apărătorul său ales că la acest moment nu există nici un temei legal sau judiciar pentru a fi menținut în stare de arest preventiv.

Analizând contestația formulată, judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța de control judiciar o apreciază ca fiind nefondată, urmând a fi respinsă ca atare pentru următoarele considerente:

Analizând încheierea atacată prin prisma argumentelor invocate de contestator prin apărătorul său ales, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în cauză (atât dispozițiile codului de procedură penală dar și ale dispozițiile Legii 302/2004 republicată și ale Deciziei – cadrul nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre) apreciem că atât considerentele încheierii atacate cât și dispozițiile acesteia sunt la adăpost de orice critici privind legalitatea ori temeinicia acesteia.

Astfel, în mod corect a arătat judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța de fond că dispozițiile legale care guvernează perioada cuprinsă între reținerea contestatorului-inculpat de către autoritățile italiene și predarea de către acestea către autoritățile române sunt cele ale Deciziei-cadrul nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002. Opinăm, în acord cu judecătorul de la instanța de fond că temeiul și natura juridică a reținerii inculpatului de către autoritățile italiene ca instanțe de executare nu a fost mandatul de arestare preventivă emis de către judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Reghin, care a fost pus în executare numai de la momentul la care inculpatul C E I a fost predat autorităților române.

În plus, argumentelor expuse de către judecătorul de drepturi și libertăți de la Judecătoria Reghin, adăugăm faptul că dispozițiile legii generale (codul de procedură penală) se completează cu dispozițiile legii speciale (legea 302/2004 prin care au fost preluate în legislația internă dispozițiile Deciziei-cadrul nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 referită anterior).

Pentru aceste considerente, vom respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul-inculpat C E I împotriva Încheierii penale nr. 32/CC/03.02.2017 a judecătorului de drepturi și libertăți din cadrul Judecătoriei Reghin și, în temeiul art. 275 alin. 2 Cod Procedură Penală, va obliga contestatorul la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat în cauză, în cuantum de 30 lei.

Domenii speta

Spete similare