Acţiune anulare clauze abuzive din contractele de credit

Prin acţiunea civilă, înregistrată sub nr. 149/329/2016, la data de 26 ianuarie 2016, reclamanţii  R. I. şi R. M., ambii domiciliaţi în T. M., strada P., bloc M 2, sc.A, et.2, ap.8, judeţul Teleorman, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, cu sediul în B., sector 2, strada D. P. nr.6 A şi E. N. E. F.. prin împuternicit P. C., domiciliat în B. M., strada V. A. nr.60, ap.22, judeţul M., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa să dispună următoarele:

1- constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr.HL 15500/27.08.2007, referitoare la:

-1.1- modificarea ratei dobânzii, după primele 12 luni de la data primei trageri, din dobânda fixă de 5,90%/an în dobândă indexabilă (pct.4.1 din Anexa 2);

-1.2- dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile și comisioanele bancare(pct.4.5 din Anexa 2);

-1.3- perceperea comisionului de acordare a creditului, calculat ca procent din valoarea creditului (pct.4.10 din Anexa 2);

-1.4- perceperea comisionului de administrare lunară a creditului, calculat ca procent din soldul creditului (pct.4.10 litera b);

1.5- perceperea altor comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare solicitate de către client (pct.4.10 lit. e din Anexa 2);

2- constatarea nulității clauzelor contractuale menţionate la pct.1.1-1.5;

3- înghețarea cursului de schimb al francului elvețian (CHF), raport de moneda națională, la valoarea acestuia din momentul semnării contractului de credit;

4- ca o consecință a faptului că pârâta SC B. SA a cesionat creanța pe care o deținea împotriva lor, a reclamațiilor, către pârâta EFG N E .F, să se constate că aceasta din urmă nu are dreptul de a încasa dobânzi în R, întrucât nu este instituție bancară;

5- ca efect al admiterii capetelor 1-4 ale cererii de chemare în judecată, să se dispună recalcularea sumelor datorate de ei, pe toată durata de creditare, să se emită un nou grafic de rambursare, corelarea acestuia cu sumele achitate până în prezent și restituirea tuturor sumelor plătite si nedatorate, sub formă de dobândă;

6- ca efect al admiteri capătului 5 de cerere, să se dispună anularea actelor adiționale 1,2 şi 3, întrucât acestea se bazează pe o cauză falsă, şi nume înregistrarea unor false întârzieri la plata ratelor lunare;

7- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată;

8- obligarea pârâtei la ștergerea/ anularea informațiilor negative trimise de aceasta către Biroul de Credite și Centrala Riscurilor Bancare, pe durata derulării contractului, ca urmare a înregistrării unor false întârzieri la plata ratelor lunare.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că la data de 27.08.2007 a fost încheiat contractul de credit nr.HL 155001, între SC B. SA, în calitate de creditoare, şi ei, reclamanții, în calitate de împrumutat (R. I.) și respectiv codebitor (R. M.).

La data de 11.03.2010, pentru presupuse întârzieri la plata ratelor lunare, cauzate de inserarea în contractul de credit, de către pârâta SC B. SA, a unor clauze abuzive, ce fac obiectul prezentei acțiuni, ei au solicitat băncii acordarea unei perioade de grație, pentru acoperirea întârzierilor la plata ratelor.

În acest sens, a fost încheiat actul adițional nr.1/11.03.2010.

Prin acest act, SC B. SA a micșorat rata dobânzii pentru primele 12 luni de la data semnării actului adițional, c u 0,6% pe an ( de la 5,9% pe an la 5,3% pe an) însă, pentru următorii ani, a mărit ( în mod abuziv) rata dobânzii cu peste 2,1%/an, de la 5,9% pe an la 8% pe an, noua dobândă fiind egală cu o marjă fixă de opt puncte procentuale plus Libor CHF la 6 luni.

Prin același act adițional, pârâta SC B.SA i-a informat că, la data de 11.07.2008, creanța pe care o deținea împotriva lor a fost cesionată către EFG N. E. F.

Ulterior, din cauza creșterii ratei dobânzii și a creșterii valorii ratelor lunare, ca urmare a devalorizării monedei naționale în raport cu francul elvețian, ei au fost nevoiți, din nou, să solicite băncii acordarea unei perioade de grație, pentru acoperirea falselor întârzieri la plata ratelor.

În acest sens, au fost încheiate actul adițional nr.2/29.04.2011 şi actul adițional nr.3/12.09.2014, prin care ei au beneficiat, din nou, de o reducere a dobânzii pentru primele 12 luni de la semnarea fiecăruia dintre cele două acte adiționale, însă, pe durata derulării contractului ( cu excepția celor 24 de luni de dobândă redusă, aferentă celor două acte adiționale), nivelul dobânzii a crescut cum mult față de nivelul prevăzut în contractul de credit (5,9% pe an), nivelul dobânzii crescând la 8% pe an.

Reclamanții au mai arătat că ei au solicitat încheierea celor trei acte adiționale, în vederea micșorării ratelor lunare, pe o perioadă de 12 luni, pentru a le permite să achite, în întregime, ratele lunare, şi, nu pentru a crește valoarea ratei dobânzii anuale ( și implicit a ratelor lunare), de la 5,9% pe an la 8% pe an.

De asemenea, pârâta EFH N. E.  F. nu are dreptul de a desfășura activități de creditare şi de a încasa dobânzi aferente activității de creditare în România.

În plus, dacă pârâta nu ar fi inserat clauzele abuzive menționate în cererea de chemare în judecată, ei nu ar fi avut întârzieri la plata ratelor lunare şi, implicit, nu ar fi solicitat reeșalonarea creditului, prin cele 3 acte adiţionale.

Reclamanții au arătat, în esență, că în cauză este vorba de un contract de adeziune cu clauze prestabilite de bancă, fără ca ei, în calitate de împrumutați, să aibă posibilitatea reală de a negocia vreuna dintre clauzele inserate în contract.

Referitor la primul capăt de cerere, reclamanții au invocat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la modificarea ratei dobânzii, după primele 12 luni de la data primei trageri, din dobândă fixă de 5,9% pe an, în dobânda indexabilă (1.1); dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile și comisioanele bancare (1.2); perceperea comisionului de acordare a creditului, calculat ca procent din valoarea creditului (1.3); perceperea comisionului de administrare lunară a creditului, calculat ca procent din soldul creditului (1.4), perceperea altor comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare iniţiale, solicitate de client (1.5).

Reclamanții au invocat următoarele argumente în dovedirea pretinsului caracter abuziv al clauzelor contractuale:

a) clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul;

b) clauza creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului;

e) încălcarea cerinței bunei-credințe.

În acest sens, au fost invocate dispozițiile art.4 alin.2 şi 3 din Legea nr.193/2000, care instituie prezumția relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard î n favoarea consumatorului.

Modificarea ratei dobânzii, după primele 12 luni de la data primei trageri, din dobândă fixă în dobândă indexabilă, este, în opinia lor, o clauză abuzivă, intrând sub incidența alineatului 1), literele a) şi b) din Anexa Legii nr.193/2000, întrucât a dat dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat, care să fie precizat în contract.

Referitor la incidența alin.1 lit. a din Anexa Legii nr.193/2000, reclamanții au arătat că, potrivit clauzei contractuale, banca și-a rezerva dreptul de a modifica, unilateral, clauza contractuală referitoare la valoarea ratei dobânzii agreată de părți (5,9% pe an), în sensul că putea modifica, după primele 12 luni de la semnarea contractului, valoarea ratei dobânzii în orice valoare dorea.

Cu privire la incidența alin.1 lit. b din Anexa Legii nr.193/2000, reclamanții au arătat că, în contract, nu se precizează nimic în legătură cu valoarea dobânzii indexabile, formula de calcul a acesteia, indicatori care sunt luați în considerare atunci când se stabilește o nouă valoare a ratei dobânzii și nici o altă variabilă, lăsând această alegere la libera apreciere a băncii.

Reclamanții au susținut că și clauzele referitoare la perceperea comisioanelor de acordare şi de administrare sunt abuzive. Totodată, sunt abuzive și clauzele ce permit băncii să perceapă alte comisioane pentru orice modificări ale condițiilor de creditare inițiale, solicitate de client, astfel că acestea nu produc efecte asupra lor, în calitate de consumatori.

Reclamanții au solicitat și înghețarea cursului de schimb al francului elvețian (CHF), în raport cu moneda națională, la valoarea acestuia de la data semnării contractului de credit.

În acest sens, au susţinut că au contactat împrumutul pentru a-şi satisface nevoile personale din România, acolo unde trăiesc. În mod firesc, dorința lor a fost de a lua împrumutul cu cea mai mică dobândă.

Pârâta SC B. SA, înainte de semnarea contractului de credit, le-a reprezentat produsele ei de creditare și le-a oferit posibilitatea ( şi chiar le-a recomandat), de a împrumuta suma de bani dorită, în franci elvețieni, deoarece acest tip de credit avea cea mai mică rată a dobânzii și cu gradul cel mai mic de îndatorare.

Fiind de bună credință, ei au fost de acord cu recomandarea pârâtei. Ce nu au fost informați de către pârâtă și nici nu aveau cum să-şi dea seama, a fost că pârâta le-a recomandat oferta de creditoare cea mai avantajoasă pentru ei, dar pe termen scurt, și implicit cea mai dezavantajoasă pe termen lung.

Pârâta nu le-a oferit nici informații legale de riscurile produselor de creditare, respectiv devalorizarea leului în raport cu francul elvețian.

Conform clauzelor contractuale, ei au împrumutat de la pârâtă suma de 47000 CHF, la un curs de schimb foarte apropiat de ce al Băncii Naționale a României, și s-au angaja față de pârâtă să achite ratele lunare, la același curs de schimb, și nu la un curs de schimb diferit.

Totodată, ei au împrumutat echivalentul în lei a sumei împrumutate.

Chiar dacă ar fi existat clauze contractuale prin care să se stipuleze efectuarea oricăror plăți în moneda creditului și suportarea de către consumator a diferențelor de curs valutar, la momentul încheierii contractului de credit, raportat la circumstanțele economice din anul 2007, precum și la posibilitățile de a cunoaște efectele unor astfel de credite și implicațiile contractuale pe termen lung, contractarea contractului în franci elvețieni s-a prefigurat a fi mai avantajoasă față de alte oferte de creditare în lei sau în euro.

Reclamanții au reclamat însă omisiunea băncii de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian, fenomen care era previzibil pentru experții săi financiari.

Prin clauzele de risc valutar, s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul lor, în calitate de consumatori.

În acest sens, reclamanții au invocat decizii pronunţate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Referitor la capătul 4 de cerere, reclamanții au solicitat să se constate faptul că pârâta EFG N. E. F. nu are dreptul de a încasa dobânzi în România, întrucât nu este o instituție bancară.

Ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor menționate la pct.1.1-1.5, prin capătul nr.5 de cerere, reclamanții au solicitat recalcularea sumelor datorate de ei, pe toată perioada de creditare, emiterea unui nou grafic de rambursare pe toată perioada de creditare, corelarea acestuia cu sumele achitate până în prezent și restituirea sumelor plătite și nedatorate de ei.

Temeiul invocat a fost principiul de drept "quod nullum est, nullum efectum producit".

Reclamanții au susținut că, până la data cesiunii creanței (11.07.2008), pârâta SC B. a încasat, abuziv, 959,12 CHF, bani care ar fi trebuit să fie disponibili în contul împrumutatului, în lipsa clauzelor abuzive și după achitarea tuturor ratelor lunare. Până la data de 25.12.2015, pârâtele au încasat, abuziv, 18044,20 CHF (EFG N. E. F.a încasat 178085,08 CHF, iar SC B. SA 959,12 CHF).

Până la data de 25.12.2015, SC B. SA a încasat, abuziv, 35011,99 lei, bani care ar fi trebuit să fie disponibili în contul lor, dacă cursul de schimb al CHF-ului nu s-ar fi modificat.

Ca o consecință a admiterii capătului de cerere nr.5, reclamanții au solicitat anularea actelor adiționale 1,2 şi 3 prin care ei, urmare a inserării de către pârâtă a clauzelor abuzive menţionate mai sus și implicit din cauza imposibilității achitării în întregime a ratelor lunare, au fost nevoiţi să solicite, de 3 ori, câte o perioadă de grație, pentru a ajunge la zi cu plata ratelor lunare.

În opinia lor, cele 3 acte adiționale se bazează pe o cauză falsă, și anume înregistrarea unor (false) întârzieri la plata ratelor lunare.

Reclamanții au solicitat și obligarea pârâtelor la achitarea cheltuielilor de judecată, potrivit dispozițiilor art.453 Cod procedură civilă, precum și obligarea pârâtei la ştergerea/anularea informațiilor negative, transmise de aceasta la Biroul de Credite şi Centrala Riscurilor Bancare, pe durata derulării contractului de credit, ca urmare a unor false întârzieri la plata ratelor lunare.

Au fost anexate acțiunii ( în copie): acte de identitate, contract de credit, contract de ipotecă, grafic de rambursare inițial, acte adiționale nr.1,2 şi 3, somație restanțe, cerere extrase, extrase de cont şi chitanțe, contract de credit SC Bancpost SA şi calcul sume datorate.

În termenul legal, pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare (filele 195-232 dosar), prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii, pârâta a arătat că, anterior semnării contractului de credit, reclamanții au putut consulta clauzele acestuia.

Niciuna dintre clauzele contractului nu obligă pe consumator la suportarea unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia la cunoștință la data semnării contractului.

Totodată, la momentul încheierii contractului de credit exista, pe piața bancară, o varietate de produse de creditare, selecția aparținând consumatorului, în funcție de varianta cea mai avantajoasă pentru el.

În momentul acordării creditului, Bancpost SA a pus la dispoziția clienților o anumită ofertă pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute pentru fiecare tip de contract. Aceste oferte variază în fiecare an, în funcție de evoluția pieței bancare, tarifele practicate de bancă fiind influențate de mai mulți factori, în special, de costul fondurilor, precum și de marja de risc a țării.

La data de 27.08.2007, B. SA a semnat cu reclamanții contractul de credit nr.HL 15500, pentru un credit în valoare de 47600CHF, pentru o perioadă de 288 de luni.

Din portofoliul de soluții de creditare oferite de bancă clienților săi, la vremea respectivă, reclamanții au ales un produs de creditare cu dobândă variabilă, acordat în moneda CHF.

Prin semnarea contractului, reclamanții au confirmat faptul că au citit, înțeles și acceptat termenii și toate condițiile prevăzute în clauzele contractuale.

Pentru o mai mare transparență în relația cu clienții, toate actele adiționale semnate cu aceștia presupuneau o rescriere a contractului de credit, pentru ca prevederile OUG nr.174/2008 să fie respectate.

În anul 2010, B. SA a trimis reclamanților o notificare cu privire la intrarea în vigoare a OUG nr.50/2010. Notificarea conținea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ și informa cu privire la posibilitatea semnării unui act adițional la contractul de credit.

Pârâta a precizat că modificările impuse de OUG 50/2010 sunt în favoarea clienților, impunând transparență în modalitatea de variație a dobânzii, prin raportare la fluctuațiile indicilor de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata de referință a BNR, în funcție de valuta creditului şi, totodată, limitarea numărului de comisioane percepute de bancă.

Dobânda aferentă contractului a fost transparentă, din momentul semnării contractului de credit, astfel că OUG nr.50/20110 nu a adus nicio modificare asupra componentei dobânzii.

Actul adiţional includea strict modificările prevăzute de lege, prin OUG nr.50/2010. Conform dispozițiilor legale din OUG nr.50/2010, începând cu data de 19.09.2010, nesemnarea actelor adiționale a fost considerată acceptare tacită și modificările prevăzute în actul adițional s-au aplicat de drept.

Pârâta a susținut că dreptul băncii de a modifica dobânda, în chiar cursul executării contractului de credit, este prevăzut de alin.1 lit. a) teza a II-a din Anexa la Legea nr.193/2000 şi este condiționată de existența unei motivații întemeiate.

De asemenea, potrivit art.9 indice 3 lit. g) pct.2 din OG nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcție de dobânda de referință a furnizorului de servicii financiare, cu condiția ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv și să nu fie majorată peste un anumit nivel stabilit prin contract.

Din modul în care a fost formulată și motivată cererea de chemare în judecată, rezultă că motivul nemulţumirii reclamanților este reprezentat de dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, deci însuși caracterul variabil al dobânzii. Or, prin contract s-a prevăzut că dobânda aplicabilă contractului este o dobânda variabilă. De esență acesteia este înregistrarea unor fluctuații, ambele părți având atât șansa unui câștig, cât și riscul unei pierderi.

În realitate, reclamanții critică faptul că dobânzile au crescut. Însă, această problemă este distinctă de modul în care a fost formulată clauza criticată.

Pârâta a făcut trimitere la alin.1 pct.1 lit. a din Anexa la Legea nr.193/2000, și a arătat că, în lumina acestor dispoziții legale, nu poate fi calificată ca abuzivă clauza prin care se stabilește, în contractele de credit, o dobândă variabilă și dreptul băncii de a modifica această dobândă.

Pârâta a susținut și faptul că, la momentul încheierii contractului de credit, exista o varietate de produse de creditare, iar selecția a aparținut reclamanților, în calitate de consumatori, în funcție de varianta cea mai avantajoasă.

Prin urmare, nu se poate considera a fi îndeplinită condiția prevăzută la art.4 din Legea nr.193/2000, în sensul că dobânda variabilă ar fi fost impusă clienților băncii, deoarece aceștia aveau posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare cu dobândă fixă sau, pe parcursul derulării creditului, puteau realiza o refinanțarea a creditului, prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea un dezechilibru semnificativ între părțile contractante, deoarece, prin natura ei, ea nu acționează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci şi în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta putea să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie de mai mulți factori care influențează costurile resurselor băncii, precum: condițiile pieții monetare, costurile generate de prevederi legale, administrative, care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, etc. Concret, aceste modificări au respectat mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor Bancpost.

În respectarea clauzei privind dobânda variabilă, Bancpost a respectat întocmai clauzele contractuale, în sensul că a afișat, la sediul său, toate modificările intervenite și a notificat împrumutaților modificarea cuantumului dobânzii.

Pe cale de consecință, clauza care prevede aplicarea unei dobânzi variabile în contractele de credit nu are un caracter abuziv și nu contravine prevederilor art.4 din Legea nr.193/2000.

Cererea reclamanților, de modificare a modalității de calcul a dobânzii, nu poate fi primită, întrucât instanța nu este îndreptățită să intervină în raporturile juridice dintre părți și să fixeze un cuantum al dobânzii care nu este rezultatul acordului părților.

În acest sens, au fost invocate Deciziile nr.4520/2012 şi nr.3234/23.10.2014, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În privința comisioanelor de acordare și de administrare a creditului, pârâta a arătat că acestea au fost recunoscute în art.93 lit.d din Ordonanţa nr.21/1992 privind protecția consumatorilor, iar, ulterior, în art.36 alin.3 din OUG nr.50/2010.

Întrucât respectivele comisioane sunt reglementate în cuprinsul dispozițiilor legale menționate, nici nu era necesară definirea lor, în cuprinsul contractului de credit.

De asemenea, comisioanele au fost determinate matematic, în expresie procentuală.

Comisionul de administrare se calculează prin raportare la soldul creditului, astfel încât, pe măsură ce sunt achitate ratele, cuantumul acestui comision scade.

Referitor la cererea reclamanților, privitoare la denominare ( stabilizare și înghețare a cursului CHF/leu), pârâta a invocat inadmisibilitatea acesteia, față de regulă nominalismului monetar, prevăzută de art.1578 V Cod civil, şi de principiul forței obligatorii a contractului.

Pe de altă parte, din analiza art.107 din Legea nr.71/2011, rezultă că dispozițiile art.1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului Civil, respectiv după intrarea în vigoare noului Cod civil.

Or, Codul civil de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat cu reclamanții contractul de credit, nu conținea o dispoziție cu caracter general privind impreviziunea.

Pârâta a mai arătat că este firesc ca împrumutatul să își asume riscul valutar generat de deprecierea monedei în care își realizează veniturile față de moneda în care a contractat creditul și în care trebuie să îl restituie.

Faptul că unul dintre aceste dezavantaje sau riscuri s-a produs și a depășit un prag peste care împrumutații sperau că nu se va trece, nu înseamnă că aceștia nu au conștientizat dezavantajul ori nu și l-au asumat, ori că au fost induşi în eroare.

Prin urmare, la momentul încheierii contractului de credit, nu se putea stabili evoluția viitoare a valorii francului elvețian, pentru a putea fi imputată băncii lipsa de informare a consumatorului cu privire la riscurile monedei creditului sau lipsa de claritate și inteligibilitate a clauzei, în sensul pe care Curtea Europeană de Justiţie îl conturează.

Cererea reclamanților, în sensul de a se dispune modificarea contractului, prin schimbarea monedei creditului, din CHF în lei, precum și recalcularea prețului contractului, ca o consecință a stabilirii cursului CHF-leu raportat la data încheierii contractului, iar nu la data plății, sunt neîntemeiate.

Pentru aceste motive, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art.1578 V Cod civil, art.3 alin.2 din Legea nr.193/2000, art.107 din Legea nr.71/2011, art.3 alin.1 din Regulamentul BNR 4/2005 şi ale art.244 N Cod procedură civilă.

În apărare, pârâta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

A fost anexată cererii practică judiciară.

La data de 21.04.2016, reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare (filele 8-33 vol aş II-lea dosar), prin care, în esenţă, au solicitat respingerea apărărilor formulate de pârâta SC B. SA.

Pârâta EFG N. E. F. II BV nu a formulat întâmpinare.

La data de 26.10.2016, reclamanții au depus concluzii scrise.

Prin sentința civilă nr.1037/03.11.2016, J. T. M. a respins, ca nefondată, acțiunea civilă , formulată de reclamanții R. I. și R. M., în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA şi E. N. E. F. BV.

Reclamanții au formulat apel împotriva sentinței.

Prin decizia civilă nr.430/26.05.2017, T. T. a admis apelul declarat de reclamanți, a anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleași instanțe.

Instanța de apel a reținut că sentința instanței de fond este nemotivată.

După anularea sentinței, cauza a fost înregistrată la J. T. M., sub nr.149/329/2016*, la data de 19.07.2017.

Din actele dosarului, instanța a constatat că pârâta E. N. E. F.  şi-a schimbat denumirea în ERB N. E. F., motiv pentru care, prin încheierea ședința din data de 26.09.2017, a conceptat pârâta cu numele corect.

Prin încheierea de ședință din data de 14.11.2017 (fila 17 dosar), instanța a respins excepția conexității cauzelor ce formează obiectul dosarelor nr.149/329/2016* şi nr.3641/329/2016, excepție invocată de reclamanți.

La aceeași dată, instanța a calificat excepția inadmisibilității cererii privind denominarea (înghețarea cursului de schimb CHF/leu), invocată de pârâta SC Bancpost SA, ca fiind o apărare de fond, și nu o excepție.

Instanța a încuviințat proba cu înscrisurile aflate la dosar și proba cu expertiză contabilă, solicitată de reclamanți.

Raportul de expertiză a fost întocmit de expert Hodină Viorel.

Reclamanții au depus concluzii scrise.

Referitor la forţa probantă a raportului de expertiză, instanța reține că nu este legată de concluziile acestuia, concluziile raportului de expertiză constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului, ca, de altfel, și celelalte mijloace de probă.

În ceea ce privește raportul de expertiză, întocmit în cauză de expert Hodină Viorel, instanța constată că expertul și-a depășit atribuțiile, pronunțându-se asupra caracterului abuziv al unor clauze contractuale, prin raportare la dispoziţiile Legii nr.193/2000, deși această atribuție revine exclusiv instanței de judecată.

Totodată, instanța constată că expertul a reținut în raportul de expertiză și o premisă greșită (fila 4 a raportului de expertiză), potrivit căreia reclamanții nu au fost informați cu privire la cesiunea creanței, fapt contrazis chiar de susținerile reclamanților, din cererea de chemare în judecată.

Pentru aceste motive, instanța nu va reține concluziile raportului de expertiză.

Din înscrisurile depuse la dosar, instanța reține că la data de 27.08.2007, a fost încheiat contractul de credit nr.HL 15500, între SC B. SA, în calitate de creditoare, și reclamanți, în calitate de împrumutat – R. I., şi, respectiv, codebitor – R. M., contract prin care banca a acordat reclamanților un credit în valoare de 47600 CHF pentru o perioadă de 288 de luni.

Pentru garantarea împrumutului a fost încheiat și contractul de ipotecă nr.HL 15500/27.08.2008.

Reclamanții au recunoscut, în cererea de chemare în judecată (fila 19), faptul că înainte de semnarea contractului de credit, pârâta SC B. SA le-a prezentat produsele de creditare, după care ei au optat pentru acel tip de contract de creditare care se prefigura a fi mai avantajos față de alte oferte de creditare în lei sau valută.

La data de 11.03.2010, pentru acoperirea întârzierilor la plata ratelor ( fapt recunoscut și de reclamanți, în cererea de chemare în judecată), a fost încheiat actul adițional nr.1/11.03.2010 (fila 66-82 dosar nr.149/329/2016). Prin același act adiţional, reclamanții au fost informați, de către bancă despre faptul că, la data de 11.07.2008, creanța pe care o deținea împotriva lor a fost cesionată către EFG N. E. F.

Ulterior, conform susținerilor reclamanților, la cererea lor, din cauza creșterii ratei dobânzii și a creșterii valorii ratelor lunare, ca urmare a devalorizării monedei naționale în raport cu francul elvețian, au fost nevoiți, din nou, să solicite acordarea unei perioade de grație, pentru acoperirea "falselor" întârzieri la plata ratelor.

În acest sens, au fost încheiate actul adițional nr.2/29.04.2011 (filele 83-98) și actul adițional nr.3/12.09.2014 (filele 101-116 dosar 149/329/2016).

Prin actul adițional nr.3/12.09.2014, reclamanții au fost informați și despre schimbarea denumirii creditorului cesionar, din EFG N. E. F.  în ERB N. E. F.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC B. SA, invocată din oficiu, instanța apreciază că aceasta este întemeiată, motiv pentru care urmează să o admită.

Astfel, din conţinutul actului adițional nr.1/11.03.2010 (fila 66 dosar nr.149/329/2016), instanța reține că între SC B. SA, în calitate de creditor cedent, și ERB (fost EFG) E. F. ., în calitate de creditor cesionar, a intervenit "contractul cadru de vânzare cumpărare din data de 11.07.2008", prin care a fost cesionată creanța deținută de B. SA împotriva reclamanților - debitori, în valoare de 48513,07 CNF, la data de 20.10.2008.

Din punctul de vedere al efectelor cesiunii de creanță în materia vânzării, astfel cum aceasta a fost reglementată în art.1391-1398 şi 1402-1404 V Cod civil ( în vigoare la data încheierii contractului), instanța reține că aceasta produce efectele actelor juridice care se înfăptuiesc prin intermediul ei: vânzare, schimb, împrumut, donație.

În al doilea rând, cesiunea de creanță produce efecte specifice, respectiv efecte între părți și efecte față de terți.

Între părți, ca efect al cesiunii de creanţă, din momentul realizării acordului de voinţe, creanţa se transferă către cesionar. Creanţa trece în patrimoniul cesionarului (în speță, ERBN. E. F. .), cu toate drepturile pe care i  le conferea cedentului.

Cesionarul devine creditor în locul cedentului, preluându-i toate drepturile. Creanța rămâne neschimbată, în sensul că-și păstrează natura (civilă sau comercială), garanțiile care o însoțeau şi, dacă este o creanță ce constă într-o o sumă de bani, va continua să producă aceeași dobândă.

Tot ca efect al cesiunii de creanță, cesionarul devine creditor pentru valoarea nominală a creanței, indiferent de prețul pe care l-a plătit şi chiar dacă cesiunea s-a făcut cu titlu gratuit.

Din conţinutul actului adițional nr.1 la contract, instanța reține că reclamanții, în calitate de debitori cedaţi, au luat cunoștință despre cesiune, adică de schimbarea creditorului lor ( Bancpost SA), fapt ce are natura acceptării cesiunii, prevăzute de art.1393 V Cod civil.

Pe fondul cauzei, instanța reține că reclamanții au invocat caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit nr.HL 15500/27.08.2007, referitoare la: modificarea ratei dobânzii, după primele 12 luni de la data primei trageri, din dobândă fixă de 5,9% pe an în dobândă indexabilă (pct.4.1 din Anexa 1); dreptul băncii de a modifica unilateral dobânzile şi comisioanele bancare pct.4.5 din Anexa 2); perceperea comisionului de acordare a creditului, calculat ca procent din valoarea creditului (pct.4.10 din Anexa 2); perceperea comisionului de administrare lunară a creditului, calculat ca procent din soldul creditului (pct.4.10 lit. b); perceperea altor comisioane stabilite de bancă pentru orice modificări ale condițiilor de creditare solicitate de client (pct.4.10 lit. e din Anexa 2).

Reclamanții au solicitat și înghețarea cursului de schimb al francului elvețian (CHF) în raport cu moneda națională, la valoarea acestuia din momentul semnării contractului de credit.

Ca o consecință a anulării clauzelor abuzive ale contractului, a constatării faptului că pârâta ERB N. E. F.nu are dreptul să încaseze dobânzi, pe teritoriul României, şi a îngheţării cursului de schimb valutar, reclamanții au solicitat recalcularea sumelor datorate de ei, pe toată durata de creditare, și să se emită un nou grafic de rambursare.

Ca efect al admiterii acestor cereri, reclamanții au solicitat anularea celor trei acte adiționale la contractul de credit, cu motivarea ca acestea se bazează pe o cauză falsă, şi anume o falsă întârziere la plata ratelor lunare.

În ceea ce priveşte apărările formulate de contestatori, referitoare la pretinsul caracter abuziv al unor clauze contractuale, instanţa apreciază că acestea sunt neîntemeiate.

În primul rând, efectul constatării de către instanţă a caracterului abuziv al clauzelor este nulitatea absolută a acestora.

Art.6 din Directiva 93/13 obligă statele membre să prevadă că o clauză abuzivă nu creează obligaţii pentru consumator, în condiţiile stabilite de legislaţiile naţionale.

Din perspectiva Directivei, în lumina căreia trebuie interpretată şi legislaţia naţională, se reţine că instanţa naţională nu are posibilitatea de a modifica sau de a înlocui o clauză abuzivă, ci ea trebuie să elimine cu totul clauza respectivă.

Singura excepţie permisă este în situaţia în care invalidarea clauzei abuzive ar face imposibilă continuarea raporturilor dintre părţi şi dacă această situaţie l-ar prejudicia pe consumator.

În această ipoteză de excepţie, instanţa poate înlocui o clauză abuzivă cu o dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv.

Instanţa nu poate interveni astfel în acordul de voinţă al părţilor, în sensul adaptării contractului, potrivit solicitărilor făcute de acestea, ci ea poate doar să constate caracterul abuziv al unor clauze contractuale.

Instanţa nu poate suplini acordul de voinţă al părţii, obligând-o, împotriva voinţei sale, la acceptarea unei anume formule de clacul al dobânzii, agreată de cealaltă parte contractantă şi neprevăzută în contract, şi nu există nicio dispoziţie legală sau contractuală în vigoare la data naşterii raportului de drept dedus judecăţii (27.08.2007- data încheierii între părţi a contractului) care să permită instanţei să intervină în contract, în sensul modificării unor clauze contractuale.

 Referitor la clauza privind dobânda creditului, instanța reține că aceasta a făcut obiectul pct.4 din contract.

Potrivit pct.4.1, pentru perioada cuprinsă între data primei trageri din contractul de credit şi luna a 12-a, rata dobânzii este fixă.

După această perioadă, dobânda este indexabilă (4.2). La data semnării contractului, dobânda curentă este de 5,9% pe an.

Pct.4.3 prevedea formula de calcul al dobânzii, ca fiind produsul dintre soldul creditului, rata dobânzii procentuale și numărul de zile scurs de la data la care a fost datorată rata anterioară împărțit la 360 de zile.

Prin actul adițional nr.1/11.03.2010, potrivit mențiunilor acestuia, s-a modificat întregul conținut al contractului de credit, dobânda fiind reglementată în art.2 pct.2.1-2.3 din actul adițional, iar modul de calcul al acesteia în art.III pct.1-3 din Condiţiile generare de creditare.

Instanța constată că dobânda aferentă contractului de credit a fost transparentă din momentul semnării contractului de credit, iar actul adițional nr.1/11.03.2010 a avut în vedere modificările prevăzute de OUG nr.50/2010, reguli stabilite în favoarea consumatorilor.

Instanța mai reține că posibilitatea dată băncilor de a modifica nivelul dobânzii, în chiar parcursul executării contractului de credit, este prevăzută de alin.1 lit. a teza a II-a din Anexa la Legea nr.193/200, potrivit căreia, nu este abuzivă o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii, în condițiile în care nu se precizează, în mod expres, în contract, motivul care justifică exercițiul acestui drept, însă există, în fapt, motive temeinice în acest sens, iar clientul este informat grabnic, astfel încât să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Din modul în care a fost formulată și motivată cererea de chemare în judecată, rezultă că motivul nemulțumirii reclamanților este reprezentat de dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, deci însuși caracterul variabil al dobânzii.

O astfel de critică este neîntemeiată.

În primul rând, prin contractul inițial s-a prevăzut că dobânda aplicabilă împrumutului a fost una variabilă, de esența acesteia fiind înregistrarea unor fluctuații, fie în sensul creșterii, fie în sensul reducerii.

Din moment ce părțile au prevăzut în contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcție de anumiți indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, şi-au exprimat consimțământul față de aceste prevederi (art.969 V Cod civil).

În realitate, așa cum reiese din motivele expuse în acțiune, reclamanții nu critică dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge din esența variabilă a acesteia, nemulțumirea lor fiind legată de faptul că dobânzile au crescut.

Prin urmare, este evident faptul că nu poate fi calificată ca abuzivă clauza prin care se stabilește, în contractele de credit, o dobândă variabilă și dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăși Legea nr.193/2000 admite posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum și dreptul unilateral al instituției de credit de a modifica dobânda.

Referitor la negocierea clauzelor contractuale, așa cum instanța a reținut mai sus, reclamanții au recunoscut că banca le-a prezentat produsele de creditare, iar ei au optat pentru tipul de contract cel mai avantajos pentru ei, la cel moment.

Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea "un dezechilibru semnificativ între părțile contractante", deoarece, prin natura ei, ea nu acționează doar unilateral, în favoarea băncii, ci în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, instanța reține din conținutul actelor adiționale și ale Condiţiilor generale și speciale de creditare (ce au modificat integral clauzele contractului inițial), că modul de calcul al dobânzii este indicat, în mod expres, în contract, printr-o formulă de calcul, cu precizarea periodicității și a condițiilor în care survine modificarea ratei dobânzii variabile, modul de calcul fiind stabilit în raport de indicatori obiectivi (Libor).

Totodată, banca a comunicat împrumutatului aceste modificări, reclamanții luând act de acestea, odată cu semnarea actelor adiționale.

În concluzie, faptul că reclamanții sunt nemulțumiți de evoluția pe care a înregistrat-o nivelul dobânzii, pe parcursul derulării contractului, nu este de natură a califica clauza contractuală ca fiind abuzivă.

În ceea ce privește comisionul de acordare, acesta a fost prevăzut la pct.4.10 lit. a) din contract, și a fost stabilit la 1%, calculat la valoarea creditului, plătibil o singură dată, la acordarea creditului.

Acesta reprezintă echivalentul unor servicii efectiv prestate de bancă, pentru acordarea creditului, destinația sumei rezultând din chiar denumirea comisionului, iar termenii utilizați în contract sunt comuni, inteligibili, nefiind necesare explicații suplimentare.

În același mod, clauza prevăzută la pct.4.10 lit. b) din contract reglementează comisionul de administrare lunară a creditului, perceput de bancă, în cuantum de 1,1%, aplicat la valoarea soldului creditului.

Şi acest comision a fost în mod clar stabilit, la fel ca și metoda de calcul.

Nu se poate reține existența unui dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credinţe, în privința acestor clauze contractuale, atât timp cât comisioanele reprezintă echivalentul unor servicii care rezultă din însăși denumirea lor, iar modul de calcul a fost stabilit în contract.

Faptul că împrumutații sunt cei care suportă toate costurile aferente creditului nu este unul ilicit, având în vedere că, la rândul lor, au beneficiat de serviciile bancare, prin acordarea creditului contractat.

Cu privire la clauza de risc valutar, instanța reține că, potrivit pct.1 din contractul de credit, creditul a fost acordat în franci elvețieni.

Totodată, în contract (pct.5.1) s-a convenit ca ratele să fie achitate în aceeaşi monedă în care se acordă creditul.

Din simpla lectură a contractului rezultă că această clauză a fost exprimată clar şi inteligibil, moneda în care s-a acordat creditul şi în care trebuia restituit fiind evident indicată în mod expres prin contract – respectiv pentru suma de 47600 CHF.

Nu pot fi primite nici afirmaţiile reclamanţilor, în sensul că respectiva clauză constituie o clauză abuzivă, întrucât nu ar fi avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânși, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia, astfel cum a fost prestabilit.

Instanţa apreciază că semnarea unui contract de credit într-o anumită monedă este o chestiune care ţine exclusiv de dorinţa împrumutatului, iar odată ce s-a contractat un credit într-o moneda străină atât împrumutatul cât şi banca pot suporta o serie de consecinţe negative rezultate din riscul valutar.

În cauza de faţă, moneda în care reclamanţii au contractat creditul s-a apreciat, consumatorul fiind cel care a avut de suportat riscul valutar, însă evoluţia cursului valutar nu este influenţată de niciuna dintre părţile contractante.

Obligaţia băncii de informare a clientului, la momentul acordării creditului, vizează condiţiile de creditare, adică dobânzile, comisioanele ori garanţiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea deprecierii ori aprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în aceasta obligaţie. Banca este un comerciant care urmăreşte să îşi „vândă” produsele, neputându-i-se imputa faptul că nu a adus la cunoştinţa co-contractantului posibilitatea deprecierii unei valute peste o anumită perioadă de timp.

În ceea ce priveşte stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF – RON la momentul semnării convenţiei şi denominarea în monedă naţională a plăţilor, instanţa reţine, în cauză, incidenţa principiului nominalismului monetar.

Astfel potrivit art.1578 C.civ. din anul 1864, aplicabil în cauză prin raportare la data încheierii contractului, împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia. De asemenea, Noul Cod civil (art.2164), consacră, în materia împrumutului, principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut. În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit, printr-o clauză în contract, regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

De altfel, chiar Curtea Europeană de Justiţie s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât  clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea Curţii Europene de Justiţie din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: ,,Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora”.

În al doilea rând, protecţia consumatorilor poate să se realizeze şi în cazul contractelor de credit în monedă străină. Calea nu este însă aceea a acţiunilor întemeiate pe Legea nr.193/2000. Întrucât principiul nominalismului este unul legal, excepţiile de la acest principiu nu pot fi instituite pe cale jurisprudenţială, ci doar pe cale legală. Nimic nu se opune ca legiuitorul să prevadă măsuri speciale de protecţie a consumatorilor, în cazul creditelor în valută.

Transpunerea în legislaţia română a recentei Directive 17/2014 constituie o ocazie foarte bună de a legifera în acest domeniu, având în vedere faptul că această directivă reglementează în Capitolul 9, art.23 ,,împrumuturile în monedă străină” şi impune statelor membre să adopte un cadru de reglementare corespunzător care să permită ,,limitarea  riscului ratei de schimb valutar căruia i se expune consumatorul în temeiul contractului de credit”, prin convertirea creditului într-o monedă alternativă sau instituirea unui alt mecanism de adaptare a contractului. Rezultă că însăşi Directiva nr.17/2014 are ca premisă aplicarea principiului nominalismului (împrumutatul suportă riscul valutar), dar obligă statele membre să adopte o reglementare specială, derogatorie, de natură să asigure protecţia consumatorilor, cu aplicabilitate numai pentru viitor, adică pentru contractele care vor fi încheiate sub imperiul unei asemenea reglementări.

Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr.193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractul de credit, ci este consecinţa aplicării nominalismului consacrat de lege.

Pe cale de consecinţa, având în vedere şi prevederile art.969 C.civ. care reglementează principiul forţei obligatorii a contractului, instanţa nu poate interveni pentru a stabili o anumită rată a dobânzii într-un contract de credit sau pentru a modifica monedă în care a fost acordat creditul.

Referitor la prevederile Regulamentului BNR nr.4/2005 privind regimul valutar, invocat, se constată că, într-adevăr art.3 alin.1 consacră principiul plăţilor în monedă naţională între rezidenţi, însă alin.3 al aceluiaşi articol permite realizarea de „Operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor”. Astfel odată încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut un valută şi s-a convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, debitorul nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe care l-a încheiat cu banca.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanța va respinge, ca neîntemeiate, capetele de cerere ale acțiunii, având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, menționate în acțiune la punctele 1.1; 1.2; 1.3; 1.4; 1.5, anularea acestor clauze și îngheţarea cursului de schimb al francului elvețian, în raport de moneda națională.

Instanța apreciază că este neîntemeiată și cererea reclamanților, ce are ca obiect constatarea faptului că pârâta ERB N. E. F., în calitate de creditor cesionar, nu are dreptul să încaseze dobânzi în România.

Așa cum instanța a reținut mai sus, ca efect al cesiunii de creanță, creditorul cesionar preia toate accesoriile creanței, deci inclusiv dobânzile.

Pe de altă parte, interzicerea cesionării contractului de credit și a accesoriilor, precum și a creanței către o entitate care nu are sediul social, o sucursală sau un reprezentant în România, ca și perceperea de comisioane, dobânzi și dobânzi penalizatoare, cu excepția dobânzilor penalizatoare legale, către entitățile de recuperare de creanțe, au fost prevăzute în art.60 lit. a şi b din OUG nr.52/2016, dispoziții care nu sunt aplicabile contractelor de credit aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a acestui act normativ, potrivit art.135 alin.1 din OUG nr.52/2016.

Ca efect al respingerii capetelor 1-4 din acțiune, instanța va respinge și capătul de cerere nr.5, având ca obiect recalcularea sumelor datorate de reclamanți şi emiterea unui nou grafic de rambursare a creditului, ca și capătul 8 de cerere, referitor la ștergerea/ anularea informațiilor transmise către Biroul de Credite și Centrala Riscurilor Bancare, pe durata derulării contractului.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanța va respinge acțiunea civilă, formulată de reclamanţii R. I. şi R. M., în contradictoriu cu pârâta SC B.t SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.

Va respinge, ca neîntemeiată, acţiunea civilă, formulată de reclamanţii R. I. şi R. M., în contradictoriu cu pârâta ERB N. F.

Domenii speta

Spete similare