Litigii de muncă. Drept procesual civil

Pârâtul  care a recunoscut pretenţiile la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art.1522 al.5 Cod civil rămân aplicabile.

Prin recunoaşterea pretențiilor de către pârât prin întâmpinare, faţă de disp. art. 454 Cod procedură civilă, pârâtul nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

Decizia civilă nr. 64/15.02.2018 a Curţii de Apel Galaţi

Prin contestaţia formulată şi înregistrată sub nr. …./121/2017 pe rolul Tribunalului Galaţi, contestatorul … a solicitat în contradictoriu cu intimata ... anularea deciziei nr. 6/13.03.2017.

Motivându-şi în fapt contestaţia a arătat că este salariatul societăţii intimate în funcţia de responsabil protecţia mediului.

La începutul lunii martie 2017 i s-a cerut să dea o notă explicativă cu privire la un presupus incident pe care l-ar fi cauzat prin nerespectarea dispoziţiilor date de către superiorul său.

A susţinut contestatorul că s-a conformat şi prin nota explicativă a precizat că nu a primit nicio dispoziţie cu privire la atribuţiile sale de serviciu, însă la câteva zile a aflat că în urma cercetării disciplinare a fost sancţionat”.

A apreciat că decizia este nulă absolut, întrucât nu s-a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă fiind încălcate dispoziţiile art. 267 din Codul muncii.

În susţinerea contestaţiei s-a folosit de proba cu înscrisuri.

Intimata în termen legal a formulat întâmpinare prin care a arătat că s-a încercat soluţionarea litigiului pe cale amiabilă, însă contestatorul nu a data curs acesteia.

A depus la dosarul cauzei în copie propunere acord amiabil, extras stat de plată privind suma de restituit, nota explicativă dată de contestator, referat privind efectuarea cercetării disciplinare prealabile, decizia nr. 6/13.03.2017, corespondenţa purtată prin email cu contestatorul.

În temeiul disp. art. 258 C.pr.civ. instanţa a încuviinţat proba cu înscrisuri.

Prezenta cerere este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul disp. art. 270 din Codul muncii.

Prin Sentinţa Civilă nr. 1023/10.10.2017 s-a respins ca nefondată excepţia nulităţii absolute a deciziei de sancţionare nr. 6/13.03.2017.

S-a admis contestaţia formulată de contestatorul …, în contradictoriu cu intimata pârâta … şi s-a dispus anularea deciziei de sancţionare nr. 6/13.03.2017 şi a fost obligată intimata să restituie contestatorului suma reţinută în baza deciziei anulate.

A fost obligată intimata să plătească contestatorului cheltuielile de judecată în cuantum de 1000 lei.

Potrivit disp. art. 248 C.pr.civ. instanţa a analizat cu prioritate excepţia nulităţii absolute a deciziei de sancţionare.

Potrivit art. 251 din Codul muncii sub sancţiunea nulităţii absolute nicio măsură, cu excepţia celei prevăzute la art. 248 alin. (1) lit. a – (avertisment) nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea unei cercetări disciplinare.

În prezenta cauză, contestatorului i s-a cerut să dea o notă explicativă cu privire la incidentul din data de 01.03.2017, ocazie cu care, a arătat că la momentul în care directorul general l-a contactat telefonic era în birou şi completa notificări către ISU pentru transporturi de deşeuri periculoase, concepea un e-mail către APM referitor la raportarea de acumulatori, completa un referat pentru plata Anexa 1 APM şi referat de plată către IMNR – raport încercare conţinut cupru, şi nu a înţeles că trebuie să participe la inspecţia organizată la acel moment.

Având în vedere că prin nota explicativă contestatorul a avut în vedere evenimentul din data de 01.03.2017 pentru care i s-a aplicat sancţiunea de diminuare a salariului de bază cu 10% pe lună de zile, instanţa a reţinut că cercetarea disciplinară prealabilă a fost efectuată, aşa încât a respins ca nefondată excepţia nulităţii absolute invocată de către intimată.

Cu privire la fondul cauzei s-au reţinut următoarele:

Din conţinutul deciziei nr. 6/13.03.2017 s-a reţinut că fapta ce i se impută contestatorului constă în faptul că în data de 02.03.2017 nu ar fi respectat dispoziţia legală a conducătorului ierarhic superior şi ar fi încălcat atribuţiile de serviciu „prevăzute de art. 39 alin. 2 lit a, b, c şi g din Codul muncii…şi din  Regulamentul Intern – art. 4, art. 97 alin. 1 lit. a, b, c şi r, art. 100 lit. e şi n”.

Răspunderea specifică relaţiei de muncă, răspunderea disciplinară intervine ori de câte ori persoana angajată încalcă, prin fapta săvârşită cu vinovăţie, obligaţia de a respecta disciplina muncii.

Răspunderea disciplinară presupune întrunirea cumulativă a următoarelor cerinţe:

- existenţa unor abateri de la obligaţiile de serviciu ale salariatului, inclusiv încălcarea normelor de comportare;

- fapta salariatului să fie săvârşită cu vinovăţie;

- prin fapta sa salariatul să fi adus atingere ordinii necesare bunei desfăşurări a activităţii în unitate.

Persoanei vinovate de săvârşirea unei abateri disciplinare, i se aplică o pedeapsă, aceasta având  un caracter precumpănitor moral sau material după caz, în funcţie de gravitatea abaterii săvârşite.

Potrivit disp. art. 247 al. 1 din Codul muncii republicat „Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară.

În prezenta cauză, contestatorul, prin nota explicativă, a susţinut că nu a înţeles că trebuie să participe la inspecţia organizată, iar intimata nu a dovedit prin niciun mijloc de probă că într-adevăr, i s-ar fi dat o dispoziţie în acest sens şi că nu ar fi dus-o la îndeplinire.

Mai mult, intimata a încercat stingerea litigiului pe cale amiabilă, ceea ce conduce la concluzia că a fost în eroare cu privire la aplicarea sancţiunii.

Faţă de aceste considerente, instanţa a admis contestaţia, a dispus anularea deciziei nr. 6/13.03.2017 şi a obligat intimata să restituie contestatorului suma reţinută în baza deciziei anulate.

În temeiul disp. art. 453 C.pr.civ. instanţa a obligat intimata să plătească contestatorului suma de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta …, solicitând schimbarea în parte a ei, în sensul eliminării dispoziției privind obligarea societății la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

În motivare a arătat că prin întâmpinarea formulată a solicitat instanței aplicarea art. 454 Cod de procedură civilă privind exonerarea societății de la obligația de plată a cheltuielilor de judecată, prin prisma art. 436 Cod de procedură civilă privind recunoașterea pretențiilor reclamantului.

A încercat soluționarea pe cale amiabilă a litigiului, pentru a evita o judecată pe fond a cauzei, ceea ce ar fi presupus cheltuieli mari determinate de administrarea probatorului, însă contestatorul nu a dat curs propunerilor sale.

Societatea nu a fost pusă în întârziere anterior cererii de chemare în judecată, conform prevederilor art. 1522 Cod civil, astfel cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului, societatea fiind în interiorul unui termen rezonabil de îndeplinire a obligației, astfel cum este definit acesta de norma legală.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod de procedură civilă. 

Intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind că hotărârea Tribunalului Galaţi este legală şi temeinică.

Instanța de fond a reținut că nu există abaterea disciplinară în baza căreia a fost sancționat, iar recunoașterea pretențiilor sale de către societate a fost în fapt o încercare de minimizare a costurilor ocazionate de proces, neexistând în realitate o veritabilă recunoaștere a pretențiilor.

Dacă ar fi existat bună credință, societatea ar fi procedat la revocarea deciziei contestate și la plata drepturilor salariale reținute în temeiul actului anulat.

Examinând apelul declarat prin prisma motivelor invocate de apelantă, Curtea apreciază că acesta este fondat faţă de următoarele considerente:

Potrivit art. 436 alin. 1 Cod de procedură civilă (1) Când pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii.

În prezenta cauză, prin întâmpinarea depusă pârâta a solicitat în mod expres aplicarea dispoziţiilor art. 436 Cod de procedură civilă, arătând că a încercat încheierea unui acord amiabil cu reclamantul, prin care părțile ar fi soluționat litigiul, decizia contestată urmând a fi revocată, cu repunerea părților în situația anterioară emiterii ei.

În mod greșit instanța de fond a procedat la soluționarea cauzei cu ignorarea recunoașterii de către pârât a pretențiilor reclamantului. Este irelevant că recunoașterea nu a fost reală, ci s-a urmărit evitarea costurilor ocazionate de proces, atât timp cât pârâta a fost de acord cu revocarea deciziei de sancționare.

Societatea nu mai avea posibilitatea să revoce unilateral decizia de sancționare ulterior comunicării acesteia către salariat, în acest sens reținând și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 18/2016 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Ca urmare, singura modalitate de evitare a cheltuielilor cu procesul ar fi fost încheierea unui acord amiabil, pe care însă reclamantul nu a dorit să îl încheie.

Potrivit art. 454 Cod de procedură civilă, pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepţia cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Dispoziţiile art. 1.522 alin. (5) din Codul civil rămân aplicabile.

Or, în prezenta cauză reclamantul nu a făcut dovada că ar fi pus-o în întârziere pe pârâtă anterior introducerii cererii de chemare în judecată, potrivit prevederii legale mai sus menționate.

Față de recunoașterea pretențiilor reclamantului de către pârâtă prin întâmpinare, față de dispoziţiile art. 454 Cod de procedură civilă, pârâta nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. 

În consecinţă, în baza art. 480 N. Cod de procedură civilă, instanţa va admite apelul și va schimba în parte sentinţa apelată, în sensul că va respinge ca nefondat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. 

Vor fi menținute celelalte dispoziţii ale sentinţei, care nu au făcut obiectul prezentului apel.

Domenii speta

Spete similare