Caracterul legal al comisionului de acordare a creditului

Referitor la comisionul de acordare prevăzut de art.1.3 lit.a din contract reţinem că aeastă clauză este una neechivocă, inteligibilă, comisionul fiind în sumă de 1882 CHF şi se achită la data tragerii creditului fiind reţinut din limitele creditului acordat.

Astfel, pentru comisionul de acordare credit se prestează servicii din partea băncii, fiind vorba de acele activităţi necesare întocmirii documentaţiei de credit şi rulării tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Atâta timp cât comisionul de acordare credit a fost în mod clar stabilit prin contract, prin indicarea unei sume forfetare în cuantum de 1882 CHF, reclamanţii au avut pe deplin cunoştinţa de consecinţele economice pe care acest comision le produce asupra patrimoniului lor, consecinţe pe care le-au acceptat în mod conştient şi responsabil.

Însăşi denumirea comisionului releva, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, şi anume activitatea de punere la dispoziţie a creditului. Aceasta activitate are un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de banca, astfel încât perceperea unei sume cu acest titlu este justificată

Prin Sentinţa civilă nr. 145/12.01.2016 pronunţată în Dosarul nr.9860/182/2014 al Judecătoriei Baia Mare a fost admisă  acţiunea civilă formulată de reclamantul P G A, în contradictoriu cu pârâta PIRAEUS BANK ROMANIA SA, s-au constatat ca fiind abuzive şi, în consecinţă, nule absolut clauzele contractuale inserate în contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008, încheiat între pârâta Piraeus Bank Romania SA, în calitate de creditoare-împrumutătoare pe de o parte, şi reclamantul P G A, în calitate de împrumutat şi P V N, în calitate de garant ipotecar, pe de altă parte, la art. 1.3 lit. a) din contract, cu privire la comisionul de acordare de 1882 CHF şi art. 5.1 din contract cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda în orice moment, conform deciziei sale.

S-a constatat nulitatea absolută a actului adiţional  de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008, act adiţional încheiat la data de 17.09.2010.

S-au repus părţile în situaţia anterioară inserării acestor clauze în contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008 şi, în consecinţă s-a dispus restituirea de către pârâtă reclamantului a sumei percepute cu titlu de comision de acordare credit, în cuantum de 1882 CHF şi, respectiv a sumei percepută suplimentar, conform graficului de rambursare, ca urmare a producerii efectelor actului adiţional încheiat la data de 17.09.2010, sumă plătită de către reclamant şi percepută de către bancă, de la data producerii efectelor actului adiţional şi până în prezent, ca urmare a modificării în mod unilateral a dobânzii percepute şi s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În considerentele sentinţei se reţine că Între pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, şi reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat Contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 94.100 CHF pentru o perioadă de 30 de ani, respectiv 360 de luni.

La art. 1.3 lit. a) a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul datorează băncii un comision de acordare de 1882 CHF, care se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat.

Instanţa apreciază că este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamant şi pârâtă intră sub incidenţa Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumator (reclamantul), astfel cum aceste două categorii apar ca fiind definite în lumina dispoziţiilor art. 2 din acelaşi act normativ, potrivit căruia "(1) Prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale. (2) Prin comerciant se înţelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia".

Prin Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, lege care a transpus conţinutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98) că protecţia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional sa aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Ca atare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parţial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive. Raţiunea acestui act normativ consistă în poziţia de inferioritate economică, juridică şi tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Această situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor, contractele de credit încheiate între bancă şi consumator putând fi astfel privite ca şi contracte de adeziune. 

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de părţi doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 şi art. 13-14 din aceeaşi lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a acestor clauze. Dacă rezoluţiunea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziţii echilibrate ale părţilor.

Potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Alin.2 al aceluiaşi articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

Aşadar, pentru a se reţine caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii şi anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe.

Instanţa apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de acordare a creditului nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanţii, întrucât contractul încheiat cu aceştia a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile.

Pentru a fi incidente prevederile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privinţa dispoziţiilor de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale convenţiei de credit încheiate de părţi, se impune ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului, în speţă reclamantul, şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa mai reţine şi faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenţia de credit în discuţie, consumatorul a acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu bancă, contractele încheiate fiind de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.

Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze vreo clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligaţia de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamant, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

Mai mult, clauza în discuţie, sub aspectul conţinutului şi efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilităţii, bunei-credinţe şi corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.

Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naţionale a României nr.17/2003 privind organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor de credit şi administrarea riscurilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenţiei de credit intervenite între părţi, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, şi nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.

Desfăşurarea activităţii comerciale are ca obiectiv obţinerea unui profit, însă implică şi suportarea anumitor riscuri şi pierderi. Or, din drepturile şi obligaţiile generate de convenţia de credit intervenită între părţi, instanţa reţine că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutatului, mai mult, instanţa constată şi încălcarea dispoziţiilor art. 9³ din OG 21/1992 conform cărora toate comisioanele sau tarifele stabilite în contract trebuie să aibă ca şi corespondent prestarea unui serviciu, în speţa de faţă comisionul de acordare a creditului, perceput de către bancă nu a cunoscut nicio modalitate de prestare a unui serviciu financiar în favoarea împrumutatului.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanţa a apreciat că prin stipularea comisionului de acordare a creditului, raportat la circumstanţele speţei, s-a creat, în detrimentul reclamantului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor semnatare ale convenţiei de credit deduse analizei.

Totodată, analizând conţinutul contractului încheiat de către părţi, instanţa a constatat că nu sunt menţionate destinaţia comisionului de acordare şi nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă şi comision fără evidenţierea distincţiei dintre acestea, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj uşor inteligibil, această interpretare răspunzând şi aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.

Prin urmare, instanţa  a constatat ca fiind abuzivă clauza contractuală prevăzută la art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit nr. 26000000000025381 din 31.01.2008, încheiat între părţi.

Avându-se în vedere toate motivele reţinute mai sus, întrucât instanţa a constatat întrunirea cumulativă a tuturor condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, şi pe cale de consecinţă a declarat ca fiind abuzivă clauza mai sus analizată,  a constatat nulitatea absolută a acesteia.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt  necesare cunoştinţe de specialitate.

Pentru a decide astfel în privinţa nulităţii ce se aplică clauzelor abuzive, instanţa a avut în vedere  că inserarea în contract a unei astfel de clauze, pe lângă faptul că, într-adevăr, lezează şi interesul personal al reclamanţilor, este realizată cu încălcarea dispoziţiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a acestora, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, atrăgând aşadar nulitatea absolută.

În consecinţă, instanţa a obligat pârâta să restituie reclamantului, în integralitate, suma de bani încasate de aceasta cu titlu de comision de acordare, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (art. 1.3 lit. a), respectiv suma de 1882 CHF, cu dobânda legală aferentă sumei percepute cu titlu de comision de acordare, calculată de la data plăţii şi până la plata efectivă, având în vedere că dobânda legală este menită a acoperi prejudiciul cauzat de lipsa de folosinţă a sumelor achitate cu titlu de comision de acordare iar în mod evident acest prejudiciu s-a creat în patrimoniul reclamantului odată cu efectuarea plăţii sumei ce reprezintă comisionul de acordare, această plată apărând astfel ca fiind o plată percepută în temeiul unei clauze constatată ca fiind abuzivă şi, pe cale de consecinţă, nedatorată.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 5.1 din contractul de credit încheiat, conform căreia ”dobânda la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este, la data încheierii contractului, cea menţionată la art. 1.2. În cazul tipului de dobândă variabilă, aceasta se revizuieşte la fiecare 3 luni, în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţă şi marja băncii, prima modificare având loc la 6 luni de la data tragerii. Dobânda este stabilită în funcţie de indicele de referinţă la care se adaugă marja variabilă a băncii, care la data încheierii contractului este cea menţionată la art. 1.2. Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora la cea mai recentă modificare, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale. Noul procent de dobândă se aplică asupra soldului existent al creditului la data modificării acesteia” instanţa constată că aceasta are, de asemenea, un caracter abuziv, fără a se impune reluarea motivelor pentru care este incidentă legislaţia în materie de clauza abuzive, dat fiind că această chestiune a fost analizată în raport de cealaltă clauză discutată.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt  necesare cunoştinţe de specialitate.

Se impune însă constatarea că, prin necircumstanţierea în vreun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator.

Astfel, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda şi nu este raportată la un indicator precis, individualizat, folosindu-se exprimări de genul „conform deciziei băncii” sau ”banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale”. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi proporţională cu scopul urmărit, creându-se astfel un dezechilibru cert şi împovărător în detrimentul reclamanţilor, care nu numai că nu au posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar li se obturează din start şansa previzibilităţii asupra consecinţelor contractului în care sunt parte.

 Clauza analizată, prin drepturile discreţionare acordate părţii mai puternice, chiar şi prin informaţiile deţinute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influenţează cuantumul dobânzii, creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Prin urmare, instanţa a constatat  că şi clauza contractuală prevăzută în art. 5.1 din Contractul de credit nr. 26000000000025381 din 31.01.2008, încheiat între părţi este abuzivă, urmând a constata, de asemenea, nulitatea absolută a actului adiţional de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008, act adiţional încheiat la data de 17.09.2010, constatând încălcarea aceloraşi prevederi legale, conform analizei efectuate mai sus, cu privire la cele două clauze contractuale inserate în contractul de credit.

Reţinând culpa procesuală a pârâtei în declanşarea litigiului, instanţa, în temeiul art. 453 alin.1 Cod procedură civilă, a admis, cererea reclamantului şi a obligat pârâta la plata către acesta, a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1200 lei, dovedite a fi efectuate de aceştia în cauză, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinţei a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantul Paul Gheorghe Adrian.

În cuprinsul motivelor de apel se arată că hotărârea apelată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a legii în condiţiile în care în mod greşit prima instanţa a reţinut faptul ca prevederile art. 1.3 lit. a),  art. 5.1 din contractul de credit şi prevederile din actul adiţional din 17.09.2010, de aliniere la dispoziţiile OUG 50/2010, ar avea un caracter abuziv.

Se susţine că în situaţia de faţă, clauzele contractuale reclamante nu au un caracter abuziv în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 "O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

Prin textul de lege mai sus citat legiuitorul naţional a implimentat dispoziţiile Directivei 93/13/CEE. Astfel, art. 4 din Legea nr. 193/2000 este o copie fidela a dispoziţiilor art. 3 din Directiva, identificandu-se cu uşurinţa în acest text de lege condiţiile cumulative pe care o clauza trebuie să o îndeplineasca pentru a putea fi calificata în concret de către judecătorul naţional, pentru fiecare caz în parte, ca fiind abuzivă:

(i) Sa nu fi fost negociata (din culpa comerciantului/profesionistului);

(ii) Sa creeze, contrar cerinţelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ca o consecinţa a abuzului.

Suplimentar, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede ca "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plata, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil."

Totodată, art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE prevede ca „Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de alta parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil" .

Aşadar, o clauza contractuala este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) daca aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimata/redactata.

În acest context se arată ca doar prevederile Legii nr. 193/2000 (şi cele ale Directivei 93/13/CEE) stabilesc condiţiile în care o clauză are sau nu un caracter abuziv (şi nicidecum prevederi din alte acte normative precum cele invocate de reclamant şi reţinute de prima instanţa în susţinerea aşa-zisului caracter abuziv al clauzelor).

Prin urmare, pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauza ca fiind abuzivă, aceasta trebuie (i) să fie parte integranta dintr-un contract de adeziune şi sa nu fi fost negociata din culpa comerciantului/profesionistului, (ii) să fie excesivă (să creeeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile pârtilor) şi (iii) să nu se refere la obiectul sau preţul contractului.

Or, în prezenta cauza, clauzele contractuale cuprinse la art. 1.3 lit. a), art. 5.1 din Contractul de credit supus prezentului litigiu şi cele cuprinse în Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, încheiat la data de 17.09.2010, nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de alta parte, aceste caluze se refera la preţul/costul creditului acordat, respectiv la preţul serviciul de restructurare credit şi, în plus, sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Apelanta arată că în situaţia de faţă, contrar aprecierii făcute de prima instanţa, împrumutatul a avut ocazia efectiva de a discuta clauzele contractuale şi de a le modifica în urma negocierii.

Se menţionează ca în perioada pre-contractuala împrumutatul nu a avut doar o posibilitate teoretica ci una reala/efectiva de a modifica clauzele contractuale/de a determina conţinutul contractului, fiindcă daca aceasta nu ar fi fost reală atunci împrumutatul ar fi intampinat un refuz din partea băncii în a modifica vreo clauza. Or, împrumutatul nu a intampinat niciun un refuz din partea băncii în a modifica vreo clauza.

In acest context, se menţionează ca logica prevederilor Legii nr. 193/2000 este aceea de a sancţiona profesionistul (furnizorul de servicii financiare) doar în ipoteza în care i se imputa o culpa în obstructionarea consumatorului în influenţarea conţinutului clauzelor contractului şi nu şi în ipoteza în care modificarea clauzelor contractului, deşi era posibila, nu a intervenit din culpa consumatorului.

Or, din interogatoriul administrat reclamantului în faţa primei instanţe rezultă fără echivoc faptul că, în perioada pre-contractuala (anterior semnării contractului de credit), imprumutatul P G A nu a solicitat reprezentanţilor Piraeus Bank România S.A. modificarea clauzelor sau lămuriri suplimentare în legătura cu vreo clauza contractuala (A se vedea răspunsul reclamantului PG A la intrebarea nr. 11 din interogatoriul administrat acestuia).

Aşadar, faţă de propunerea de creditare făcută de Piraeus Bank România S.A., împrumutatul/reclamantul nu a prezentat o contraoferta din care să rezulte dorinţa acestuia de a amenda anumite dispoziţii contractuale. în aceste condiţii, nu se poate retine o culpa a Băncii fata de lipsa de iniţiativa a împrumutatului/reclamantului în modificarea clauzelor.

Se sublinează faptul ca prevederile art. 1.3 lit. a), art. 5.1 din Contractul de credit şi cele din Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, incheiat la data de 17.09.2010 (i) sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil); (ii) au fost însuşite de către consumatori prin semnarea Contractului de credit, devenind astfel lege intre părţile contractante potrivit art. 969 din C. Civ. 1864 şi (iii) au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta.

Astfel, potrivit prevederilor art. 1.2 şi art. 5.1 din Contractul de credit imprumutatul/reclamantul a cunoscut (i) faptul că dupa primele 6 luni, dobânda va fi variabila şi revizuibila la fiecare 3 luni în funcţie de noua valoare a indicelui de referinţa (LIBOR la 3 luni) şi de valoarea marjei băncii de la momentul revizuirii dobânzii, (ii) faptul ca marja băncii de 4,3 puncte procentuale pe an este variabila (deci poate creste sau scădea, în funcţie de condiţiile pieţei) şi (iii) potrivit art. 1.3 lit. a) din Contractul de credit cuantumul comisionului de acordare perceput de către Banca.

Se susţine că, Contractul de credit incheiat de părţi nu are un caracter aleatoriu pentru nici una dintre părţi, iar asumarea riscului doar de către banca a şanselor unui câştig sau pierderi contravine chiar esenţei unor astfel de contract de imprumut, care este un contract comutativ. Astfel, părţile (pe de o parte, Banca şi pe de alta parte, imprumutatul) au cunoscut obligaţiile lor de la data incheierii Contractului de credit, chiar daca obligaţia împrumutatului este una cu executare succesiva. Prin urmare, părţile şi-au asumat riscul pe care îl implica derularea Contractului de credit. Astfel incat, o eventuala situaţie financiar precara a reclamantului, intervenita ulterior contractării creditului bancar, nu poate constitui o justificare legala pentru neexecutarea de către acesta a obligaţiilor contractuale negociate, reglementate, consimţite şi asumate contractual prin incheierea Contractului de credit.

Apelanta susţine că împrumutatul a avut posibilitatea de a opta între mai multe tipuri de contracte de pe piaţa financiar-bancară, situaţie în care în cazul contractelor de credit bancar, consumatorul are nu numai posibilitatea de negociere directă, cât şi pe cea de opţiune, or în speţa, consumatorului/reclamantului i-au fost respectate de către banca dreptul privind negocierea directa şi cel de opţiune. Aşadar, (i) pe de o parte, consumatorul a negociat Contractul de credit (ii) iar pe de alta parte, a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii şi produse bancare oferite atât de către apelantă, cât şi de către alte instituţii bancare concurente. In urma analizei, acesta a optat pentru unul din produsele bancare oferite de către apelantă întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piaţa. Prin urmare, consumatorul cunoscând condiţiile băncii - care s-au dovedit a fi mai avantajoase fata de cele practicate de către alte instituţii bancare sau chiar de către apelantă pentru alte tipuri de produse si servicii bancare - a acceptat în cunoştinţa de cauza, ulterior negocierii, clauzele Contractului de credit.

Apelanta susţine că în situaţia de faţă, clauzele contractuale reclamate nu au creat  un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu atât mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contra prestaţii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe dobânda bancara şi comisionul de acordare credit. Se menţionează că apelanta şi-a asumat şi ulterior şi-a realizat obligaţiile de acordare a împrumutului în cuantum de 94.100 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantului.

În ceea ce priveşte riscul contractului în clauzele care reglementează calcularea dobânzii, aşa cum rezulta din cuprinsul acestora, acesta priveşte ambele părţi contractante, iar în condiţii de piaţa favorabile, există ipoteza reducerii dobânzii.

În ceea ce priveşte clauzele care reglementează comisionul de acordare, reclamantul invoca un dezechilibru economic (pecuniar) şi nu un dezechilibru in rem între drepturile şi obligaţiile părţilor (or, chiar şi dintr-o analiza economica, dezechilibrul nu este unul semnificativ).

Se susţine că potrivit prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sancţionează orice dezechilibru între drepturile şi obligaţiile pârtilor ci doar pe cel semnificativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut ca „directiva (Directiva nr.93/13/CEE - n.ns.) nu oferă posibilitatea consumatorilor de a obţine anularea în instanţa a tuturor contractelor dezavantajoase din punct de vedere financiar pentru aceştia, ci doar a acelor prevederi contractuale care creează în mod real şi contrar bunei-credinte un dezechilibru semnificativ (intre drepturile si obligaţiile pârtilor) în defavoarea consumatorilor" .

Se arată că Banca a acţionat cu bună-credinţă, în aceasta situaţie, majorările de dobânda se datorează modificării condiţiilor pieţei, a costurilor de finanţare, precum şi a costurilor cu rezervele minime obligatorii. Majoritatea băncilor au fost obligate să acţioneze în acest sens, deci nu se poate vorbi de rea-credinta în cazul apelantei.

Modificarea dobânzii a fost generata în mod direct de creşterea costurilor de finanţare ale băncii, care depind în mare măsura de riscul de tara. Indicatorul cel mai relevant pentru riscul asociat finanţărilor pe care o banca din România le poate obţine este Credit Default Swap „CDS". Or, indicatorul CDS a avut o creştere spectaculoasa începând cu luna septembrie a anului 2008. Mai mult, costul finanţării interne a băncilor pe baza depozitelor atrase de la populaţie a crescut semnificativ. Drept urmare, pe măsura ce dobânzile percepute pentru creditele acordate au continuat să scadă, costurile de finanţare ale băncii au continuat să crească, modificând în mod esenţial marjele băncii. In acest context, apelanta a fost nevoită, datorita situaţiei pieţei, să majoreze rata dobânzii.

Se susţine că între momentul contractării creditului de către reclamant (31.01.2008) si momentul modificării dobânzii (21.05.2009), valoarea CDS-ului s-a dublat (a se vedea graficele generate de Bloomberg Finance L.P.).

Astfel, contrar alegaţiilor imprumutatului, modificarea dobânzii a fost determinata de un element obiectiv - fluctuatile CDS-lui - şi nu potrivit unui element subiectiv al băncii.

Esenţial de reţinut este faptul ca la baza modificării dobânzii a stat o motivaţie întemeiata, în acord cu raţiunea prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care a determinat banca să modifice dobânda variabila a creditului.

Nu în ultimul rand, se menţionează faptul ca, potrivit prevederilor art. 5.4. alin. final din Contractul de credit [care sunt în acord cu logica şi spiritul prevederilor alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000], atunci cand banca a fost nevoită să majoreze dobânda, împrumutatul a avut opţiunea/posibilitatea legala ca în termen de 30 de zile să declare Băncii ca nu accepta noile rate ale dobazii. Or, acest fapt nu s-a întamplat. Reclamantul nu a denunţat majorarea de marja (potrivit prevederilor art. 5.4. alin. final din Contractul de credit) ci a ales, în cunoştinţa de cauza, continuarea relaţiilor contractuale cu banca.

În acest context, se arată faptul ca din alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 se desprinde teza potrivit căreia nu este clauza abuzivă cea prin care „un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de către consumator ori datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca exista o motivaţie întemeiata, în condiţiile in care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte parţi contractante şi acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul."

 Or, banca a comunicat în scris reclamantului intenţia sa justificata de a modifica marja băncii şi posibilitatea/libertatea împrumutatului de a rezilia contractul în termen de 30 de zile, în acord cu prevederile art. 5.4 alin. final din Contractul de credit şi cu cele ale alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000. Fapt atestat de Notificarea nr. 9691/17.04.2009 expediata de către banca reclamantului în luna aprilie 2009, prin care banca a înştiinţat împrumutatul cu privire la faptul ca banca are intenţia justificata de a majora, începând cu data de 21.05.2009, marja băncii cu doua puncte procentuale.

Se concluzionează că apelanta nu a modificat discreţionar marja băncii, ci forţat de conjunctura economico-financiara din domeniul bancar şi în acord cu prevederile art. 1.2, art. 5.1 si art. 5.4 din Contractul de credit (dovada sta faptul ca banca nu a majorat rata dobânzii de n ori ci doar o singura data în decursul celor 8 ani de derulare a Contractului de credit, respectiv, doar când indicatorii economici la care se raportează marja băncii au impus-o).

Apelanta arată că dobânda bancara împreuna cu comisionul de acordare credit reprezintă preţul contractului de credit. Clauzele contractuale cuprinse în art. 1.3 lit. a şi art. 5.1 din contractul de credit. Exprimate într-un mod clar şi într-un limbaj uşor inteligibil, se refera la preţul datorat de către împrumutat pentru împrumutul contractat de la banca, iar comisionul de acordare credit, alături de dobânda bancara reprezintă elemente componente ale preţului suportat de către imprumutat pentru creditul bancar contractat. Se concluzionează că clauzele referitoare la dobânda bancara şi la comisionul de acordare credit reprezintă elemente care formează costul creditului şi, potrivit Directivei 93/13/CEE nu pot face obiectul evaluării lor din perspectiva caracterului abuziv.

Se susţine că în situaţia de faţă, comision de acordare credit a fost perceput de banca pentru  amortizarea costurilor pe care banca le-a suportat prin acordarea creditului (inclusiv cheltuieli pentru  salarizarea  personalului  implicat in activitatea  de creditare,  pentru  asigurarea sistemului informatic, a materialelor de birotica si servicii interne, pregătirea dosarului de imprumut etc) cheltuieli inerente pentru buna desfăşurare a activităţii băncii.

Simpla împrejurare ca suma perceputa uno ictu cu titlu de comision de acordare ar reprezintă un cost prea mare pentru reclamant nu poate constitui un argument pentru a fi admisa cererea acestuia, cu atât mai mult cu cât cuantumul acestui comision a fost cunoscut şi asumat de imprumutat încă de la momentul contractării creditului.

Se arată faptul ca la data incheierii Contractului de credit (ianuarie 2008) nu exista nici o interdicţie legala (nici in legislaţia naţionala şi nici în cea comunitara) ca banca să nu fi putut percepe comisionul de acordare credit.

În susţinerea argumenteor sale, apelanta a invocat practică judiciară pronunţată în materie.

Apelanta a arătat că hotărârea primei instanţe este netemeinică cu privire la prevederile art. 5.1 din contractul de credit susţinând că în principal cererea este inadmisibilă, iar secundar rămasă fără obiect şi lipsită de interes actual, iar terţiar, este neîntemeiată.

În acest sens se arată că în primul rând dobânda bancara reprezintă preţul Contractului de credit motiv pentru care, formula de calcul a dobânzii nu poate fi supusă cenzurii judecătorului (considerentele cu privire la acest aspect au fost detaliate supra la cap. 1.1.6). Pentru aceste considerente acest petit este inadmisibil.

În al doilea rând, cererea reclamantului este rămasa fără obiect şi lipsita de un interes actual, contrar art. 32 alin. (1) lit. d) si art. 33 NCPC, întrucât ulterior intrării în vigoare a prevederilor OUG nr. 50/2010, prin Actul Adiţional din data de 17.09.2010, de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, pe de o parte, marja băncii a fost "inghetata" la un cuantum fix, iar pe de alta parte, a fost înlaturat dreptul băncii de a putea modifica unilateral marja băncii.

Se susţine că, legiuitorul a statuat, iniţial, prin art. 37 din OUG nr. 50/2010 ca dobânda va fi raportata la fluctuaţiile indicilor de referinţa EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţa a BNR, in funcţie de valuta creditului, la care creditorul poate adaugă o anumita marja fixa, iar ulterior, prin forma art. 37 din OUG nr. 50/2010 modificata prin Legea nr. 288/2010, ca creditorul are obligaţia să adauge o anumita marja (cea existenta la momentul intrării in vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010) la indicele de referinţa EURIBOR/ROBOR/LIBOR sau la rata dobânzii de referinţa a Băncii Naţionale a României.

Or, prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, încheiat la data de 17.09.2010, banca s-a conformat dispoziţiilor OUG nr. 50/2010.

Astfel, obligaţia instituita de art. 37 din OUG nr. 50/2010 pentru contractele cu dobânda variabila, a fost respectata de către banca prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010.

In concret, prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010 încheiat la data de 17.09.2010, banca s-a conformat dispoziţiilor legii (OUG nr. 50/2010), inlaturand prevederile (din art. 1.2, art. 5.1 si art. 5.4 din Contractul de credit) care până la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010 au reglementat variaţia unilaterala a marjei băncii.

Astfel, marja băncii existenta la momenul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 (21.06.2010) a fost instituita ca fiind fixa prin Actul Adiţional din data de 17.09.2010, de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010. In fapt, banca nu a făcut altceva decât să se conformeze dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, în sensul de a stabi ca fiind fixa marja băncii (care era variabila până la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010). Aşadar, prin Actul Adiţional de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, marja băncii a fost "inghetata" la un cuantum fix. Astfel, Piraeus Bank România S.A. a pus în practica voinţa legiuitorului de a-i proteja pe consumatori, de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, de posibilitatea băncii de a putea modifica unilateral marja băncii.

Apelanta arată că în corpul OUG nr 50/2010 nu exista o prevedere expresa referitoare la obligaţia Băncii de a trimite scrisori recomandate consumatorilor referitor la semnarea acestor acte adiţionale. Banca are doar obligaţia de diligenţă, privind informarea consumatorilor şi nu obligaţia de rezultat, în sensul de a garanta primirea de către consumator a notificării de a se prezenta la Banca, în vederea semnării actului adiţional de aliniere. Se susţine ca unul dintre principiile fundamentale de drept este acela ca nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, iar, conform art. 95 alin. 5 din OUG nr 50/2010, nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale de aliniere, care conţin dispoziţiile din acest act normativ, este considerata acceptare tacita de către consumator.

Or, în speţa, Banca a procedat la transmiterea notificării respective către împrumutatul P G A prin următoarele canale:

a) Afişarea notificării in unitatea teritoriala a Băncii la care a fost incheiat Contractul de credit, la loc vizibil, pe baza de proces-verbal emis de Corpul Executorilor Bancari, din cadrul Băncii.

b) Postarea notificării pe website-ul Băncii (www.piraeusbank.ro), în data de 19.08.2010. Se menţionează ca o astfel de postare îndeplineşte caracteristicile suportului durabil, aceasta notificare urmând a fi arhivată pe website-ul Băncii o perioada de timp adecvata scopului acestor informaţii. Pentru similaritate de raţiune, se menţionează ca: (i) website-ul este considerat suport durabil, conform pct 24 din Preambulul' Directivei 2007/64/EC, transpusă în dreptul intern prin OUG nr 113/2009 privind serviciile de plaţi: (ii) defintiile noţiunii de suport durabil, conţinute de OUG nr 50/2010 si de OUG nr 113/2009 sunt similare pe fond.

c) Circularea textului sumarizat al notificării pe chitanţele emise de ATM-urile Băncii, pe aplicaţia de Internet Banking, la telefon, în cadrul aplicaţiei TELEBANK (suport hârtie si suport durabil). Se menţionează ca, pentru serviciile/operaţiunile Băncii, astfel de modalităţi de informare sunt menţionate şi în Condiţiile Generale de Afaceri ale Băncii, disponibile pe www.piraeusbank.ro şi în unităţile teritoriale ale Băncii.

Apelanta susţine că, în situaţia de faţă cererea reclamantului privind constatarea caracterului pretins abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1, care până la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 au reglementat variaţia unilaterala a marjei băncii, este rămasă fără obiect şi lipsita de un interes actual [contrar art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 NCPC].

Se susţine că prevederile art. I din Actul Adiţional din data de 17.09.2010, de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, nu au un caracter abuziv întrucât, asa cum s-a menţionat, acestea au transpus dispoziţiile art.37 din OUG nr. 50/2010, repectiv, prin aceste prevederi, pe de o parte, marja băncii a fost "inghetata" la un cuantum fix, iar pe de alta parte, au fost înlăturate prevederile din clauzele art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din Contractul de credit, care până la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 au reglementat variaţia unilaterala a marjei băncii.

Se arată că prin Actul Adiţional din data de 17.09.2010 banca nu a majorat dobânda bancara ci doar a transpus dispoziţiile art. 37 din OUG nr. 50/2010.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor invocate, a înscrisurilor de la dosar şi a prevederilor legale incidente în materie, tribunalul reţine următoarele:

Între pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, şi reclamant, în calitate de împrumutat, s-a încheiat Contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantului un credit în valoare de 94.100 CHF pentru o perioadă de 30 de ani, respectiv 360 de luni.

La art.5 alin.19, teza finală din contract se prevede posibilitatea băncii de a modifica dobânda, în orice moment, conform deciziei sale, iar la art.1.3 lit.a din contract a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutatul datorează băncii un comision de acordare de 1882 CHF, care se achită la data tragerii creditului, fiind reţinut din limita creditului acordat.

În cauza Salvat Editores SA v Jose M Sanchez Alcon Prades C - 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract* arătând totodată, că această putere, se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unei părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public, ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu - şi producă efectele.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care potrivit dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator să nu-şi producă efectele recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule chiar din oficiu.

În conformitate cu Preambulul Directivei 93/13/CEE, la aprecierea bunei-credinţe. trebuie acordată o atenţie deosebită forţei poziţiilor de negociere ale părţilor, faptului de a şti dacă consumatorul a fost încurajat să-şi dea acordul pentru clauza în cauză şi dacă bunurile sau serviciile au fost vândute sau furnizate la cererea expresă a consumatorului, având în vedere şi faptul că, în ce priveşte condiţia de bună credinţă, aceasta poate fi îndeplinită de vânzător sau furnizor atunci când acesta acţionează în mod corect şi echitabil faţă de cealaltă parte de ale cărei interese legitime trebuie să ţină seama. Totodată, contractele ar trebui redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele şi, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.

Potrivit art. 3 din Directivă pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, o clauză contractuală care nu s-a negociat individual trebuie să provoace un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

Potrivit art. 4 aliniatul 1 din Legea nr. 193/2000 „o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”.

In aliniatul 2 al aceluiaşi articol se arată că „o clauză contractuală este considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv”, iar în aliniatul 3 al aceluiaşi articol se stipulează „faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant.  Dacă  un  comerciant pretinde  că  o  clauză  standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens”.

În ambele reglementări - Directiva Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 şi Legea nr. 193/2000 - se pot distinge aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale un caracter abuziv, şi anume: să nu fi fost negociată şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

Art. 6 aliniatul 4 din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 aliniatul 2 din Directiva 93/13 şi are următorul conţinut: „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil”.

Este de observat faptul că nici legea internă şi nici Directiva 93/13 nu exclud din start, ab initio de la controlul caracterului abuziv, clauzele referitoare la obiectul contractului, fiind reglementată cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care acestea nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

In cauza dedusă judecăţii suntem în prezenţa unui contract de credit ale cărei clauze sunt standardizate, situaţie dificilă pentru un consumator deoarece acesta nu are posibilitatea să influenţeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.

Critica cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, prin existenţa clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda, în orice moment,  conform deciziei sale, nu poate fi reţinută, deoarece această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

Posibilitatea creditorului de a modifica unilateral nivelul dobânzii în cazul apariţiei unei schimbări majore pe piaţa monetară este de natură a crea un dezechilibru major între părţile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici un element de referinţă care să permită cuantificarea acestor schimbări şi care astfel să permită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară şi proporţională cu scopul urmărit de creditor.

Practic, opţiunea reclamantei de a contracta în aceste condiţii nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilităţii de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Referitor la comisionul de acordare prevăzut de art.1.3 lit.a din contract reţinem că această clauză este una neechivocă, inteligibilă, comisionul fiind în sumă de 1882 CHF şi se achită la data tragerii creditului fiind reţinut din limitele creditului acordat.

Astfel, pentru comisionul de acordare credit se prestează servicii din partea băncii, fiind vorba de acele activităţi necesare întocmirii documentaţiei de credit şi rulării tuturor operaţiunilor necesare pentru punerea la dispoziţie a creditului.

Atâta timp cât comisionul de acordare credit a fost în mod clar stabilit prin contract, prin indicarea unei sume forfetare în cuantum de 1882 CHF, reclamanţii au avut pe deplin cunoştinţa de consecinţele economice pe care acest comision le produce asupra patrimoniului lor, consecinţe pe care le-au acceptat în mod conştient şi responsabil.

Însăşi denumirea comisionului releva, fără echivoc, raţiunea perceperii lui, şi anume activitatea de punere la dispoziţie a creditului. Aceasta activitate are un caracter complex, vizând diferite costuri şi resurse implicate de banca, astfel încât perceperea unei sume cu acest titlu este justificată.

Din dispozitivul sentinţei apelate, reiese că prima instanţă a constatat nulitatea absolută a actului adiţional  de aliniere la prevederile OUG 50/2010 la contractul de credit nr. 26000000000025381/31.01.2008, act adiţional încheiat la data de 17.09.2010, iar din cuprinsul cererii de modificare a acţiunii aflată la fila 114 din dosarul instanţei de fond, respectiv din Încheierea din 08.12.2015 reiese că în privinţa actului adiţional, reclamantul a solicitat constatarea caracterului abuziv doar a clauzei inserate la pct.I.1 din actul adiţional referitoare la rata dobânzii.

Astfel la art.I.1 din actul adiţional se prevede că rata dobânzii la creditul acordat este stabilită ca un procent anual şi este stabilită în funcţie de indicele de referinţă, respectiv LIBOR CHF la 3 luni, la care se adaugă marja fixă a Băncii, pe toată durata derulării Contractului de credit, marja valabilă la data intrării în vigoare a OUG nr.50/2010, respectiv la data de 21.06.2010, în situaţia de faţă, reclamantul nefiind de acord cu formularea „marjă valabilă la data intrării în vigoare a OUG NR.50/2010, respectiv data de 21.06.2010, susţinându-se că aceasta se impune a fi desfiinţată ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei în temeiul cărora a fost stabilită marja băncii valabilă la 21.06.2010, aceea de 6,3 puncte procentuale pe an.

În ceea ce priveşte clauza inserată la art.1.2 din contract potrivit căreia dobânda este una variabilă, fiind calculată în funcţie de indicele de referinţă şi de marja băncii, prima instanţă nu s-a pronunţat în acest sens, persoana interesată, respectiv reclamantul neformulând nicio cerere de completare a sentinţei în sensul dispoziţiilor art.444 Cod procedură civilă, neexercitând nici cale de atac.

În ceea ce priveşte prevederile art. I din Actul Adiţional din data de 17.09.2010, de implementare a dispoziţiilor OUG nr. 50/2010, acestea nu pot avea un caracter abuziv întrucât, asa cum s-a menţionat, acestea au transpus dispoziţiile art.37 din OUG nr. 50/2010, respectiv, prin aceste prevederi, pe de o parte, marja băncii a fost "inghetata" la un cuantum fix, iar pe de alta parte, au fost înlăturate prevederile din clauzele art. 1.2, art. 5.1 şi art. 5.4 din Contractul de credit, care până la data intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 au reglementat variaţia unilaterala a marjei băncii.

În ceea ce priveşte dispoziţia de restituire a sumelor percepute cu titlu de comision de acordare credit în cuantum de 1882CHF, respectiv a sumei percepută suplimentar, conform graficului de rambursare, ca urmare a producerii efectelor actului adiţional încheiat la data de 17.09.2010, sumă plătită de către reclamant şi percepută de către bancă, de la data producerii efectelor actului adiţional şi până în prezent,  aceasta va fi înlăturată în condiţiile în care aşa cum am arătat anterior, comisionul de acordare, respectiv clauza inserată la art.I.1 din actul adiţional nu au caracter abuziv, situaţie în care nu se justifică repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În ceea ce priveşte cererea formulată la fond de reclamant privind restituirea celor două puncte procentuale încasate prin perceperea unei dobânzi majorate, începând cu data de 21.05.2009 şi până la data înlăturării acestei majorări, cu dobânda legală de la data perceperii, 21.05.2009, şi până la restituirea efectivă, reţinem că nu a fost analizată de instanţa fondului , nu s-a formulat o cerere de completare a sentinţei sub acest aspect, iar pe de altă parte clauzele referitoare la dobândă inclusiv art.1.2 referitoare la dobânda variabilă, nu au fost anulate, ci numai partea referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral dobânda.

Pentru considerentele sus menţionate, în baza art.480 alin.2 Cod procedură civilă apelul va fi admis, sentinţa va fi schimbată, în sensul admiterii acţiunii în parte, potrivit dispozitivului.

În baza art.453 alin.2 Cod procedură civilă, ca o consecinţă a admiterii în parte a acţiunii, pârâta va fi obligată să plătească reclamantului suma de 800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond, reprezentând onorariu de avocat.

Domenii speta

Spete similare