Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Restituirea în natură a unui teren amenajat ca parcare publică. Inexistenţa autorizării, a înscrierii în cartea funciară şi nemenţionarea acestui teren în inventarul domeniului public

Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Restituirea în natură a unui teren amenajat ca parcare publică. Inexistenţa autorizării, a înscrierii în cartea funciară şi nemenţionarea acestui teren în inventarul domeniului public

-Legea nr. 10/2001, art. 10 alin. (2)

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu pot fi restituite în natură, ci se acordă măsuri reparatorii în echivalent, pentru suprafeţele de teren afectate, printre altele, de lucrări de amenajări de utilitate publică, prin lucrări de amenajare de utilitate publică înţelegându-se acele amenajări destinate a servi nevoilor comunităţii. Această definiţie a lucrărilor de amenajare de utilitate publică este confirmată expres prin art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007. Dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 fac referire la condiţia edificării cu autorizaţiile legale a construcţiilor existente pe teren edificate ulterior anului 1990. Însă, se observă din lecturarea celor două texte că această condiţie a autorizării este impusă doar cu privire la construcţiile noi edificate, iar nu şi cu privire la lucrările de amenajare de utilitate publică, cele două situaţii fiind distincte. în ce priveşte neevidenţierea acestui parcaj în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale şi neînscrierea în cartea funciară, rămâne nerelevantă, întrucât excluderea de la restituirea în natură este atrasă în mod automat de destinaţia de utilitate publica a terenului, iar aceasta utilitate publică este dată de însăşi destinaţia de parcare care deserveşte o comunitate locală dintr-o zonă urbană. Nemenţionarea unui bun în inventarul domeniului public sau în cartea funciară (încă nedefinitivate la momentul actual) nu poate semnifică în orice împrejurare şi necircumstanţiat nici lipsa dreptului de proprietate al unităţii administrative teritoriale şi nici neapartenenţa bunului la domeniul public datorită utilităţii sale publice. În contextul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nici nu se face referire, de altfel, la domeniului public, ci la ”amenajări de utilitate publică”, aşadar caracterul amenajării de a fi de utilitate publica este elementul esenţial care atrage o măsură sau alta.

(Secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 106 R din data de 27 februarie 2018)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 08.04.2011 sub nr., reclamanții N.N., N.F. şi P.A. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București reprezentat prin Primarul General, formulând contestație împotriva dispozițiilor nr. (..) ambele emise de pârât, solicitând obligarea acestuia să emită o dispoziţie prin care să le restituie în natură parte din imobilul teren situat în (..) sector 2 /conform expertizei) și să acorde măsurile reparatorii prin echivalent pentru imobilul în suprafaţă de 864,61 m.p. situat în (…).

Totodată, au solicitat obligarea pârâtului să emită o dispoziţie prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcţie în prezent demolată în suprafaţă de 436 m.p. situată în (..).

Prin cererea precizatoare formulată la data de 11.04.2012 (fila 21 vol. I), reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la restituirea în natură a unei părți din imobilul situat în (..), în suprafață de 300 m.p. precum și obligarea pârâtei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 766 m.p. din același imobil, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul – construcție în suprafață de 436 m.p., în prezent demolat situat la aceeași adresă și să se constate preluarea abuzivă de către stat în baza decretului nr.224/1951 a unei cote părți din imobilul situat în (..) respectiv construcție în suprafață de 262 m.p. și teren în suprafață de 804 m.p.

În cauză, Tribunalul a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, expertiză topografică și proba testimonială în cadrul căreia a fost audiat martorul M:M. (fila 206 Vol. II).

Prin sentinţa civilă nr. 472/06.04.2017 pronunţată de Tribunalul Bucuresti, Sectia a V-a civilă a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul N.N. decedat pe parcursul judecății și continuată de N.D.M., de reclamanta N.F. şi reclamantul P.A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, au fost anulate în parte dispoziţiile nr. 13189/01.11.2010 şi nr. 13436/10.01.2011, emise de Primarul General al Municipiului Bucureşti, în sensul că: dispune restituirea în natură a suprafeţei de 123 mp, identificată ca făcând parte din fostul imobil situat în Bucureşti, astfel cum această suprafaţă de teren a fost individualizată prin anexa 1.35 a raportului de expertiză întocmit de expert G.M. şi menţine măsurile referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru diferenţa de 9 mp teren (132mp-123mp) şi 174 mp construcţie demolată. Respinge acţiunea în ceea ce priveşte cererea de restituire ce vizează  restul imobilului situat în Bucureşti, preluat conform Deciziei nr. 638/1952, ca neîntemeiată. Admite în parte cererea de majorare a onorariului formulată de expert G.M. şi obligă reclamanţii la plata către acesta a sumei de 1000 lei diferenţă onorariu de expert majorat.

Pentru a pronunţa aceasta hotărâre, tribunalul constată următoarele:

Prin Dispoziția nr. (..) emisă de Primarul General al Municipiului București (fila 59 vol. I) în soluționarea notificărilor nr. (..) formulate de reclamanții din prezenta cauză, a fost propusă acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în favoarea notificatorilor, măsuri reparatorii constând în diferența dintre suma încasată și valoarea de piață, pentru terenul în suprafață de 132 m.p. și construcția demolată în suprafață construită desfășurată de 174 m.p,. din imobilul situat în București, (...), sector 2.

Totodată, au fost respinse notificările în ceea ce privește acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru partea din imobilul situat în București, (...), sector 2, preluată conform Decretului n. 224/1951, reținându-se, în esență că nu a fost făcută dovada preluării abuzive.

Ulterior, prin Dispoziția nr. (..) emisă de Primarul General al Municipiului București (fila 58 vol. I), a fost modificat alin. (1) al Dispoziției nr. 13189/01.11.2010, în sensul rectificării unei erori materiale – omisiune, cu privire la notificările formulate de notificatorii reclamanți, dispozițiile relative la soluționarea acestora rămânând neschimbate.

Prin contestația formulată, reclamanții au susținut, în esență două critici: cu privire la caracterul preluării unei părți din imobil în temeiul Decretului nr. 224/195 cât și cu privire la modalitatea de restituire în privința restului de imobil trecut în proprietatea statului conform Decretului Consiliului de Stat, nr. 408/12.07.1973.

Analizând critica reclamanților vizând modalitatea de preluare în proprietatea statului a unei părți din imobilul notificat, situat în București, (...), sector 2, Tribunalul are în vedere următoarele :

Astfel cum rezultă din cuprinsul certificatului de calitate de moștenitor nr. 6/13.06.2002 emis de BNP Mariana Dumitru (fila 123 vol. I), notificatorii, în calitate de nepoți de frați predecedați, sunt moștenitorii lui N.A., decedat la data de 15.06.1986.

La rândul său, N.A., cunoscut și ca N.A.P., N.A., N. A. și N.A. (fila 126 declarație de notorietate autentificată sub nr. 1823/12.09.2002 de BNP Florea Maria), dobândise prin actul de vânzare – cumpărare autentificat de fostul Tribunal Ilfov –Secția Notariat sub nr. 3837/11 februarie 1933 (filele 106-107 vol. I), dreptul de proprietate asupra unei porțiuni din imobilul situat în (..), fără ca în cuprinsul actului să fie făcută vreo mențiune relativă la compunerea acestuia ori a suprafeței totale, fiind indicate numai vecinătățile și dimensiunile pe laturi.

Potrivit informațiilor transmise de SC Foișor SA (fila 110 – adresa nr. ..), reiese că imobilul situat în (...), a fot preluat parțial prin Decretul nr. 224/1951 conform Deciziei nr.638/1952 de la N.A., restul imobilului fiind expropriat în baza Decretului nr.408/12.07.1973, anexa 25 respectiv teren în suprafață de 132 m.p. și construcție de 174 m.p. .

Rezultă, așadar, că trecerea în proprietatea statului a imobilului situat la adresa mai sus menționată s-a realizat în două etape și pe temeiuri diferite. Astfel, în ceea ce privește preluarea părții de imobil alcătuită din teren în suprafață de 132 m.p. și construcție de 174 m.p., conform Decretului Consiliului de Stat nr. 408/12.07.1973, Tribunalul observă că aceasta se circumscrie ipotezei reglementate de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr.10/2001 rep., aspect care de altfel nu a fost contestat de pârât.

Referitor la preluarea prin decretul nr. 224/1951 conform Deciziei nr. 638/1952 de la N.A., a unei părți din imobilului situat în (...) și anume construcție în suprafață de 262 m.p. compusă din prăvălie, 4 camere, un garaj de zid și teren în suprafață de 804 m.p. și despre care reclamanții au afirmat că este una abuzivă, Tribunalul constată că prin decizia nr.638/9.05.1952 (fila 115 vol. I), emisă de Sfatul Popular al Capitalei R.P.RR –Secțiunea Gospodăriei Comunale, imobilul amintit a fost preluat de la debitorul N.A., pentru realizarea creanțelor statului, în temeiul Decretului nr. 224/1951 și trecut în administrarea Întreprinderii Locuințe și Localuri București.

Din mențiunile acestei decizii se observă că o parte din imobil a fost exceptată de la preluare, respectiv, o construcție compusă din 1 cameră, 1 sală și o bucătărie precum și teren în suprafață de 126 m.p., ocupate de proprietar.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, sunt considerate a fi preluate abuziv și imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de acesta, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

În aplicarea acestei prevederi legale, prin normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, art.2.3 s-a prevăzut că formularea "neplata impozitelor ca urmare a unor măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate" vizează: arestarea persoanei pentru motive politice, deportarea acesteia pe motive politice, internare forţată în unităţi sanitare, fuga din ţară pentru evitarea unei pedepse ca urmare a opoziţiei faţă de regimul comunist, incidenţa unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Având în vedere că trecerea bunului imobil ce face obiect al notificării, în proprietatea statului s-a realizat în temeiul Decretului nr. 224/1951 privitor la urmărirea imobiliară pentru realizarea creanțelor Statului, analiza caracterului acestei preluări se va realiza din perspectiva incidenței art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 cu referire la situația de fapt existentă în cauză.

Sub acest aspect, Tribunalul consideră că se impune precizarea în sensul că în lumina textului evocat modalitatea de preluare trebuie examinată în concret, neputându-se considera de plano ca fiind abuzivă orice preluare a imobilului în temeiul Decretului nr. 224/1951.

Astfel, Tribunalul apreciază că singura ipoteză ce poate fi supusă verificării, este aceea cuprinsă în teza finală a art. 2.3 din normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv, a incidenței unor alte măsuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

Așa fiind, Tribunalul reține că imobilul situat în (...) compus din construcție în suprafață de 262 m.p. alcătuită din prăvălie, 4 camere, un garaj de zid și teren în suprafață de 804 m.p. a fost trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 224/1951, de la fostul proprietar, N.A., pentru realizarea creanțelor statului, prin Decizia nr. 638/9.05.1952, imobilul fiind trecut în administrarea Întreprinderii Locuințe și Localuri București.

Totodată, o parte din imobil a fost exceptată de la preluare, respectiv, o construcție compusă din 1 cameră, 1 sală și o bucătărie precum și teren în suprafață de 126 m.p., ocupate de proprietar.

Cu privire la acest motiv al contestației formulate de reclamanți, tribunalul, observă că prin cererea de chemare în judecată, aceștia nu au motivat critica vizând caracterul abuziv al preluării, abia prin cererea precizatoare depusă la data de 11.04.2012, au dezvoltat această critică, deși motivele le erau cunoscute încă de la formularea acțiunii.

Astfel, deși, nu poate fi reținută o tardivitate, nu poate fi omis faptul că nu este suficientă indicarea generică a unei critici fără ca în concret să fie arătate motivele care o susțin, reclamanții încercând să suplinească lipsa motivării, prin depunerea, după împlinirea termenului în care potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, erau ținuți să arate toate criticile cu privire la dispoziția contestată, a unei cereri intitulate ”precizatoare”sub acest aspect.

Așadar, reclamanții au susținut, în esență că imobilul în discuție era exceptat de la preluare, în conformitate cu prevederile art. 4 din Decretul nr. 224/1951, potrivit cu care nu se puteau sechestra și scoate în vânzare casa de locuit cu anexele sale, în total sau în parte, locuită efectiv de debitor cu familia sa.

Reclamanții au înțeles să probeze această împrejurare prin depoziția martorei M.M. (fila 206 vol. II).

Tribunalul va înlătura din probatoriu această declarație, având în vedere că martora nu a perceput personal aspectele relatate. Aceasta a afirmat că are cunoștință despre evacuarea familiei reclamanților petrecută în anul 1952, din relatările părinților săi. De asemenea, aceasta face referire la părinții reclamanților, cu toate că aceștia nu au susținut că imobilul ar fi aparținut părinților, ci unchiului lor și nici nu au pretins că familiile lor ar fi locuit împreună cu aceștia în imobilul în discuție.

Faptul învederat de martoră în sensul că locuia în zonă și frecventa școala aflată vis a vis de imobilul reclamanților, și pe cale de consecință ar fi observat că familia N. nu mai locuia în imobil din anul 1952, nu este apt prin el însuși să dovedească teza propusă de reclamanți, respectiv, aceea a preluării abuzive.

Pe de altă parte, aspectele prezentate de martoră nu fac credibilă depoziția sa, având în vedere și vârsta acesteia la epoca despre care a relatat (aproximativ 12 ani), precum și confuzia sa cu privire la membrii familiei N., acesta făcând referire exclusiv la părinții reclamanților.

Contrar celor susținute de reclamanți, Tribunalul observă că în anul 1952, nu s-a realizat preluarea în totalitate a imobilului din (...), în cuprinsul Deciziei nr. 638/9.05.1952, arătându-se expres că a fost exceptat de la preluare imobilul compus dintr-o construcție alcătuită dintr-o cameră, o sală și o bucătărie precum și teren în suprafață de 126 m.p., ocupate de proprietar, avându-se în vedere așadar, excepția prevăzută de art. 4 din Decretul nr. 224/195, respectiv partea din casa de locuit cu anexele sale, locuită efectiv de debitor cu familia sa, în cauză nefiind probată o situație de fapt contrară, în sensul că autorul reclamanților locuia efectiv întregul imobil, mai cu seamă că o parte din acesta  avea destinația de prăvălie.

Tribunalul apreciază că nu pot fi primite nici susținerile reclamanților cu privire la nerespectarea cerințelor procedurale prevăzute de art. 16-18 din Decretul nr. 224/1951, atât timp cât a fost emisă Decizia nr. 638/9.05.1952 pentru finalizarea procedurii prevăzute de actul normativ în discuție, în cuprinsul acesteia făcându-se referire la dosarul privitor la imobilul din (...) și la procesul verbal din 8 aprilie 1952 de predare către Sfatul Popular, încheiat în temeiul art. 18 din decret.

Prin urmare, în aceste circumstanțe nu se poate prezuma că procedura reglementată de Decretul nr. 224/1951 ce a constituit temeiul preluării imobilului de la autorul reclamanților, nu ar fi fost respectată.

Așa fiind, Tribunalul apreciază că în cauză nu s-a dovedit că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat abuziv, ipoteza art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001, nefiind realizată, astfel că va respinge acțiunea în ceea ce priveşte cererea de restituire ce vizează restul imobilului situat în Bucureşti, preluat conform Deciziei nr. 638/1952, ca neîntemeiată, în această privință, dispozițiile contestate fiind corect emise.

Analizând cea de a doua critică formulată de reclamanți și care se referă la modalitatea de restituire a imobilului situat în (..) alcătuit din teren în suprafață de 132 m.p. și construcție de 174 m.p. trecut abuziv în proprietatea statului conform Decretului Consiliului de Stat, nr.408/12.07.1973, Tribunalul apreciază contestația ca fondată, aceasta fiind și limita în care va fi admisă.

Astfel, are în vedere că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 (aplicabil în cauză), imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist se restituie în natură.

Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expertul G.M., și avizat de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliar, raport de expertiză care a identificat fostul amplasament al imobilului anterior menționat, rezultă că o suprafață de 123 m.p. individualizată în cuprinsul anexei 1.35 (fila 165 vol. V), este liberă și poate fi restituită în natură.

În această privință, Tribunalul reține că această suprafață de teren este folosită în prezent ca parcare de reședință, fiind constituită dintr-o platformă betonată, nefiind probat că aceasta ar fi autorizată în condițiile legii. Această concluzie este justificată de situația juridică a acestei suprafețe dedusă din cuprinsul relațiilor furnizate de Primăria Municipiului București (filele 6, 155 și 206 vol. III și fila 200 Vol. V).

Totodată, are în vedere că această suprafață nu a fost evidențiată în domeniul public al pârâtului, din informațiile transmise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (fila 190 Vol. V) rezultând că nu există carte funciară deschisă.

Așadar, în raport de situația de fapt expusă, Tribunalul concluzionează că suprafața de 123 mp, identificată ca făcând parte din fostul imobil situat în Bucureşti, (...), sector 2 și individualizată prin anexa 1.35 a raportului de expertiză întocmit de expert G.M., este liberă și poate fi restituită în natură, astfel că văzând și dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 165/2013, va dispune restituirea acesteia către reclamanți, menținând deciziile contestate cu privire la acordarea măsurilor reparatorii pentru diferenţa de 9 mp teren (132mp-123mp) şi 174 mp construcţie demolată.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat, în termen legal, prezentul recurs de către pârâtul Municipiul Bucureşti, fiind invocate următoarele critici:

Primul motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., în sensul ca instanţa a pronunţat o soluţie lipsită de temei legal, aceasta fiind dată cu aplicarea greşită a legii.

Instanţa de fond a analizat superficial înscrisurile existente in dosarul administrativ, aferent emiterii Dispoziţiei de Primar General nr. 13189/01.11.2010 şi nr. 13436/1 0.01.2011, format ca urmare a depunerii notificărilor nr. 1747/12.07.2001 şi respectiv nr.2216/25.07.2001 de către reclamantul defunct N.G., Dispoziţia nr. 13189/01.11.2010 fiind dată cu respectarea dispoziţiilor legale, fiind temeinica si legala.

Instanţa de fond a apreciat eronat faptul ca suprafaţa de teren de 123 mp este liberă în sensul legii şi poate fi restituită în natura - reţinând faptul ca este folosita in prezent ca parcare de reşedinţă, fiind constituita dintr-o platforma betonata;

Instanţa de fond a ignorat dispoziţiile Legii nr. 213/1998, care prevăd faptul că domeniul public cuprinde dreptul de proprietate al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin destinaţia legii, sunt de uz şi de utilitate publică (În acest sens, într-o decizie de speţă a Curţii Supreme de Justiţie se arata că, "în principiu, toate bunurile destinate folosinţei publice fac parte din domeniul public"; A se vedea C.S.J., s. cont. adm., dec. nr. 152/1994, în Dreptul nr. 6/1995 , pag. 93;).

Mai mult decât atât, actul normativ susmenţionat, cât şi practica jurisdicţională constituţională ne permit să determinam criteriul de determinare a apartenenţei a unui bun la proprietatea publică - acesta fiind criteriul destinaţiei ori al afectaţiunii bunului, uzului ori interesului public - in speţa pendinte fiind vorba de o parcare publică, de reşedinţă.

Atât petitul clar al acţiunii, cât si motivele de fapt si de drept invocate in susţinerea acesteia duc la concluzia sesizării instanţei de fond cu o contestaţie întemeiată pe Legea nr.10/2001.

Acţiunea în revendicare este mijlocul prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedata şi să i se restituie în natură.

Soluţionarea pe fond a notificării presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv:

1. depunerea notificării în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001;

2. calitatea imobilului de a fi preluat abuziv, în sensul art. 2 şi art. 6 din aceeaşi lege;

3. calitatea notificatorului de persoana îndreptăţită, respectiv dacă este proprietarul legal sau testamentar al persoanei fizice îndreptăţite, potrivit art. 3 si 4;

4. posibilitatea restituirii în natură, cu respectarea art. 7 din Legea nr. 10/2001.

Conform art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, atât în procedura administrativă, cât şi în cea judiciară, petenţii trebuia să facă dovada calităţii de persoane îndreptăţite, respectiv dovada ca la data preluării abuzive era proprietar sau moştenitor al proprietarului imobilului preluat abuziv.

Obligaţia instanţei de judecată de a soluţiona pe fond notificarea, în cazul refuzului unităţii deţinătoare întemeiata în drept pe Decizia nr. XX/19.03.2007 nu o îndreptăţeşte pe aceasta să nesocotească prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte restituirea bunului.

În cazul unei astfel de contestaţii, instanţa nu poate acorda mai mult decât ar fi putut-o face entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi nu poate ignora dispoziţiile la fel de obligatorii ale Legii nr. 10/2001.

Soluţionând recursul declarat, în raport de criticile dezvoltate, Curtea constată următoarele:

Curtea constată că singura critica formulată vizează modalitatea de restituire, anume restituirea în natură a terenului de 123 mp. Nu se critică referitor la alte aspecte (de altfel, însuşi recurentul a recunoscut reclamanţilor calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, pentru acelaşi imobil, cu aceeaşi componenţă si întindere, ca si tribunalul, doar ca a propus acordarea de masuri reparatorii in echivalent pentru acesta in întregime).

Curtea constata fondate criticile recurentului, soluţia tribunalului fiind data, considera Curtea, cu încălcarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu pot fi restituite în natură, ci se acordă măsuri reparatorii în echivalent, pentru suprafeţele de teren afectate, printre altele, de lucrări de amenajări de utilitate publică, prin lucrări de amenajare de utilitate publică înţelegându-se acele amenajări destinate a servi nevoile comunităţii.

Această definiţie a lucrărilor de amenajare de utilitate publică este confirmată expres prin art. 10.3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr.250/2007, care prevăd că “Sintagma amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale are în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii, şi anume căi de comunicaţie (străzi, alei, trotuare etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spaţii verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri şi grădini publice, pieţe pietonale şi altele.”

Or, din probele administrate, respectiv expertiza topografică întocmită de expertul G.M., avizată de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliar (f. 13, f. 73 vol. 5 dosar fond), coroborat cu fotografiile depuse la dosar (f. 68 si 122 vol. 5 dosar fond) rezultă că suprafața de 123 m.p. teren in discuţie este folosită în prezent ca parcare de reședință.

Conform adresei nr. 3664/ R/2016 emisă de ADP Sector 2 (f. 122 vol. 5 dosar fond) aceasta parcare este înregistrată ca atare, ca parcare de reşedinţă, la Consiliul Local al Sectorului 2- ADP Sector 2, fiind prevăzute 13 locuri de parcare, parcaj care a fost avizat in data de 30.03.2006 in şedinţa Comisiei Tehnice de Circulaţie din cadrul PMB. Este anexată si adresa emisa de către CGMB – Administraţia Străzilor nr. 2277/ 2006 prin care se comunica către ADP Sector 2 avizarea înregistrării acestei parcări ca parcare de reşedinţă (f. 123 vol. 5 dosar fond).

Tribunalul motivează soluţia de restituire în natură a acestui lot de teren prin aceea că acest parcaj a fost amenajat fără respectarea dispoziţiilor legale referitor la autorizarea amenajării si prin aceea ca această suprafață nu a fost evidențiată în domeniul public al pârâtului, din informațiile transmise de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară (fila 190 Vol. V) rezultând că nu există carte funciară deschisă.

Curtea observă că dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 fac referire, într-adevăr, la condiţia edificării cu autorizaţiile legale a construcţiilor existente pe teren edificate ulterior anului 1990. Însă, se observă din lecturarea celor două texte că aceasta condiţie a autorizării este impusă doar cu privire la construcţiile noi edificate, iar nu si cu privire la lucrările de amenajare de utilitate publică, cele două situaţii fiind distincte.

Menţionarea distinctă a celor două situaţii este logică, pentru că în ce priveşte construcţiile noi care nu se încadrează in categoria de lucrări de amenajare de utilitate publica, atâta timp cat au aceasta natura de a fi de utilitate privata, raţiunea pentru a împiedică restituirea in natura exista doar in situaţia in care au fost autorizate la edificare, caz in care se impune protejarea particularului care a construit de buna credinţa, in vreme ce in cazul lucrărilor de amenajare de utilitate publica, interesul protejat atunci când se prevede imposibilitatea restituirii in natura este cel public, al comunităţii, interesul decurgând din utilitatea acelui teren de a fi destinat nevoilor comunităţii, situaţie in care devine nesemnificativă existenţa autorizării sau nu, ci esenţial este interesul public, general, al comunităţii.

De aceea, atâta timp cat acest spaţiu reprezintă parcare publică, amenajată în concret ca atare, ceea ce reprezintă, în mod evident, o amenajare de utilitate publică, nu mai prezintă relevanţă existenta sau nu a autorizării, esenţială fiind utilitatea publica a terenului.

Utilitatea publica a unei parcări de reşedinţă situata intr-o zona urbana aglomerata este, considera Curtea, intrinsecă, evidentă, decurge in mod inerent din natura spaţiului. Nu se impune vreo probă a acestui caracter public al utilităţii, care decurge automat din natura amenajării (la fel cum nu se impune dovada caracterului public al utilităţii unui parc public, al unei străzi publice etc.)

În ce priveşte neevidenţierea acestui parcaj în domeniul public al pârâtului si neînscrierea în cartea funciară, Curtea consideră ca rămâne de asemenea nerelevanta, întrucât excluderea de la restituirea in natura este atrasa în mod automat de destinaţia de utilitate publica a terenului, iar aceasta utilitate publica este data de însăşi destinaţia de parcare care deserveşte o comunitate locală dintr-o zona urbana.

Nemenţionarea unui bun în inventarul domeniului public sau în cartea funciară (încă nedefinitivate la momentul actual) nu poate semnifica in orice împrejurare şi necircumstanţiat nici lipsa dreptului de proprietate al unităţii administrative teritoriale si nici neapartenenţa bunului la domeniul public datorita utilităţii sale publice.

În contextul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 nici nu se face referire, de altfel, la domeniu public, ci la ”amenajări de utilitate publică”, aşadar caracterul amenajării de a fi de utilitate publica este elementul esenţial care atrage o măsura sau alta.

Or, în cauză nu poate fi pus în discuţie caracterul acestei amenajări de a fi una de utilitate publică.

Curtea consideră necesar să arate şi că, din schiţele întocmite de expert şi fotografiile depuse la dosar, se poate observa ca parcajul în discuţie este situat într-o zonă care se constituie într-o aglomerare urbană masivă (Şos. Pantelimon), în apropierea unor ansambluri de locuinţe în care locuiesc sute de persoane, fâşia de teren de 123 mp. fiind practic ”înghesuită” între un bloc de locuinţe şi alte proprietăţi private.

Astfel de amenajări urbane sunt imperios necesare şi indispensabile unor astfel de zone urbane , în lipsa unor astfel de amenajări viaţa comunităţii fiind în mod grav perturbată.

Acesta este rostul dispoziţiilor din art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, anume, de a nu se ajunge, prin măsurile de restituire în natură, la afectarea gravă a vieţii unor întregi comunităţi, fiind necesar a se cântări între interesul general al comunităţii şi interesul privat al persoanei îndreptăţite la restituire.

În concluzia celor expuse, în baza art. 312 C.pr.civ., Curtea va admite recursul şi va modifică în parte sentinţa recurată, în sensul că va respinge acţiunea, în tot, ca neîntemeiată, cu păstrarea celorlalte dispoziţii ale sentinţei care nu au făcut obiectul criticilor in recurs.

Domenii speta

Spete similare