Cerere de valoare redusă; despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului

Prin sentința civilă nr. 6409/10.05.2017 a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect formulată de reclamanta G. R. S.R.L în contradictoriu cu pârâtul S.G., fiind respinsă ca neîntemeiată şi cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

 Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:

„Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 03.02.2017 sub nr. 2856/245/2017, reclamanta G. R. SRL, în contradictoriu cu pârâtul S. G., a solicitat instanţei obligarea pârâtului la plata sumei de 1968,28 lei, din care suma de 395,18 lei – contravaloare servicii de telecomunicaţii, suma de 35,85 lei – penalităţi de întârziere conform contractului şi suma de 1537,25 lei – despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, precum şi dobânda legală la suma reprezentată de contravaloarea serviciilor de la data de 27.04.2016, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, în fapt, reclamanta a arătat că a preluat creanța rezultată din contract de servicii  încheiat între pârât şi O. ROMANIA. Reclamanta a menţionat că pârâtul nu şi-a respectat obligaţia de plată a serviciilor furnizate acumulând debite.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1026-1033 Cod procedură civilă, art. 1535 Cod civil, art. 1, art. 3 din OG nr. 13/2011.

Cererea a fost legal timbrată cu suma de 50 lei (fila nr. 7 dosar), conform art. 6 alin. 1 din OUG nr. 80/2013.

În apărare, deşi pârâtului i-a fost comunicată anexa nr. 3 din Ordinul MJ nr. 359/C/2013-formularul de răspuns împreună cu cererea reclamantei şi cu înscrisurile doveditoare, astfel cum rezultă din dovada aflată la dosar (fila nr. 87 dosar), acesta nu a înţeles să completeze formularul de răspuns şi nici nu a răspuns prin altă modalitate la pretenţiile reclamantei.

Procedura s-a desfăşurat fără înfăţişarea părţilor în acord cu prevederile art. 1030 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Instanţa în temeiul art. 1030 alin. 9 din Codul de procedură civilă a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisurile existente la dosar considerând-o necesară, utilă şi concludentă în soluţionarea prezentei cauze.

Analizând întregul material probator administrat în cauză, instanţa reţine următoarele:

În fapt, între O.ROMANIA SA şi pârâtul S. G. au fost încheiate: contractul de abonament de date mobile seria 48445596/16.12.2013 (filele nr. 8-13 dosar) având ca obiect furnizare de servicii de comunicaţii electronice.

O. ROMANIA SA a emis facturi (f. 15-35) pentru serviciile furnizate.

Între O.ROMANIA SA, în calitate de cedent, şi reclamanta G.R. SRL, în calitate de cesionară,  a fost încheiat contractul de cesiune de creanţe nr. 128xx/27.04.2016 (f. 50-63) având ca obiect un creanţe neachitate de către clienţii cedentului, inclusiv dreptul de creanţă deţinut de cedent asupra pârâtului (f. 64) .

În drept, potrivit art. 1026  Cod procedură civilă, procedura cu privire la cererile de valoare redusă se aplică atunci când valoarea cererii, fără a lua în considerare dobânzile, cheltuielile de judecată şi alte venituri accesorii, nu depăşeşte suma de 10.000 lei la data sesizării instanţei.

Făcând aplicarea textului mai sus menţionat, din prisma alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, instanţa constată că cererea, astfel cum este formulată de către reclamantă, este admisibilă, putând fi judecată potrivit procedurii speciale referitoare la cererile de valoare redusă.

În conformitate cu prevederile art. 1270 Cod civil, convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante, acestea dobândind drepturi şi obligaţii pe care trebuie să le aducă la îndeplinire cu bună credinţă, conform art. 1170 Cod civil, în caz contrar fiind angajată răspunderea contractuală a acestora.

Conform art. 1350 Cod civil, în materia răspunderii civile contractuale, atunci când, fără justificare, o parte nu îşi îndeplineşte obligaţiile pe care le-a contractat, aceasta este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii.

Astfel, situaţia premisă pentru angajarea răspunderii contractuale constă în încheierea unui contract prin care să fie stabilite drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi contractuale, în funcţie de care se analizează şi răspunderea contractuală, respectiv neîndeplinirea obligaţiilor contractuale în condiţiile şi la termenul prevăzute în convenţia părţilor.

Cu privire la transferul drepturilor, potrivit art. 1568 alin. 1 Cod civil,  „(1) Cesiunea de creanţă transferă cesionarului:  a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.” Aşadar, în speţă, având în vedere şi prevederile art. 1580 Cod civil referitoare la comunicarea cesiunii odată cu cererea de chemare în judecată, reclamanta, în calitate de cesionar al creanţei creditoarei O. ROMANIA SA, este subrogată în drepturile şi obligaţiile cedentului, putând să solicite plata debitului restant, precum şi accesoriile, la care debitorul era obligat faţă de creditorul iniţial.

Cu privire la facturile depuse în susținerea cererii, instanța constată că factura nr. JAI004862012/07.02.2015 (fila nr. 31 dosar) consemnează un total de plată de 1968,28 lei, compus din suma de 431,03 lei, soldul la data ultimei facturi și „factura curenta Orange” în valoarea de 1.537,25 lei, din care 901,15 lei sunt menţionate ca fiind daune reziliere contract (Abonament Colibri Explore 15). Diferenţa de 636,1 lei este menţionată în factura de la fila nr. 34 din dosar ca fiind daune reziliere contract (abonament Cangur 10).

Instanţa reţine că, prin cererea introductivă, reclamanta a precizat că suma de 1968,28 lei este compusă din suma de 395,18 lei – contravaloare servicii de telecomunicaţii, suma de 35,85 lei – penalităţi de întârziere conform contractului şi suma de 1537,25 lei – despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului.

Prin urmare, instanţa constată că reclamanta a detaliat datoria pârâtului într-o modalitate care nu este confirmată de probatoriul pe care a înţeles să-l facă în prezenta cauză.

Faţă de probatoriul administrat, instanţa apreciază că din conţinutul facturilor prin raportare la prevederile contractuale nu rezultă ce reprezintă cu exactitate suma facturată, ce fel de servicii cuprind soldul precedent şi de când datează acest sold, dacă contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii este în cuantum de 395,18 lei (astfel cum a pretins reclamanta) şi modul în care au fost calculate penalităţile de întârziere.

În lipsa identificării perioadei de facturare şi a facturilor restante din care rezultă preţul serviciilor, instanţa nu poate verifica calculul penalităţilor de întârziere pretinse.

De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada încetării contractului, care sunt cauzele încetării şi dacă erau necesare îndeplinirea de formalităţi în acest sens, astfel încât instanţa să poată aprecia dacă pretenţiile constând în despăgubiri sunt justificate de vreo culpă a pârâtului.

Având în vedere că întreaga creanţă, compusă din debit principal, penalități şi despăgubiri nu este certă, lichidă şi exigibilă, în sensul art. 663 Cod procedură civilă, existenţa, cuantumul şi scadenţa acesteia neputându-se stabili pe baza facturilor coroborate cu prevederile contractuale şi celelalte înscrisuri depuse, instanţa constată că reclamanta nu a făcut dovada concretă a dreptului său de creanţă, deşi această obligaţie era în sarcina sa

Având în vedere aceste considerente, cererea apare ca nefondată şi urmează a fi respinsă ca neîntemeiată.

Cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea dobânzii legale la suma reprezentată de contravaloarea serviciilor de la data de 27.04.2016, dată fiind soluţia ce urmează a fi dată capătului principal de cerere, instanţa o va respinge ca neîntemeiată.

În temeiul art. 1032 Cod procedură civilă, întrucât pârâtul nu a căzut în pretenţii, instanţa va respinge ca nefondată cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.”

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticând soluția primei instanțe sub aspectul nelegalității  și netemeiniciei.

Se arată în cererea de apel că sumele reprezentând contravaloarea serviciilor prestate şi penalităţile de întârziere reies în mod clar din cuprinsul facturilor depuse la dosar. Prin precizările depuse la dosar a arătat că suma de 1968,28 lei este compusă din 395,18 lei contravaloare serviciile achitate, 35,38 lei penalităţi de întârziere contractuale şi 1537,25 lei despăgubiri contractuale. Toate aceste sume sunt pe deplin dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv facturile emise de cedenta Orange Romania pe numele pârâtului în perioada 16.12.2013-02.07.2014. în aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut eronat că reclamanta a detaliat datoria pârâtului într-o modalitate care nu este confirmată de probatoriul pe care a înţeles să-l facă în prezenta cauză. 

În ceea ce priveşte penalităţile contractuale , acestea au fost calculate în conformitate cu art. 5 din CCB (clauze contractuale de bază) şi art. 1.9 alin 4 din TCG (termenii şi condiţiile generale ale contractului), fiind în acord cu disp. art. 1535, art. 1553, alin. 1 NCC. Totodată modul de calcul al sumelor pretinse cu titlu de penalităţi a fost înserat în cuprinsul facturilor.

Se mai arată că nu era necesară notificarea de reziliere pentru ca aceasta să opereze pentru neplata facturilor, în raport de disp. art. 1552 NCC, art. 1.16 şi art. 1.9, ali. 6 din TCG şi art. 5 din CCB.

Modul de calcul al despăgubirilor contractuale şi cuantumul acestora a fost adus la cunoştinţa pârâtei prin intermediul facturilor fiscale în baza clauzelor contractuale ce prevăd faptul că în situaţia în care contractul încetează înanaite de expirarea perioadei minime, ca urmare a rezilierii de către furnizorul serviciilor pentru neplata serviciilor de către client, iar clientul a beneficiat de o ofertă promoţională pentru serviciul contractat, acesta din urmă va fi obligat la plata de despăgubiri pentru încetarea înainte de termen, costuri calculate în funcţie de contravaloarea beneficiilor acordate în considerarea respectivei oferte promoţionale.

Astfel, despăgubirile în cuantum de 1968, 28 lei au fost stabilite în baza clauzelor contractuale, respectiv art. 1.16, alin. 1 par. II din TCG. Din cuprinsul facturilor fiscale emise reiese în mod cert care este data rezilierii contractelor (02.07.2014), numărul de luni rămase până la expirarea perioadei contractuale iniţiale, precum şi totalul despăgubirilor datorate. În lipsa contestării sumelor facturate cu titlu de despăgubiri contractuale, pârâtul datorează suma de 1968,28 lei pentru încetarea înainte de termen a contractelor.

În drept au fost invocate disp. art. 466 c.proc.civ.

Tribunalul, examinând actele şi lucrările dosarului de fond şi sentinţa apelată prin prisma motivelor invocate, reţine următoarele:

Prin cererea de valoare redusă formulată de creditoarea G. R. SRL, aşa cum a fost precizată în faţa primei instanţe a solicitat aceasta obligarea debitorului S. G. la plata sumei de 395,18 lei reprezentând contravaloarea serviciilor, 35,85 lei reprezentând penalităţi contractuale şi 1537,25 lei reprezentând despăgubiri pentru încetarea înainte de termen a contractelor precum şi la plata dobânzii legale.

Instanţa de fond a respins cererea reţinând în esenţă că reclamanta a detaliat datoria pârâtului într-o modalitate care nu este confirmată de probatoriul pe care a înţeles să-l facă în prezenta cauză, din conţinutul facturilor prin raportare la prevederile contractuale nu rezultă ce reprezintă cu exactitate suma facturată, ce fel de servicii cuprind soldul precedent şi de când datează acest sold, dacă contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii este în cuantum de 395,18 lei (astfel cum a pretins reclamanta) şi modul în care au fost calculate penalităţile de întârziere, în lipsa identificării perioadei de facturare şi a facturilor restante din care rezultă preţul serviciilor, instanţa  neputând verifica calculul penalităţilor de întârziere pretinse. De asemenea, reclamanta nu a făcut dovada încetării contractului, care sunt cauzele încetării şi dacă erau necesare îndeplinirea de formalităţi în acest sens, astfel încât instanţa să poată aprecia dacă pretenţiile constând în despăgubiri sunt justificate de vreo culpă a pârâtului.

Având în vedere că întreaga creanţă, compusă din debit principal, penalități şi despăgubiri nu este certă, lichidă şi exigibilă, în sensul art. 663 Cod procedură civilă, existenţa, cuantumul şi scadenţa acesteia neputându-se stabili pe baza facturilor coroborate cu prevederile contractuale şi celelalte înscrisuri depuse, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu a făcut dovada concretă a dreptului său de creanţă, deşi această obligaţie era în sarcina sa.

Reţine Tribunalul că, ataşat cererii de chemare în judecată creditoarea a depus contractul de abonament date mobile O. seria 48445596 din 16.12.2013 şi actul adiţional nr. 48443625/16.12.2013 la contractul de abonament din data de 14.07.2011,  clauzele contractuale de bază, facturile JAH000213820, JAH000213821, JAH000213822, JAH003646796, JAH006346797, JAH003646798, JAH007095625, JAH007095626, JAH007095627, JAH010553589, JAH010553590, JAH014036815, JAH017546022, JAH017546023, JAH021094697 şi JAH021094698, Termeni şi Condiţii generale, abonamente orange tarife şi servicii, contract cadru de cesiune de creanţe, extras din Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, notificarea cesiunii de creanţă.

Contractul de abonament date mobile O. seria 48445596 din 16.12.2013 şi clauzele contractuale de bază depuse la dosar sunt semnate de către intimatul din prezenta cauză. În cuprinsul clauzelor contractuale de bază se arată în art. 5 că O. Romania va emite lunar o factură conţinând contravaloarea serviciilor furnizate clientului, plata facturii trebuind a fi efectuată în termen de 14 zile calendaristice de la data emiterii acesteia. Neplata facturii în termenul menţionat poate atrage aplicarea de penalităţi de întârziere clientului de 0,5% pe zi de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii până la data achitării integrale a sumelor datorate către O.Romania.

Pentru fiecare serviciu prestat O. a emis facturile lunare din perioada indicată în cerere, reprezentând contravaloarea acestora, cu obligaţia pentru clientul pârât de a efectua plata în termenul agreat conform contractului.

În data de 27.04.2016, a fost încheiat contractul de cesiune între O. Romania, în calitate de cedent şi G.R. S.R.L., în calitate de creditor cesionar, printre care s-a cesionat şi creanţa deţinută împotriva intimatului.

Intimatul nu a dovedit că ar fi achitat contravaloarea facturilor emise de creditoarea apelantă.

În drept, cu titlu preliminar, având în vedere procedura utilizată de creditoarea apelantă, instanţa constată faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.1025 din Noul C.pr.civ..

În raport de data încheierii contractelor de prestare servicii, în cauză sunt aplicabile prevederile noului Cod civil.

Potrivit art.1270 alin.1 din Noul Cod Civil contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Totodată, potrivit art. 1516 din Noul Cod Civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei..’

În acelaşi timp, art.1350 alin.2 NCC prevede că, atunci când persoana nu-şi îndeplineşte fără nicio justificare obligaţiile pe care le-a contractat, este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată la repararea acestui prejudiciu,  astfel că reclamantul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să facă dovada existenţei obligaţiei şi a temeiului juridic al acesteia, iar pârâtul care pretinde că a executat obligaţia asumată trebuie să facă dovada acestei executări prin mijloacele de probă admise de lege.

În ce priveşte creanţa, potrivit art. 663 NCPC aceasta este certă când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu, este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui şi este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată, în timp ce facturile reprezintă înscrisuri sub semnătură privată ce fac dovada existenţei actului juridic şi executării operaţiunii ce constituie obiectul acestora împotriva destinatarului.

Conform art. 249 NCPC, cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Din punct de vedere al repartizării sarcinii probei între creditor şi debitor, creditorul care pretinde executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei.

În cazul obligaţiilor de a da sau de a face, în situaţia în care creditorul face dovada existenţei creanţei, neexecutarea obligaţiei corelative a debitorului se prezumă cât timp acesta din urmă nu dovedeşte executarea.

În prezenta cauză instanţa apreciază că apelanta creditoare a dovedit existenţa creanţei pe care o deţine împotriva intimatei cu titlul de contravaloare servicii furnizate, facturate şi neachitate prin depunerea la dosarul cauzei a contractelor de prestări servicii specifice seria 50417199 din 19.03.2014 şi 50415070 din 19.03.2014 și a facturilor JAH00021362164, JAH000213821, JAH000213822, JAH003646796, JAH006346797, JAH003646798, JAH007095625, JAH007095626, JAH007095627.

Cât timp intimatul nu a făcut dovada executării obligaţiei de plată a contravalorii facturilor emise de reclamantul furnizor, facturi emise în temeiul contractelor de prestări servicii O., neexecutarea culpabilă a obligaţiei de plată se prezumă motiv pentru care instanţa reține că cererea de obligare a acesteia la plata sumei de 395,18 lei cu titlu de contravaloare servicii furnizate și neachitate este întemeiată.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate de către creditoarea apelantă reține Tribunalul că art. 1 din O.G. 13/2011 prevede că părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti. În cazul de faţă, părţile au stabilit rata penalităţilor la nivelul de 0,5 % pe zi de întârziere.

Potrivit clauzelor contractuale acceptate de părți, plata facturii trebuie efectuată în maximum 14 zile calendaristice de la emitere, iar neplata poate atrage penalităţi de întârziere de 0,5% pe zi de întârziere, calculate asupra valorii totale a acesteia, până la data achitării integrale a sumelor datorate, suspendarea şi/restricţionarea accesului clientului la servicii şi/sau rezilierea contractului conform art.5 din clauzele contractuale de bază, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei formalități, astfel că va datora penalități de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică de întârziere calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate către O. România.

 Scadența facturilor fiscale emise este la 14 zile de la data emiterii lor iar din interpretarea clauzelor contractuale se constată că părţile au procedat la o evaluare convenţională anticipată a prejudiciului ce ar putea fi înregistrat de creditor în cazul neexecutării la timp a obligaţiei de plată a contravalorii serviciilor, inserându-se astfel o clauză penală în accepţiunea art. 1538 Codul civil. Cum în speţă sunt incidente şi dispoziţiile art.1523 alin. 2 din Codul civil intimata fiind de drept în întârziere, instanţa apreciază ca este întemeiat şi capătul de cerere pentru suma de 35,85 lei cu titlu de penalități de întârziere calculate prin aplicarea procentului de 0,5%/zi, asupra sumelor datorate cu titlu de contravaloare servicii prestate şi neachitate, individualizate în facturile depuse la dosar, motiv pentru care și această cerere apare ca întemeiată.

În ceea ce priveşte suma reprezentând despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, temeiul pentru aceasta se regăseşte în art. 1.16 alineatul al doilea din cadrul alin. (1) din TCG, ce reglementează condiţiile în care contractul poate înceta, prin reziliere, la iniţiativa O. România. Apelanta a susţinut inserarea în contractul încheiat cu intimata a unui pact comisoriu de grad II care s-a activat prin simpla neexecutare a obligaţie de plată la termen a facturilor.

Tribunalul reţine că art. 1.16 intitulat „Rezilierea contractului prevăd: contractul va înceta prin reziliere la inițiativa O. România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenție instanței și fără îndeplinirea vreunei alte formalități la data menționată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către O. România în următoarele situații: în condițiile art. 1.9 alin 6 în situația în care O. România trimite clientului o solicitare de plată a sumelor datorate. Clauza contractuală reprezintă de fapt negocierea de către părţile contractante a dreptului creditoare de reziliere unilaterală a contractului conform art. 1552 cod civil.

Stipularea în condiţiile generale ale contractului a unei clauze prin care clientul este obligat la plata unei taxe de reziliere constând în contravaloarea abonamentului contractat înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale în situaţia în care contractul încetează înainte de perioada minimă contractuală contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, republicată.

Potrivit art. 4 din această lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Potrivit literei i) din anexă, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.

Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare (art. 2 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană) precum şi de a transpune corect directivele în dreptul intern, precum şi de a le interpreta în concordanţă cu deciziile Curţii de Justiţiei ale Comunităţilor Europene (art. 249 alin.3 din Tratatul Comunităţii Europene), numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.

În acest sens, Curtea Europeană de Justiţie a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).

Curtea a statuat că „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.

Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în nici un fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.

Legea sancţionează situațiile în care consumatorul care doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare şi nici concordantă cu principiul libertăţii de voinţă a părţilor, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De aceea, declaraţia pârâtului S.G. în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.

Faţă de cele expuse, tribunalul urmează  să constate caracterul abuziv al clauzei prin care reclamanta şi-a asigurat dreptul de a solicita de la beneficiar contravaloarea abonamentelor rămase până la sfârşitul perioadei contractuale distinct de despăgubirea întemeiată pe prejudiciul cauzat ca urmare a rezilierii culpabile şi pe cale de consecinţă să respingă ca neîntemeiată şi cererea de obligare la plata sumei de 1537 lei, întrucât acesta are ca temei tocmai clauza apreciată ca abuzivă şi care potrivit celor anterior arătate este lipsită de efecte între părţi.

Pentru considerentele mai sus arătat tribunalul va admite cererea de apel formulată de apelanta S.C. G. R.SRL împotriva sentinţei civile nr. 6409/10.05.2017 a Judecătoriei Iaşi, sentinţă pe care o va schimba în parte şi în consecinţă va admite în parte cererea formulată de reclamanta S.C. G. R.SRL în contradictoriu cu în contradictoriu cu pârâtul S. G. şi va obliga pârâtul să plătească reclamantei suma de 395,18 lei, reprezentând contravaloare servicii şi 35,85 lei, reprezentând penalităţi convenţionale de întârziere, urmând a respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru încetarea contractului înainte de termen.

Urmare a soluţie de admitere a apelului şi pe fond a cererii de valoare redusă, în temeiul disp. art 453 cod proc. civilă Tribunalul va obliga intimata  la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 670 lei reprezentând contravaloare onorariu avocat şi taxă timbru achitată pentru soluţionarea cererii în fond şi  aferentă soluţionării cererii de apel.

Domenii speta

Spete similare