Salarizare

Potrivit alin.3 al art.27 din Legea 263/2010, cotele de contribuţii de asigurări sociale, respectiv cota contribuţiilor individuale de asigurări sociale şi cota contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator sunt prevăzute în Legea 571/2003- C.fiscal cu modificările şi completările ulterioare, ele putând modificate prin legile bugetului de asigurări sociale de stat.

Art.33 din Legea 263/2010, prevede că baza lunară de calcul a contribuţiilor de asigurări sociale este prevăzută de C.fiscal.

Potrivit art.296 ind.4 alin.1 din Legea 571/2003, baza de calcul a contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 296 ind.3 lit.a) şi b) categorie din care face parte şi reclamanta, reprezintă câştigul brut realizat din activităţi desfăşurate în ţară şi străinătate, cu respectarea prevederilor internaţionale la care România este parte, care include printre altele: a) venituri din salarii în bani sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege; … k) sumele reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.

Potrivit alin.2 în situaţia în care totalul venitului prevăzut în alin.1 este mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează în limita acestui plafon, pe fiecare loc de realizare a venitului.

Calculul contribuţiei de asigurări sociale individuale se realizează prin aplicarea cotelor prevăzute la alin.3 asupra bazei lunare de calcul prevăzută la art.296 ind.4, corelate cu veniturile specifice fiecărei contribuţii în parte, cu excepţiile prevăzute la art.296 ind.15 sau după caz, la art.296 ind.16.

Potrivit art.296 alin.6, în cazul din calcul rezultă o bază de calcul mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, cota contribuţiei de asigurări sociale se va aplica asupra echivalentului a de 5 ori câştigul salarial mediu brut pe fiecare loc de realizare a venitului.

Deoarece textul impune calculul CAS în limita acestui plafon, pe fiecare loc de realizare a venitului se impune a fi analizată sintagma ”loc de realizare a venitului”.

Prin Decizia nr.14/06.03.2017 ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 296^18 din Legea nr.71/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi pct.29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlul IX^2 din Codul fiscal, în situaţia categoriei profesionale a procurorilor, sintagma "loc de realizare al venitului" are în vedere desfăşurarea unui singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet.”.

Ca atare, considerându-se că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea la mai mulţi angajatori (Parchet şi Judecătorie), pentru drepturile salariale plătite în baza hotărârilor judecătoreşti şi a drepturilor salariale acordate s-au calculat şi virat CAS, ignorându-se dispoziţiile Codului fiscal şi faptul că este un singur loc de realizare a venitului.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 07.06.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul TS, la data de 14.12.2017 sub nr.xxxx/xx/2017, provenită prin disjungere din dosarul nr.xxxx/xx/2017, reclamanta CD a solicitat în contradictoriu cu pârâţii MP - PÎCCJ, PCAC, PTM, TM şi CNP B:

1. obligarea pârâţilor PTM şi TM la calcularea sumelor reprezentând contribuţia de asigurări sociale reţinută şi plătită în perioada decembrie 2009-octombrie 2016, urmare a plăţii eşalonate a drepturilor salariale restante, stabilite prin sentinţele civile xxx/15.05.2009 a TM, xxxx/29.11.2007 a TM, xxx/29.11.2007 a TM, xxx/19.11.2009 a TM şi xxx/11.09.2013 a TM, xxx/04.06.2009 a TM, xx/19.0.5.2009 a TM, xxx/09.12.2008 a TM şi xxx/30.04.2013, xxx/30.03.2010 a TM şi xxx/01.11.2012 a TM şi comunicarea acestor sume pârâtei CNPP;

2. obligarea pârâţilor PTM şi TM la efectuarea operaţiunilor de cumulare a tuturor drepturilor salariate restante primite în baza titlurilor executorii de mai sus cu indemnizaţiile lunare primite în perioada decembrie 2009 - octombrie 2016 urmare a desfăşurării activităţii de judecător;

3. obligarea pârâtei CNPP la restituirea către reclamantă a sumei reprezentând diferenţa dintre suma totală reţinută şi virată de pârâţii PTM şi TM cu titlu de contribuţie de asigurări sociale cu ocazia achitării drepturilor de natură salarială restante în baza titlurilor executorii, în perioada decembrie 2009 - octombrie 2016, sumă rezultată, ca urmare a neaplicării asupra sumelor cumulate, a deducerilor prevăzute de dispoziţiile art.296 ind.4 alin.2 Cod fiscal, iar pe de altă parte, sumă ce urmează a fi calculată prin efectuarea unei expertize contabile în timpul judecăţii, la care să se adauge rata inflaţiei şi plata de dobânzi legale aferente acestor diferenţe, de la data reţinerii şi până la data achitării efective.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat în esenţă că, prin sentinţele nr.xxxx/15.05.2009 a TM, nr.xxx/29.11.2007 a TM, nr.xxx/30.03.2010 a TM, nr.xxx/29.11.2007 a TM, nr.xxx/19.11.2009 a TM şi nr.xxx/01.11.2012 a TM, pârâţii au fost obligaţi la plata unor drepturi salariale restante, respectiv a unui spor de confidenţialitate de 15%, a unei indexări în cuantum de 18%, a unui spor în cuantum de 50%, precum şi a dobânzilor legale aferente drepturilor salariale anterior menţionate, aşa cum rezultă din copia sentinţelor ce au fost depuse.

Aceste sume au fost plătite eşalonat conform OUG 75/2008 şi OUG 71/2009, aşa cum rezultă din situaţia comunicată de Departamentul Economico - Financiar şi Administrativ al PTM, în perioada septembrie 2007-decembrie 2016.

La dala de 25.01.2010, conform Decretului nr.xx/2010 al Preşedintelui României, publicat în Monitorul Oficial nr.xx/2010, reclamanta a fost eliberată din funcţia de procuror la PJDTS şi numită, începând cu aceeaşi dată, în funcţia de judecător la JDTS .

Urmare a numirii la JDTS, în perioada decembrie 2009-octombrie 2016, cu ocazia efectuării plătii titlurilor executorii de către PTM, a fost prejudiciată urmare a neplafonării contribuţiilor conform art.296 ind.4 alin.2 Cod fiscal, fiindu-i oprite contribuţii în cuantum de 10,5% de către PTM.

La plata tuturor drepturilor salariale restante în baza titlurilor executorii, au fost reţinute şi virate contribuţiile individuale în cuantum de 10,5%, deşi nu se mai impunea reţinerea acestor contribuţii, deoarece, urmare a indemnizaţiei încasate lunar de la TM pentru activitatea desfăşurată, beneficia de plafonarea prevăzută de art.296 ind.4 alin.2 Cod fiscal, respectiv nu s-a făcut cumularea sumelor cuvenite în baza titlurilor executorii cu indemnizaţia lunară.

Reclamanta a mai arătat că, ÎCCJ, prin decizia nr.14/2017, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr.229/04.04.2017, privind dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.296 ind. a 18 din Legea nr.571/2003, privind Codul fiscal cu modificările şi completările ulterioare şi pct.29 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003, privind Codul Fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlu 1X2 din Codul fiscal, în situaţia categoriei profesionale a procurorilor, sintagma „loc de realizare al venitului", are în vedere desfăşurarea unui singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet, decizie obligatorie.

A susţinut că, raţionamentul este similar şi în prezenta cauză, întrucât calitatea de magistrat există atât în cazul judecătorilor cât şi al procurorilor, iar a considera altfel înseamnă a produce o discriminare între magistraţi în raport de funcţia pe care aceştia o ocupă.

În probaţiune a solicitat proba cu înscrisuri şi expertiză contabilă.

În susţinerea cererii a depus la dosar în copie sentinţele menţionate.

Pârâţii PCAC şi PTM au formulat şi depus întâmpinare prin care, în temeiul art.245 coroborat cu art.247 C.proc.civ. au invocat excepţia lipsei calităţii pasive atât în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumelor reţinute şi plătite cu titlu de contribuţii, cât şi în ceea ce priveşte calcularea şi plata diferenţelor de bani reprezentând drepturi salariale restante.

Au arătat că potrivit Anexei 1, pct.3,5 şi 6 din Ordinul 1646/2007 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor, Casa Naţională de Pensii şi alte Drepturi de Asigurări Sociale emite dispoziţie de restituire a sumelor de la bugetul de stat, iar potrivit Ordinului 1899/2004 emis de Ministrul Finanţelor Publice şi art.168 alin.1 şi 2 din Legea 207/2015 –Codul de procedură fiscală, în vigoare începând cu 01.01.2016, precum şi Ordinul ANAF nr.3741/2015, ANAF restituie orice diferenţe de impozit pe venit şi/sau contribuţii sociale, dacă acestea au fost plătite fără a fi datorate, apreciind astfel că, în speţă nu au competenţa de a emite decizii de restituire a sumelor de la bugetul de stat.

Pârâţii au invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanţei de judecată, prevăzute de art.193 din C.proc.civ.şi Anexa 1, pct.3,5 şi 6 din Ordinul 1646/2007 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

De asemenea, în cauză a fost invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte restituirea sumelor reprezentând contribuţiile individuale reţinute cu ocazia achitării eşalonate a titlurilor executorii din perioada decembrie 2009 - octombrie 2016, apreciind că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art.6 şi art.116-110 din Legea 71/2011 privind Codul civil.

Astfel s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art.2503 alin.2 C.civ. în cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate, iar potrivit art.2517, art.2523şi art.2524 C.civ. coroborat cu art.171 C.muncii, dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.

Referitor la momentul de la care curge termenul de prescripţie în materia obligaţiilor, s-a invocat Decizia 1/2014 a ÎCCJ, care lămurind problema de drept şi aplicarea dispoziţiilor art.5, art.201, art.223 din Legea 71/2011 şi art.6 alin.4, art.2512, art.2513 din Legea 287/2009 privind Codul civil, a stabilit că, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01.10.2011, împlinite sau neîmplinite la aceeaşi dată, rămân supuse dispoziţiilor art.18 din Decretul nr.167/1958.

Pe fondul cauzei, pârâţii au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate.

Invocând dispoziţiile Legii 571/2003 privind Codul Fiscal, a arătat că potrivit art.296 ind.4 alin.1 lit.k) şi u) 1) Baza lunară de calcul a contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art.296 ind.3 lit.a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi independente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, care include: k) sumele reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie; u) orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii.

A mai arătat că, potrivit art.55 alin.1 sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, iar potrivit art.alin.2 lit.j) ind.1 introdus prin OG 8/2013, regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi veniturilor considerate asimilate salariilor, respectiv: sume reprezentând salarii, diferenţe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile.

Prin urmare, faţă de aceste dispoziţii legale, a învederat că, venitul obţinut de reclamantă este impozabil atâta vreme cât el este obţinut în baza unui contract de muncă sau a unui statut special indiferent de denumirea pe care o primeşte.

De asemenea, invocând prevederile art.2 şi art.6 din C.fiscal, referitor la categoriile de venituri supuse impozitării, s-a susţinut că, pretenţia reclamantei de a nu se calcula şi reţine impozit pe venit şi contribuţia de asigurări sociale pentru veniturile asimilate salariilor, respectiv dobânzi acordate în legătură cu acestea, nu are o bază legală, fiind neîntemeiată, apreciind că de fapt, reclamanta solicită să i se acorde o scutire de la plata impozitului pe venit şi a contribuţiei de asigurări de sănătate, lucru care nu este posibil.

Referitor la titlurile executorii prin care pârâţii au fost obligaţi la plata dobânzii legale, acestea fiind venituri asimilate veniturilor din salarii, acestea au fost supuse impozitării, după regulile codului fiscal de la aceea vreme.

Astfel, au arătat că, în funcţie de momentul plăţii drepturilor salariale, respectiv plata daunelor interese echivalente cu dobânda, s-a procedat în mod legal la calcularea şi reţinerea contribuţiilor sociale individuale (CASS 5,50%, CAS 10,50%, şomaj 0,50%) asupra dobânzii legale stabilite prin hotărâri judecătoreşti .

În cauză a formulat întâmpinare şi pârâta CNPP prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesule pasive, motivată de faptul că, potrivit dispoziţiilor Legii 263/2010 art.4 alin.2, CNPP administrează sistemul public de pensii, astfel că faţă de pretenţiile reclamantei, instituţia nu are calitate procesuală pasivă în cauză, iar faptul că CNPP are şi atribuţia de a colecta contribuţiile de asigurări sociale potrivit art.138 lit.h) din Legea nr.263/2010, nu-i conferă această calitate procesuală, cu atât mai mult cu cât sumele de bani reţinute reclamantei cu titlu de contribuţii sociale au intrat în bugetul asigurărilor sociale, inclus în bugetul consolidat.

De asemenea, a arătat că potrivit dispoziţiilor Codului fiscal, colectarea creanţelor bugetare reprezentând contribuţia de asigurări sociale, în situaţia persoanelor care se află în raporturi de muncă cu unul sau mai mulţi angajatori, se realizează de către ANAF, prin unităţile sale teritoriale – art.27 alin.1 din OG 86/2003.

Mai mult, a arătat că, potrivit art.39 alin.1 din Legea nr.263/2010, contribuţia  individuală de asigurări sociale se virează lunar de către angajator, la unitatea teritorială a Trezoreriei Statului, la care acesta este luat în evidenţă ca plătitor de impozite şi taxe, împreună cu contribuţia de asigurări sociale pe care acesta o datorează în calitate de contribuabil, bugetului asigurărilor sociale de stat.

Concluzionând, pârâta a arătat că în cauză, calitate procesuală pasivă are DGRFP C – AJFPM, pe care a înţeles să o cheme în garanţie, potrivit art.78 alin.2 Cproc.civ.

De asemenea, pârâta a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, faţă de data introducerii acţiunii (04.07.2017) şi dispoziţiile art.245 şi art.248 C.proc.civ. coroborate cu art.2512, art.2513, art.2516 alin.1 C.civ. raportat şi la art.2500, art.2517 şi art.2526 C.civ., precum şi dispoziţiile art.268 alin.1 lit.c) C.muncii, care prevăd că, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, învederând că, în cauză fiind vorba de prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre acestea se stinge printr-o prescripţie deosebită, potrivit art.2526 C.civ.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiate, arătând că, în ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale, ce i-a fost reţinută reclamantei peste plafonul prevăzut de Legea 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, precum şi plafonul maxim al acesteia sunt prevăzute la art.296 ind.4 alin.1 şi 2, care prevede că, în situaţia în care totalul veniturilor care au constituit baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale este mai mare decât valoarea a de 5 ori salariul mediu brut, contribuţia de asigurări sociale se calculează în limita acestui plafon, pe fiecare loc de realizare a venitului.

A mai arătat că, potrivit normelor metodologice de aplicare a acestui articol, aprobate prin HG 44/2004, prin „loc de realizare al venitului „se înţelege persoana fizică sau juridică care are calitatea de angajator sau entitatea asimilată angajatorului, apreciind astfel că, dispoziţiilor legale invocate, se aplică în toate cazurile în care persoanele realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, pentru care se datorează contribuţia de asigurări sociale, judecătorii încadrându-se în această categorie.

Mai mult, a arătat că dispoziţiile din Codul fiscal nu prevăd posibilitatea restituirii contribuţiei individuale de asigurări sociale în situaţia în care veniturile sunt realizate de la doi sau mai mulţi angajatori, prevăzându-se că, în acest caz, plafonarea se aplică separat la fiecare angajator, astfel că, în speţă întrucât plafonarea bazei de calcul a contribuţiei de asigurări sociale s-a realizat la fiecare instituţie în parte, unde reclamanta şi-a desfăşurat activitatea, solicitarea de restituire a acestei contribuţii nu are temei legal.

De asemenea, pârâta a arătat că, contribuţiile de asigurări sociale se plătesc de către angajatori, prin depunerea formularului 112 - Declaraţia privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitul pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate, situaţie în care angajatorul reclamantei este singurul care are calitate procesuală pasivă în cauză.

PMP - PÎCCJ a formulat şi depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de pretenţiile reclamantei şi având în vedere dispoziţiile art.89 alin.3 din Legea 304/2004, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora „Parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate „ procurorii generali ai parchetelor de pa lângă curţile de apel având calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim – procurorii parchetelor de pe lângă tribunale, calitatea de ordonatori terţiari de credite.

Pentru aceste considerente, pârâtul a susţinut că MP – PÎCCJ nu este plătitorul drepturilor salariale ale reclamantei şi în consecinţă nu are calitate procesuală pasivă în cauză.

Faţă de data introducerii acţiunii (04.07.2017) şi natura pretenţiilor reclamantei, a invocat şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 04.07.2014, raportat la dispoziţiile art.2501 C.civ. şi art.268 alin.1 lit.c) C.muncii.

Pe fondul cauzei, a arătat că pretenţiile reclamantei sunt neîntemeiate, deoarece calculul contribuţiilor sociale datorate s-a făcut potrivit dispoziţiilor OUG 71/2009 cu modificările şi completările ulterioare, respectiv potrivit Codului fiscal şi a normelor de aplicare a acestuia.

Astfel, invocând dispoziţii art.296 ind.4 din C.fiscal referitoare la baza de calcul a contribuţiilor sociale individuale, art.16 din Legea 6/2013 privind bugetul asigurărilor sociale pe anul 2013 şi HG 44/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a C.fiscal, respectiv ale art.296 ind.18, s-a arătat că, angajatorul a respectat întocmai aceste dispoziţii la data efectuării plăţii tranşelor datorate, apreciind că Ministerul Public şi unităţile de parchet din subordine nu pot fi obligate la restituirea sumelor solicitate, cu atât mai mult că aceste sume  nu mai sunt în patrimoniul lor. 

Prin sen.civ. nr.xxx/21.12.2017, TS a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei, invocată din oficiu şi a declinat cauza în favoarea TM.

Pentru a se pronunţa astfel, s-a reţinut că domiciliul reclamantei se află pe raza teritorială a Judeţului M, iar potrivit art.269 alin.1 şi 2 Codul muncii raportat la art.210 din Legea 62/2011, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa Tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, reşedinţa sau locul de muncă reclamantul.

Conform art.127 NCPC, dacă un judecător, procuror, asistent judiciar şi grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

Raportat la aceste dispoziţii legale, Tribunalul a constat că reclamanta nu se află în situaţia prevăzută de art.127 C. proc. civ., întrucât era judecător la JDTS, la data sesizării instanţei, aşa cum rezultă din Decretul nr.xx/2010 emis de Preşedintele României (fila 30), astfel încât, în cauza dedusă judecăţii, nu sunt aplicabile dispoziţiile articolului menţionat mai sus.

În urma declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul TM –Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

La solicitarea instanţei, reclamanta a depus la dosar în copie cartea de identitate, adeverinţa nr.xxx/07.03.2018 eliberată de TM şi adeverinţa nr.xxx/06.03.2018 eliberată de TG.

Prin încheierea din şedinţa publică din 29.03.2018, instanţa a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanţie a DGFPC – AJFP M, formulată de pârâta CNPP, întrucât s-a apreciat că nu există legătură între cererea de chemare în garanţie şi cererea de chemare în judecată ce formează obiectul cauzei.

În cauză a fost admisă şi administrată proba cu expertiză contabilă, fiind desemnat, în acest sens, ca expert Dl. DN.

Expertiza contabilă a fost depusă la dosar cu respectarea termenului prevăzut de art.336 C.proc.civ., expertiză la care părţile nu au formulat obiecţiuni .

Reclamanta a formulat şi depus concluzii scrise.

În baza art.248 alin.1 Cod proc. civilă, instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond, care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei.

MP – PÎCCJ, prin întâmpinarea depusă în termenul legal, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinând în esenţă, că nu este plătitorul drepturilor salariale ale reclamantei precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Instanţa constată întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

Calitatea procesuală pasivă presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în procesul civil, iar sarcina justificării calităţii procesuale pasive revine reclamantului.

Prin art.89 alin.3 din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată cu modificările şi completările ulterioare, se prevede că parchetele de pe lângă curţile de apel şi parchetele de pe lângă tribunale au personalitate juridică, iar în art.93 se prevede că  „Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite”.

MP – P ÎCCJ este ordonator principal de credite.

Ca atare, acesta nu este instituţia care plăteşte drepturile salariale solicitate de reclamantă şi între el şi subiectul obligat în cadrul raportului juridic dedus judecăţii nu există identitate.

Mai mult, prin Decizia nr.13/13 iunie 2016, ÎCCJ – completul competent să judece RIL a statuat că ordonatorul principal de credite nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajat şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială, decizie care potrivit art.517 alin.4 CPC este obligatorie.

În consecinţă, se va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi se va respinge acţiunea faţă de acesta.

În această situaţie nu se mai impune a fi analizată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind invocată de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

PCAC şi PT M au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a sesizării instanţei, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pârâtul PCAC a motivat că anexa 1 punctele 3, 5, 6 din Ordinul 1646/17.10.2007 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor instituie o procedură de notificare a sumelor reprezentând CAS reţinute de la asiguraţi, plătite în plus faţă de plafonul maxim, care se aprobă de către conducătorul Casei Naţionale de Pensii şi ca atare nu PCAC are competenţa de a emite decizie de restituire a unor sume de la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Examinând excepţia invocată se constată că PCA C nu are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu, însă nu din considerentele invocate ci din următoarele considerente:

Potrivit Legii 304/2004 – privind organizarea judiciară, parchetele de pe lângă curţile de apel au personalitate juridică şi calitate de ordonator terţiar de credite.

Raporturile de muncă nu sunt între reclamantă şi acest pârât şi nu poate fi obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

În consecinţă se va respinge acţiunea faţă de acest pârât, situaţie în care nu se mai impune a fi analizate celelalte două excepţii fiind invocate de o persoană fără calitate procesuală pasivă.

PT M a invocat, la rândul său, aceleaşi excepţii.

Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, se constată că nu este întemeiată.

Reclamanta a funcţionat în perioada din litigiu ca procuror la PT M, acesta din urmă având personalitate juridică şi tot această unitate a plătit drepturile salariale din sentinţele executorii arătate mai sus şi la aceste drepturi a calculat şi virat contribuţiile obligatorii la bugetul de stat.

Reclamanta susţine că prin reţinerea CAS peste plafonul maxim prevăzut de lege, pârâtul PTM i-a cauzat un prejudiciu şi pentru repararea căruia acesta este răspunzător.

Potrivit art.266 C muncii jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale de muncă şi potrivit art.267 C muncii părţile în conflictele de muncă sunt: a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod; c) sindicatele şi patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Cpc.

Obiectul acţiunii îl reprezintă repararea prejudiciului cauzat de angajator salariatului, aspecte care ţin de executarea contractului individual de muncă şi ca atare intră sub jurisdicţia muncii şi PT M care are calitate procesuală pasivă.

Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile sesizării instanţei, instanţa o constată neîntemeiată având în vedere considerentele de mai sus şi faptul că reclamanta nu şi-a întemeiat acţiunea pe Ordinul 1664/17.10.2007 emis de Ministerul Economiei şi Finanţelor pentru a fi necesară parcurgerea unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în temeiul art.245 din Legea 134/2010 – privind Codul de procedură civilă, coroborat cu art.2503, art.2512 şi art.2513 Cod civ., instanţa constată nefondată excepţia.

Potrivit 268 alin.1 lit.c Codul muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

Potrivit art.2526 Cod civil, când este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţia alcătuieşte un tot unitar de la data la care ultima prestaţie devine exigibilă..

În cazul de faţă, plata drepturilor salariale s-a făcut eşalonat, ultima plată fiind făcută în luna decembrie 2015 şi faţă de data introducerii acţiunii termenul prevăzut de art.268 alin.1 lit.c Codul muncii este respectat.

Pârâta, CNPP, prin întâmpinarea depusă în termen legal a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţie prescripţiei dreptului material la acţiune.

S-a motivat că în art.4 alin.2 din Legea nr.263/2010 se prevede că administrarea sistemului public de pensii se realizează prin CNPP şi prin Casele de Pensii Teritoriale care se înfiinţează, funcţionează şi îndeplinesc atribuţiile prevăzute de prezenta lege.

CNPP are atribuţii de a colecta CAS potrivit art.138 lit.H din Legea 263/2010, iar sumele de bani reţinute cu titlu de CAS au intrat în bugetul asigurărilor sociale, inclusiv în bugetul consolidat al statului, iar conform art.17 din Legea 207/2015 – privind Codul de procedură fiscală, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, unităţile administrativ teritoriale sau după caz subdiviziunile administrativ teritoriale ale municipiilor, contribuabilul/plătitorul, precum şi alte persoane care dobândesc drepturi şi obligaţii în cadrul acestui raport.

Statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin ANAF şi unităţile subordonate acesteia.

Excepţia invocată este întemeiată faţă de faptul că pârâta nu este parte în conflictul de muncă, neavând calitatea de angajator şi ţinând seama de atribuţiile acestei instituţii reglementate de Legea 263/2010 aşa cum au fost invocate de pârâtă.

Ca atare se va respinge acţiunea reclamantei faţă de această pârâtă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, situaţie în care nu se mai impune a fi analizată cea de a doua excepţie invocată, respectiv excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pe fond se constată următoarele:

Reclamanta, CD, şi-a desfăşurat activitatea în funcţia de procuror la PJDTS până la data de 25.01.2010, când a fost eliberată din această funcţie prin Decretul nr.xx/2010 al Preşedintelui României şi cu aceeaşi dată a fost numită în funcţia de judecător la JDTS.

Prin sentinţele civile nr.xxx/15.05.2009, nr.xxx/29.11.2007, nr.xxx/30.03.2010, nr.xxx/29.11.2007, nr.xxx/19.11.2009 şi nr.xxx/01.11.2012 ale TM, pârâţii PÎCCJ, PCA C şi PT M au fost obligaţi la plata unor diferenţe de drepturi salariale şi a dobânzilor aferente acestora.

Plata acestor drepturi salariale a fost făcută eşalonat conform OUG 75/2008 şi OUG 71/2009, în perioada septembrie 2007- decembrie 2016.

Conform înscrisului eliberat de DE - FA din cadrul PTM, pentru sumele achitate în baza hotărârilor judecătoreşti au fost reţinute şi virate contribuţiile la bugetul de stat, respectiv contribuţii şomaj, contribuţii de asigurări sociale de sănătate, contribuţii de asigurări sociale şi impozitul pe venit.

Începând cu data de 25.01.2010, reclamanta a fost numită în funcţia de judecător la JDTS, încasând drepturile salariale stabilite şi pentru care au fost de asemenea, reţinute şi virate contribuţiile obligatorii la bugetul de stat.

Reclamanta a susţinut că în perioada decembrie  2009-octombrie 2016 cu ocazia efectuării plăţii titlurilor executorii de către PTM a fost prejudiciată ca urmare a neplafonării contribuţiei conform art.296 ind.4 alin.2 din C.fiscal, fiindu-i oprită contribuţia de asigurări sociale de 10,5% de către PTM, ignorându-se astfel şi Decizia nr.14/2017 a ÎCCJ privind dezlegarea unei chestiuni de drept şi prin care s-a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art.296 ind.18 din Legea 571/2003 – C.fiscal şi punctul 29 din Normele metodologice de aplicare a acesteia , în situaţia categoriei profesionale a procurorilor sintagma „loc de realizare a venitului” are în vedere desfăşurarea unei singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet.

Acest raţionament se aplică şi în cazul judecătorilor, întrucât calitatea de magistrat există atât în cazul judecătorului cât şi în cazul procurorului.

Susţinerile reclamantei sunt întemeiate.

Potrivit alin.3 al art.27 din Legea 263/2010, cotele de contribuţii de asigurări sociale, respectiv cota contribuţiilor individuale de asigurări sociale şi cota contribuţiei de asigurări sociale datorate de angajator sunt prevăzute în Legea 571/2003- C.fiscal cu modificările şi completările ulterioare, ele putând modificate prin legile bugetului de asigurări sociale de stat.

Art.33 din Legea 263/2010, prevede că baza lunară de calcul a contribuţiilor de asigurări sociale este prevăzută de C.fiscal.

Potrivit art.296 ind.4 alin.1 din Legea 571/2003, baza de calcul a contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 296 ind.3 lit.a) şi b) categorie din care face parte şi reclamanta, reprezintă câştigul brut realizat din activităţi desfăşurate în ţară şi străinătate, cu respectarea prevederilor internaţionale la care România este parte, care include printre altele: a) venituri din salarii în bani sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege; … k) sumele reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, precum şi actualizarea acestora cu indicele de inflaţie.

Potrivit alin.2 în situaţia în care totalul venitului prevăzut în alin.1 este mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, contribuţia individuală de asigurări sociale se calculează în limita acestui plafon, pe fiecare loc de realizare a venitului.

Calculul contribuţiei de asigurări sociale individuale se realizează prin aplicarea cotelor prevăzute la alin.3 asupra bazei lunare de calcul prevăzută la art.296 ind.4, corelate cu veniturile specifice fiecărei contribuţii în parte, cu excepţiile prevăzute la art.296 ind.15 sau după caz, la art.296 ind.16.

Potrivit art.296 alin.6, în cazul din calcul rezultă o bază de calcul mai mare decât valoarea a de 5 ori câştigul salarial mediu brut, cota contribuţiei de asigurări sociale se va aplica asupra echivalentului a de 5 ori câştigul salarial mediu brut pe fiecare loc de realizare a venitului.

Deoarece textul impune calculul CAS în limita acestui plafon, pe fiecare loc de realizare a venitului se impune a fi analizată sintagma ”loc de realizare a venitului”.

Prin Decizia nr.14/06.03.2017 ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a statuat că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 296^18 din Legea nr.71/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi pct.29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la titlul IX^2 din Codul fiscal, în situaţia categoriei profesionale a procurorilor, sintagma "loc de realizare al venitului" are în vedere desfăşurarea unui singur raport de serviciu, în sensul unui singur loc de realizare al venitului, indiferent de desfăşurarea activităţii în unităţi diferite de parchet.”.

În considerentele deciziei s-a statuat că, magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă suis generis care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public) încheiat cu însuşi statul, reprezentat de Preşedintele României şi de Consiliul Superior al Magistraturii.

Ulterior numirii, parte în raporturile de muncă ale magistraţilor sunt, în puterea legii, ca exponenţi ai puterii judecătoreşti a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel şi parchetele de pe lângă curţile de apel, tribunalele şi parchetele de pe lângă ele.

Acestea exercită atributele angajatorului numai cu privire la organizarea concretă a muncii (program de lucru, stabilirea şi programarea completelor de judecată ş.a.), plata indemnizaţiilor, planificarea concediilor de odihnă, cu excluderea oricărei ingerinţe în activitatea de conţinut specifică fiecărui magistrat.

Anumite atribuţii clasice ale angajatorului, chiar esenţiale, sunt exercitate de către alte entităţi/organe/autorităţi decât persoanele juridice părţi în raporturile de muncă ale magistraţilor (CSM şi Preşedintele României).

Astfel, raportul juridic de muncă în care se află procurorii de la data numirii şi până la data eliberării din funcţie, aşa cum este reglementată de art. 65 din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este unul singur, neputându-se considera că unităţile diferite de parchet la care procurorul lucrează succesiv de-a lungul carierei sale sunt angajatori diferiţi în sensul pct.29 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal,

Dezlegarea dată chestiunii de drept este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă.

Ca atare, considerându-se că reclamanta şi-a desfăşurat activitatea la mai mulţi angajatori (PTM şi JDTS), pentru drepturile salariale plătite în baza hotărârilor judecătoreşti şi a drepturilor salariale acordate s-au calculat şi virat CAS, ignorându-se dispoziţiile Codului fiscal şi faptul că este un singur loc de realizare a venitului.

Prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit că angajatorul a calculat şi reţinut cu titlu de CAS suma de 9.675 lei.

Potrivit art.253 C.muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor şi principiilor civile contractuale, să-l despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din cupla angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu acesta.

Condiţiile răspunderii civile contractuale fiind pe deplin îndeplinite se impune obligarea angajatorului, PTM, la plata sumei reţinute cu titlu de CAS şi a sumei de 856 lei (indicele de inflaţie calculat până la data de 01.05.2018) pentru păstrarea valorii reale a obligaţiei băneşti.

S-a solicitat şi plata dobânzii legale, acestea reprezentând câştigul, folosul, beneficiul realizabil de către creditor pentru reinvestirea sumelor ce i se cuvin invocându-se dispoziţiile art.1531 C.civ.

Instanţa reţine că art.1531 Cciv prevede dreptul creditorului la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării însă aceste dispoziţii nu se aplică şi în cazul de faţă.

S-a solicitat prin cererea introductivă obligarea TM la calcularea sumei reprezentând CAS reţinute şi plătite în perioada decembrie 2009 – octombrie 2016 ca urmare a plăţii eşalonate a hotărârilor judecătoreşti, efectuarea operaţiunii de cumulare a tuturor drepturilor salariale plătite eşalonat cu drepturile salariale cuvenite însă aceste petite ale acţiunii nu pot fi admise fiind lipsite de temei legal.

Văzând şi prevederile art.453 C.p.civ. va fi obligat pârâtul PTM să plătească reclamantei cheltuieli de judecată reprezentând c/val. onorariu expert.

Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a  respingerii apelului formulat de  intimatul PCAC ca lipsit de interes şi pe fond ca nefondat, prin Decizia nr. 2732/25.10.2018  pronunţată de Curtea de Apel Craiova.

Domenii speta

Spete similare